Exorcizarea strigoilor

De șaptezeci de ani trăim într-o țară asaltată de impostură. În ultimii douăzeci și cinci, în loc să ne îndreptăm, ne-am aruncat cu și mai mare voluptate în practici socialmente falimentare. Cauza profundă a acestei crize perpetue, care ne-a vlăguit cu totul, este de natură morală.

O dată cu instaurarea regimului de ocupație sovietică, scara noastră de valori și a întregii Europe de Est, a fost literalmente întoarsă pe dos. Pegra a pus stăpânire pe creierul central al națiunii și, din 1945, aceasta hălăduiește decerebrată prin baștina ei. Ca orice organism slăbit, mai dă, uneori, semnale vagi de revenire în simțiri, însă numai sub impulsuri și șocuri masive ale realității exterioare. În mod mirabil, chiselița noastră morală pare să se coaguleze, cu eforturi uriașe și pe perioade foarte scurte: la Brașov în noiembrie 1987, în toată țara în decembrie 1989, în București între aprilie și iunie 1990, apoi în noiembrie 1990, la înființarea Alianței Civice, din nou în București în 1992 de Paști, la prima venire a Regelui în România, în 1996 la alegeri, în toamna 2013, la marșurile împotriva Proiectului Roșia Montană și la începutul lui noiembrie 2015, după Colectiv.

Frecvența mărită a mișcărilor societății civile din ultimii douăzeci și cinci de ani e, totuși, un semnal relativ încurajator. Problema este însă că nici impostura nu doarme și că are grijă să își instaleze în continuare otrava în mediul nostru din ce în ce mai fragilizat. Ce ar trebui să se întâmple, totuși, ca această maladie mortală să fie învinsă?

În ciuda reticenței pe care am putut-o constata în câteva comentarii la articolul meu precedent, rămân la părerea că aplicarea consecventă și rapidă a unei legi a lustrației, inspirate de punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, ar fi scutit România de multe din tribulațiunile prin care a trebuit și trebuie încă să treacă. N-a fost să fie, pentru că țara rămăsese în ghearele imposturii, care a continuat și continuă să ne facă viața amară. Ghiuleaua care ne-a fost legată de picior odată cu instaurarea regimului comunist e la fel de grea ca întotdeauna. O simțim în fiecare zi și, lucru foarte important, o percepem ca având pondere sistemică. Adică acțiunea ei nu este limitată la câteva domenii ale existenței noastre publice, ci se exercită concertat și tacit în toate pliurile statului, care funcționează, desigur, ca un întreg coerent, ca un sistem.

Dovada cea mai limpede că lucrurile stau astfel este că, în clipa în care un eveniment social major excedă limitele rigide ale protocolului prin care e controlată mișcarea societății, sistemul intră în panică. S-a întâmplat așa în perioada scurtă de după Revoluție, când, speriat de amploarea contestatară, sistemul a intrat în derută. Structurile statale s-au cutremurat în varii feluri și au trecut la organizarea de contramanifestații violente, care au început din 12 ianuarie și au culminat cu „evenimentele” barbare de la Târgu Mureș din martie, care s-au soldat cu înființarea „pe baze noi” ale serviciilor de informații. Era epoca în care profesorii universitari compromiși erau scoși din sălile de curs de studenții revoltați de impostura pe care o înduraseră până atunci. La fel, îngrozit de consecințele pe care le putea avea colaboraționismul de cea mai tristă amintire cu regimul Ceaușescu, patriarhul Teoctist s-a retras și a stat în expectativă la Mănăstirea Sinaia. Pentru ca, în aceeași lună martie, să se întoarcă în scaunul patriarhal, în urma asigurărilor de la puterea „emanată” că nimic nu avea să i se întâmple. Vă mai amintiți, probabil, în ce derută au intrat, din nou, în perioada aprilie-iunie 1990, instituțiile statutului în frunte cu Ion Iliescu, pe care un istoric de mare anvergură, dar foarte puțin consultat până astăzi, Șerban Papacostea, îl numise, argumentat, „al treilea temnicer”, după Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Nimănui nu cred că îi sunt străine violențele cu care se încheiase fenomenul unic de contestare a regimului din Piața Universității. Lipsit de argumente democratice, pentru că acestea nu intrau în protocolurile regimului, sistemul a trecut la injurii și la ciomagul decisiv. A urmat un exod masiv al valorilor, câte vor mai fi rămas, spre Occident și reinstalarea definitivă în țară a imposturii statale, legitimate, din nou, prin crimă. În mod deloc surprinzător, impostura politică a încurajat, după modelul sovietic și ulterior rusesc, practicile de rapt și de corupție generalizate (morale, economice, academice, medicale), continuând să pună populația civilă neînregimentată în fața unei alegeri radicale: acceptarea situației sau emigrarea, devenită acum, spre deosebire de anii de dictatură peceristă, legală.

În lipsa acestui tablou retrospectiv, reacția establishmentului la protestele de după tragedia din Clubul Colectiv poate părea cel puțin stranie. Cu excepția președintelui Iohannis, care și-a adus de data aceasta aminte că își datorează legitimitatea unei mișcări similare de protest a publicului exasperat, toate celelalte instituții au răspuns dezamăgitor. Primul-ministru, el însuși suspect că și-a construit cariera pe furt academic, a fost obligat, probabil nu direct de o conștiință vinovată, să își dea in extremis demisia. Parlamentul, o instituție minată de tot felul de practici mizerabile, a tăcut mâlc, așteptând să treacă tăvălugul. Cunosc parlamentari care făceau un mărunt mișto de oamenii care strigau în piață „Jos sistemul”. M-aș fi așteptat ca domnii în cauză, altfel persoane care nu s-au dedat la fapte reprobabile, să se dezică de colegii lor penali sau pur și simplu inepți printr-un gest de morală minimală. Să iasă, cu alte cuvinte, din zeama putredă în care se scaldă cu aparența că sunt din alt film. Autorități medicale și guvernamentale au bâiguit răspunsuri neconvingătoare la întrebarea îndreptățită legată de nefuncționarea unei secții ultramoderne de arsuri și apoi au trecut sub o tăcere la fel de vinovată tragedia infecțiilor intraspitalicești și așa mai departe. Există, așadar, o ieșire din tot acest marasm?

Răspunsul este, desigur, afirmativ și este conținut în constatarea simplă și mereu actuală a lui Ronald Reagan din discursul său inaugural din 1981: „statul nu este soluția, statul însuși este problema”. Mai mult, că „nici o armă nu este mai puternică decât voința și energia morală a oamenilor liberi”. Pentru ca România să se scuture de efectele devastatoare ale imposturii, oamenii de bun simț ai acestei națiuni, adică larga majoritate a cetățenilor, trebuie să ducă la bun sfârșit idealurile încă neîmplinite ale revoluției din decembrie 89. Libertate individuală, libertate de exprimare, libertate a presei, piață liberă, justiție liberă, libertate de asociere, alegeri libere, pe de o parte. Și, în mod esențial și, poate mai puțin avut în vedere, responsabilitate personală, responsabilitate publică, cultivarea simțului de datorie, pe de altă parte. Vorbe frumoase, dar de unde să începi?

Voința sistemului actual funcționează după principiul diabolic al uciderii speranței. Suntem, vorba lui Tipătescu, orbiți de la obraz că cei plecați „dincolo” sunt niște ingrați care nu vor cu nici un chip să revină.

1. Nimeni nu poate nega că, în douăzeci și cinci de ani, România nu a făcut progrese notabile în multe dintre dezideratele amintite. Probabil că cei mai importanți pași au fost făcuți în domeniul libertății de circulație a persoanelor. România beneficiază de un potențial uriaș de experiență a muncii pe piețele occidentale. De la munca cinstită a oamenilor umili în agricultură, taxați mizerabil de establishmentul nostru pervertit cu apelativul de „căpșunari”, până la munca de înaltă calificare în organizații financiare, în bănci, în corporații și în universități din vest. Știm foarte bine că și faianțarul român din Italia, și absolventul de Harvard sunt priviți cu aceeași reticență de reprezentanții sistemului românesc, fie el politic sau academic. Mai bine zis, sunt împiedicați cu orice mijloace să se întoarcă în România. Un val de aer proaspăt ar ucide pe loc mucegaiul cuibărit prin instituțiile statului român. Nu ne vom vindeca până când nu va exista voința fermă de a-i repatria în condiții onorabile de existență pe profesioniștii care au beneficiat de experiența formatoare a valorilor occidentale. Întoarcerea lor masivă nu ar aduce nu numai beneficii de natură economică sau academică, ci ar presupune împământenirea unei etici de existență și de muncă, pe care mediul autohton nu are cum s-o genereze de la sine. Voința sistemului actual funcționează după principiul diabolic al uciderii speranței. Suntem, vorba lui Tipătescu, orbiți de la obraz că cei plecați „dincolo” sunt niște ingrați care nu vor cu nici un chip să revină. Ei nu vor să revină, de fapt, în bolgiile lui Dragnea, Oprea, Blaga, Mihalache și a miilor de fantome ale comunismului, care continuă, neobosite, să joace farsa democrației în România. Soluția, deci, ar fi exorcizarea acestor strigoi și punerea lor la locul pe care îl merită. Semnale sunt că suntem în plin proces de exorcizare.

2. Există, simultan, o a doua cale de atac a problemei pe care o pune impostura etatistă din țară. Încurajarea, cu toate motoarele pornite, a dezvoltării sectorului privat. Mult blamatele corporații multinaționale care activează în România funcționează după principii total străine ordinii de stat și de guvern. E suficient să ai un internship la vreuna dintre aceste companii ca să constați ce prăpastie uriașă le separă de instituțiile aflate sub oblăduirea statului. Cetățenii aceleiași țări au comportamente de muncă și o responsabilitate cu totul diferite față de lucrătorii la stat. De altfel, la protestele din ultima vreme, publicul participant, adică partea activă a societății, este alcătuit în proporții covârșitoare din persoane care lucrează eficient în sectorul privat și care, exasperate de nemerniciile sistemului de stat, și-au dat seama că munca lor riscă să se ducă pe apa sâmbetei dacă lucrurile continuă să se petreacă la fel. E, înainte de orice, un gest impresionant să ieși din ritmurile tale oarecum autiste, care îți asigură un venit anual bunicel într-un mediu de lucru acceptabil și două săptămâni de vacanță în străinatate, și să ieși în stradă pentru mai cuprinzătorul bine comun. Oamenii încep să înțeleagă că izolarea în confortul personal, soluție temporară de subzistență, nu prezintă, în perspectivă, avantajele unei vieți trăite plenar. Nu numai cu pâine va trăi omul. Ajunși la un nivel de trai decent, românii aceștia își doresc școli bune pentru copiii lor, un sistem medical performant, drumuri sigure, dezbateri publice în care să se simtă reprezentați cu adevărat, o presă sănătoasă și obiectivă, posibilități de manifestare a creativității proprii și, unii, „răspuns bun” de la instituții chemate să le gestioneze inerentele dileme lăuntrice individuale. Nu toată lumea se mulțumește cu ședințele psihoterapie, unii mai avem nevoie și de Biserică.

3. În fine, o a treia „fereastră de oportunitate” este accesarea performantă și utilizarea judicioasă a sumelor uriașe din fondurile europene. Puse în fața acestei opțiuni, caracuda imposturii de stat a încercat să o trateze la început după obiceiul pământului, adică furtul. Și a ținut o vreme, dar acum unii au început să intre la apă. Motiv pentru care, din prudență, tâlharii potențiali cuibăriți în funcții publice au preferat să se facă niznai. Dacă nu se poate fura fără să faci un stagiu cărturăresc la răcoare, mai bine să te abții și să îți consumi liniștit prada din proprietatea statului. Și să îi lași pe potențialii beneficiarii de drept ai banilor europeni, simplii cetățeni, în ceața unei birocrații pe care o sporești cu sârg zi de zi. Te ții departe, dar nici pe alții să nu îi lași să se bucure de avantajele evidente pe care banii respectivi îi aduc cu condiția aplicării unor proceduri transparente și corecte. Acestor călăuze oarbe ar trebui să li se aducă aminte adagiul lui Confucius, care, întrebat de unul din conducătorii unui regat chinez cum ar putea stăvili corupția funcționarilor săi, a răspuns sibilinic: „Fă cinstea mai rentabilă decât hoția.”

Sunt din ce în ce mai convins că ceea ce îi impiedică pe reprezentanții sistemului de stat din România să treacă la înfătuirea vorbei lui Confucius este slăbiciunea minții. Impostura nu este numai ticăloasă, este și extrem de proastă. Motiv pentru care s-ar cuveni să punem continuu presiune pe autoritățile statului, să le scuturăm de prostia care le parazitează, să o alungăm unde îi este locul și să acționăm „cu cap”, așa cum îi șade bine românului, altminteri nu prost.

PS. De la redactarea acestui text până la publicarea lui, Klaus Werner Iohannis s-a deconspirat ca om al sistemului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp