Este deja foarte clar că toată Europa se confruntă cu un val extremist de dreapta. Îl avem și noi în forma AUR-SOS-Călin Georgescu. Sunt multe motive pentru care acest val ar trebui să ne sperie, de la iliberalism și amputarea instituțiilor, la tendințe anti-democratice și normalizarea violenței politice. Toate, subiecte importante și deloc de neglijat, fără îndoială, dar nu despre ele vreau să vorbesc astăzi. Există un alt aspect, mai puțin explorat, care pe mine mă sperie la extrema dreaptă: mișcarea este, pur și simplu, grotescă.
La ce mă refer? Nu este prima dată când conservatorismul extremist militează pentru limitarea drepturilor și libertăților. Stau mărturie anii ′30, în care majoritatea țărilor europene au fost sub dictaturi conservatoare non-fasciste, precum Salazar în Portugalia, Pilsudski în Polonia sau dictaturile regale din Balcani. Înaintea acestora, în secolul al XIX-lea, atunci când se discuta despre dreptul la vot egal și universal (în loc de cenzitar și doar pentru bărbați) și despre egalitatea în fața legii (în loc de dinastii aristocratice), cei mai conservatori dintre conservatori erau explicit anti-democratici, mergând pe ideea că masele ignorante nu au suficientă maturitate și trebuie conduse.
Nu încerc să spun că elementul anti-democratic este intrinsec în mișcările conservatoare. Discutăm aici despre conservatorii din extremă. Au existat conservatori de-a lungul timpului care nu au atentat la drepturile cetățenilor. Însă există un aspect comun la aceste mișcări extreme: o estetică bună. Mișcările ultraconservatoare anti-democratice, deși nocive și dezgustătoare, promiteau totuși ceva, niște ,,bunuri”, pe care le puneau mai presus de democrație și libertate. Iată câteva exemple.
În secolele XVIII-XIX, marea majoritate a ultra conservatorilor, numiți în epocă „reacționari” (de aici și originea termenului din retorica sovietică), căutau să protejeze privilegiile nobilimii și monarhiilor. Mă gândesc aici la mișcări din țări relativ democratice care voiau să întoarcă societatea în „vremurile mai bune”, când regii, lorzii și biserica erau singurele autorități politice. În toate țările europene, imaginea care justifica acest model era o versiune romantizată a nobilimii și spiritului cavaleresc.
Aristocrații erau membrii unor linii dinastice care continuau de generații, putând să-și găsească strămoși până la Carol cel Mare. Toată istoria lor personală era punctată de onoruri și experiență, transmise din tată-n fiu, având acces la cea mai bună educație și dispunând de timpul necesar pentru a deveni oameni virtuoși. Prin venele lor curgea sânge cavaleresc. A fi nobil nu însemna doar că ai resurse, ci că ai și o responsabilitate, exprimată prin sintagma „noblesse oblige”, conform căreia nobilii trebuie să se poarte generos și părintește cu supușii, fiind stâlpi de susținere în comunități și având cea mai înaltă datorie. Nobilul are obligația, față de familia sa, de a lăsa ceva în urmă, știind că ilustra sa linie depinde de el.
Același lucru se aplică și la casele regale, însă la un nivel mai mare. Dacă o linie aristocratică e ilustră, casa regală e măreață, conceptul de „viță nobilă” întrupat. Și aici, în monarhia absolutistă, imaginea e una pur paternalistă: regele e ales de Dumnezeu, unsul Său în țara respectivă și are deopotrivă dreptul și obligația de a conduce. În timp ce aristocratul are grijă de comunitate, regele este părintele întregii țări. Este un aristocrat între aristocrați, un model de caracter și virtute, păzindu-l pe cel sărman de baronul (sau boierul) care îl asuprește. Regele e mai presus de politica maselor, planificând pentru posteritate, nu pentru propriul interes.
Atunci când biserica avea putere politică, avea și ea radicalii ei. Biserica Catolică, susținută de mișcarea integralistă, inițial s-a opus secularizării. În Evul Mediu, aceasta elaborase „doctrina celor două săbii”, prin care își justifica acțiunile. Conform acestei teorii, Dumnezeu a dat lumii două săbii, care sunt surse ale autorității: o sabie lumească, reprezentând autoritatea și puterea politică și o sabie spirituală, fiind autoritatea nevăzută. Din moment ce puterea spirituală este mai importantă decât cea lumească, rolul statului este să protejeze și să susțină biserica în misiunea ei de a răspândi Evanghelia. În ceea ce privește instituția în sine, aceasta era reprezentată de oameni înțelepți care țineau vie tradiția apostolică și ghidau cu autoritate dreaptă masele. Poate sună actual această retorică, dar când spun ghidează am în vedere nu doar aspectul moral, ci și pe cel legal. Reacționarii secolului al -XIX-lea argumentau dizolvarea fragilului zid dintre biserică și stat.
Și ca un ultim exemplu din această eră, să ne uităm la Statele Unite. În sudul nord american, sclavia domina. Spre deosebire de nordul industrial, sudul era predominant rural, iar politic și social era dominat de o clasă de mari proprietari de plantații, aidoma marilor moșieri de la noi. În teoriile lor, prezentau sistemul sclavilor ca fiind unul benevolent, care instruia negrii și ocazional amerindienii ducându-i de la presupusa lor stare naturală, de semi-animal, la cetățeni model. După cum scrie Robert Bonner în „Mastering America: Southern Slaveholders and the Crisis of American Nationhood”, în anii de secesiune, aristocrația visa la o „republică patriciană”, în care aceasta, fiind de viță nobilă normandă, elegantă, își domina noii supuși, albi și negri deopotrivă.
Cam aceasta era mare parte din retorica ce contura extrema dreaptă pre-fascistă. Acestea sunt, în esență, niște povești. Deși fiecare conține câte un sâmbure de adevăr, acesta devine irelevant în fața interesului propriu și menținerii privilegiului.
Însă elementul care le unește este că, totuși, reducând la absurd, vindeau o imagine frumoasă, romanțată, care tinde spre niște idealuri, chiar dacă este estetică pură. Baza acestor idei se va menține și în secolul XX. Deși acum era mai puțin vorba despre papi și împărați, unele aspecte au rămas la fel. Accentul a căzut, în secolul trecut, pe națiune și sacrificiul pentru aceasta, pe cultura autohtonă și Patrie. De asemenea, în cercurile tradiționaliste, ideile abstracte despre o moralitate eternă, independentă de forma politică, au fost mereu discutate, dar au devenit cu atât mai importante acum, când garanții tradiționalismului (monarhia și biserica) au rămas fără putere. Dictaturile lui Franco, Salazar, Dolfuss și Metaxas intră în această categorie, îmbinând elementele naționaliste cu cele ale unei moralități stricte, tradiționaliste și ocazional religioase. Inclusiv la noi, dictatura lui Carol al II-lea era justificată prin exaltarea elementelor autentice românești și monarhiste, punând semnul egal între națiune și casa regală.
Fasciștii au promis și ei multe lucruri, dar majoritatea erau o reacție față de altceva. „Vom face o țară ca soarele sfânt de pe cer” pentru că evreii și masonii o strică. „Vom coloniza Estul și vom lichida slavii” pentru că rasele inferioare ne strică și ne e frică de comunism. Fascismul mergea pe naționalism, dar ca reacție la injustiții, dorea „renașterea” din mocirlă (ceea ce istoricul Roger Griffin numește „ultranaționalism palingenetic”). Tradiția, istoria și religia erau pentru fasciști simple caracteristici care contribuiau la o națiune „pură”, o versiune imaginară a propriei țări care mereu e în opoziție cu un dușman. Romanțau un trecut pe care voiau să-l implementeze într-o formă pervertită. Așadar, fascismul este intrinsec o reacție.
Dar acum? Mișcările de extremă dreaptă din Europa nu sunt doar greșite și imorale, sunt și urâte. De bine, de rău (mai mult de rău), dreapta radicală din trecut aspira către ceva, promitea o societate ideală. Extrema dreaptă de azi, similar cu fasciștii, este mai degrabă defensivă. Atenție, nu îi numesc neapărat fasciști, dar este o similaritate în abordare.
Extrema dreaptă promite puține, iar când o face este tot timpul în reacție cu altceva. Cum ar trebui să arate țara? A noastră, fără străini. De ce merg lucrurile prost? Din cauza corupților (adică trădători), globaliștilor, UE și NATO, străinilor, homosexualilor și, în funcție de pe cine întrebi, evreilor. Cu cine ar trebui să ne aliem? Cu nimeni, că nu plecăm genunchiul! De ce trebuie să ne protejăm tradițiile (AUR și Șoșoacă insistă să poarte ii, aspect tradițional estetic)? În primul rând ca să ne diferențiem de alții, să știm ce înseamnă să fii român și apoi pentru că ar fi depozitarele unei înțelepciuni ancestrale. De ce industria românească nu mai există? Străinii și trădătorii au distrus-o! Care e cea mai mare problemă a Europei? Imigranții și cultura „woke”. Ești bărbat? Vei deține o casă, cu o familie și cu o mașină și vei fi respectat în societate, pentru că asta ți-au luat feministele! Iar lista poate continua.
Bineînțeles, există și promisiuni și o anumită viziune. În același timp, și în trecut ultra conservatorii au avut mereu elemente defensive și conspiraționiste (de exemplu, dând vina pe evrei și masoni pentru că, aparent, ei au făcut Revoluția Franceză). Dar acum echilibrul promisiuni-defensivă este foarte înclinat într-o singură parte. Promisiunile sunt despre răzbunare, dreptate retributivă mai întâi și îmbunătățire după. Oponenții politici nu sunt doar oameni cu idei greșite, ineficiente, naivi sau chiar pur și simplu corupți, nu! Ei știu perfect ce fac, ne subminează intenționat și merită tot ce-i mai rău pe lume. Estetica ultra conservatorismului modern este o estetică a urâtului, venită din ură. Cu alte cuvinte, pe lângă că nu e bună, e și urâtă de privit în teorie. Nu vreau să spun că toată mișcarea e un monolit, există loc de nuanțe. Nu toți CG-iștii sunt nebuni plini de ură. Destui sunt și din categorii relativ rezonabile, convinși de elementele patriotarde și de superficiala imagine pozitivă a stimabilului (fiind încrezător, spune că vrea fericire, mestecător abil de cuvinte).
Simion încearcă de asemenea să-și facă o imagine de om cinstit. Dar dincolo de aceste aspecte, modelul social oferit de acești inși este unul destul de incoerent, creat mai degrabă împotriva a ceva, decât pentru ceva. Și, din păcate, multă lume se regăsește, nu miroase deloc urât să fii încrâncenat permanent, dimpotrivă, asta îți dorești. Pe cineva care să-ți valideze frustrarea și să te lase să o exprimi complet. Acesta este aspectul de speriat.
Voi încheia cu un citat care cred că ilustrează cel mai bine diferența între estetici și care distinge perfect tradiționalismul de extremismul de azi. După Primul Război Mondial, împăratul Germaniei a abdicat, dar a continuat să trăiască suficient cât să-l prindă pe Hitler la putere o perioadă semnificativă. Iată ce scria Wilhelm al II-lea despre acesta în 1938: „[Hitler] este un om fără familie, fără copii, fără Dumnezeu. Construiește legiuni, dar nu construiește o națiune. O națiune se clădește pe familii, pe religie și pe tradiții: este formată din inimile mamelor, din înțelepciunea taților și din bucuria copiilor. Germania sub Hitler este un stat care te înghite cu totul, disprețuind demnitatea omului, iar structura antică a rasei noastre înlocuiește orice altceva. Omul care, singur, întruchipează acest stat nu are nici un Dumnezeu de slăvit, nici o dinastie de conservat, nici un trecut de cercetat. Acest om poate aduce poporului nostru victorii în fiecare an fără a le aduce glorie. Dar din Germania noastră, care era o țară de poeți, muzicieni, artiști și oșteni, el a făcut o țară de isterici și pustnici, înnecată într-o mulțime și condusă de o mie de mincinoși și fanatici”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mister total. Este cumva hilar să te faci că nu vezi elefantul din sufragerie. Nu-l vezi nu există.
N-ar fi mai practică o abordare de genul: tovarăși s-au făcut și greșeli.
Referitor la originea nobilimii si regalitate: ce au fost acesti reprezentanti? Niste indivizi care au reusit sa se ridice deasupra multimii. Prin ce? Prin forta, forta butala, care i-au ajutat la acumulari mareriale prin exploatarea celor multi si prin strunirea acestora. Prin metode, de cele mai multe ori "neotodoxe". Similar cu "marii oameni de afacere" renumiti din intreaga lume si din America mentionata aici.
Religia "crestina" idem. Din oameni vanati, in special in Roma antica,Schingiuti si dati la fiare, spre deliciul plebeii si util potentatilor vremii. O trasatura comuna a propovaduitorilor acestei "credinte" initiatorii erau evrei. Nu sunt antisemit. Cei ce initial l-au rastignit si ostrcizat pe Hristos, al carui nume se afla pe buzele tuturor.
Biserica crestina, catolica in mod special, s-a impus in intreaga lume si a acumulat putere si averi imense prin violenta si rapt. Ortodocsii au fost mai moderati, mai "blanzi", bazandu-se pe inapoierea popoarelor, dar nu mai prejos de catolici prin lacomia lor si dorinta de suprematie in societate.
Evident, biserica crestina, a colaborat cu forta conducatorilor, sa le zicem laici. S-au pus in slujba regilor, a nobilimii,mai tarziu a guvernelor, chiar si comuniste care negau credinta religioasa, cei ce detineau forta bruta a armatelor. Au fost perioade in care si-au creat propriile armate, papii, acesti suverani ai bisericii au fost purtatori de sabie in fruntea ostilor lor. Au fost chiar deasupra suveranilor.
Ce vreau sa spun? Nici regii, nici nobilii, nici popii nu au fost si nu sunt de origine divina, nu au fost "pusi de Dumnezeu" .Iar baza lor, a tuturor, repet, a fost mentinerea popoarelor in intuneric educational si cultural. Singurul lucru pe care trebuia sa-l faca muritorii de rand era sa "creada si sa nu cerceteze" si evident sa-ii slujesca.
Cavalerii erau niste aventurieri, mercenari in slujba monarhiei si bisericii. Unii dintre ei au afost niste exemple pozitive, au deveenit eroi, au fost aparator ai credintei si tarilori, care, uneori, s-au jertfit. Altii au infiintat diverse Odine care au dorit, la randul lor, suprematie si au acumulat averi, tot prin sabie si rapt. Nu detaliez.
Ce se intampla in prezent, cu, deloc noua extrema dreapta este eterna lupta a fractiunilor sociale pentru dominatie si de ce nu imbogatire.
Sperca nu v-am suparat cu indraznela mea de a face o analiza, modesta.