Foto: Guliver/ Getty Images
Sincer, fiindcă nu am avut curaj să plec. Fiindcă și atunci când a apărut oportunitatea nu am avut acea pornire să mă desprind. Adică,curaj. Licean fiind, la finalul anilor 80, eram fascinat de tot ce însemna America. Pur și simplu trăiam acolo, mă transpuneam în pielea unui american prin personajele de film pe care le vizionam, după ce stăteam la cozi pentru a prinde un bilet la „Central”, „Republica”, sau „Țiglina” din Galați. Eram atras de tot ce reprezenta cultura occidentală.
Dar niciodată nu am trecut la pasul următor. Când a apărut oportunitatea unei plecări definitive în „State”, am considerat că nu este momentul. Mulți prieteni care îmi cunoșteau visul mă întrebau: „Chiar nu pleci? Nu-mi vine să cred”. Realitatea este că mereu mi-am căutat și găsit motive să nu plec. Mi-am fabricat obstacole. Rațiuni familiale, proiecții mentale ce îmi dădeau temeri, întrebări fără niciun răspuns, gen „Și ce voi face acolo?".
În același timp, se acumulau frustrări, nemulțumiri în legătură cu ce se întâmpla în țară, cu veșnica tranziție din care nu mai ieșeam și multe altele.
Am așteptat mereu alegerile, sperând că se va schimba ceva. Mă agățam de orice. Că mi-am schimbat locul de muncă, că salariul este mai bun, deși în același timp eram conștient că mă păcălesc, că nu numai banii contează, care oricum nu erau mulți, ci sistemul de viață în care trăiești. Sentimentul că nu ești mințit, că te simți liber și apreciat. În același timp, auzeam că multe cunoștințe au plecat, sau sunt hotărâte să își găsească un loc mai bun, mai civilizat, cu un alt standard de viață.
Mi-a fost teamă că îi pierd pe cei dragi, că acolo nu voi fi asimilat, că voi trăi în singurătate. Același stil de a îmi pune singur piedici. Pe măsură ce treceau anii îmi spuneam „dacă nu am plecat la tinerețe, acum mai are rost?”. „După ce am îndurat atât, ce sens mai are?”.
În realitate, i-am sfătuit pe toți cei care erau indeciși să plece, să își trimită copiii să studieze afară. Dar eu n-am făcut pasul. Cu atât mai mult i-am apreciat pe cei care au avut curaj, au fost hotărâți și-au luat destinul în mâini și și-au definitivat planul.
De multe ori am dat „vina” pe destin, tipicul „n-a fost să fie”, dar recunosc că nici n-am făcut ce trebuie pentru a se întâmpla.
Poate că la unii apar schimbări majore ale destinului, șanse care le schimbă cursul vieții. Poate că alții reușesc să atragă prin atitudine aceste întorsături.
Cert este că foarte mulți dintre noi am rămas fiindcă n-am avut curaj, ne-a fost teamă, sau fiindcă a fost important să trăim alături de cei pe care îi iubim, fiindcă avem alt sistem de valori, sau fiindcă doar avem motivele noastre.
România rămâne o țară care ar putea oferi extrem de multe oportunități, dacă am ști ce vrem, dacă ar fi condusă corect și dacă noi înșine am fi corecți unii față de alții.
La mulți ani, România!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Unul dintre motivele pentru care am hotărât să plec din Romania a fost frica că m-aș fi urât pe mine însumi dacă nu aș fi avut curajul să plec. A fost ca un fel de frica de a-mi pierde respectul de sine. Lucrul acesta mi-a fost destul chiar din momentul in care m-am decis să plec.