Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Experimentul Vorumloc: Ce s-a întâmplat într-un sat de lângă Sibiu, părăsit de sași, după ce copiii „de români” au primit reportofoane și aparate de fotografiat să documenteze istoria localității

Vorumloc

Wurm și Loch. Doi sași care au venit cu sute de ani în urmă în Transilvania și au înființat un sat la 50 de kilometri de Sibiu. Copiii ne povestesc cu mândrie despre întemeietorii satului lor, Valea Viilor sau Vorumloc. Sunt cu o echipă de documentariști într-o călătorie de o sută de ani, pe urmele fotografului german Kurt Hielscher care, invitat de Regele Carol al II-lea, a străbătut România Mare pentru a realiza unul dintre cele mai frumoase albume de țară din acele timpuri.

- Sașii au construit biserica evanghelică fortificată ca să-și protejeze familiile când erau atacați. Știți cum au construit-o? Când trecea cineva prin sat, ei cereau cărămizi, piatră și lemn pentru biserica lor.

Larisa se grăbește să ne spună tot ce știe. Sebastian, fiul preotului ortodox din sat, e mai emoționat, dar cunoaște și el toate poveștile despre satul în care s-au născut. Etnografi de la Muzeul Astra din Sibiu au avut inițiativa genială de a-i transforma pe copiii din Valea Viilor în mici ghizi turistici. Au venit dotați cu aparate de fotografiat și cu reportofoane, pe care le-au pus la dispoziția copiilor, și au descoperit împreună istoria și legendele satului. Au învățat să privească ulițele și casele prin obiectivul istoriei, au cules mituri și povestiri de la bunici, au încărcat cu sens și cu mândrie locurile unde bat mingea în fiecare zi.

- Ce-ți place cel mai mult la satul tău, Larisa?

- Îmi place că e în aer liber și că e vechi. Când o să fiu mare, mă fac ghid turistic ca să le vorbesc oamenilor despre el.

- Am învățat multe lucruri despre sat, sare și Rebeca. Și când o să fiu mare, vreau să le știe și fata mea!

De pe dealul unde ne-au condus ca să vedem mai bine biserica și valea lor încărcată de istorii pitorești, copiii ne arată casele lor și ne povestesc despre ultimii doi copii sași care au rămas în sat.

- Bunica mi-a spus că, înainte să vină Wurm și Loch, aici erau numai șerpi. Și ei așteaptă să plece oamenii ca să fie din nou stăpâni aici.

- Și tu vrei să pleci din sat, Rebeca?

- Nuuu, eu vreau să mă fac muzeograf!

Ioana de la Muzeul Astra zâmbește pe ascuns. Acum are certitudinea că trecerea lor prin această vale nu a fost în zadar. Au sădit în sufletele copiilor o mândrie autentică și sinceră, îndemnându-i să descopere singuri cine sunt și de unde vin, împletind istoria cu evocările subiective și poveștile din bătrâni.

- Îmi iubesc mult satul, spune Larisa natural și fără patos, cu firescul cu care vorbește și despre Selena Gomez.

Crescută în vremuri în care mândria națională era materie obligatorie, impusă din vârful clasei de chipul prea iubitului conducător din tablou, am încă momente în care mi se par oarecum desuete declarațiile de iubire față de țară și de neam. Dar pe dealurile dintre vii, mustind de candoare și de voioșie, cuvintele copiilor au sunat dezarmant de simplu și de onest, ca un imn înălțat spre cer cu speranță la un protest.

După atâtea decenii de comunism, tânjim încă după o identitate care să ne permită să ridicăm capul, să ne elibereze de povara de a fi român, să ne unească într-un fior autentic de mândrie. Bântuim ca niște umbre fără corp în niște surogate de Românii pe care ni le-am construit ca să putem merge înainte. Speranța noastră sunt acești copii care nu au nevoie de un centenar sau de un 1 Decembrie ca să-și amintească cu ciolanul în bot că sunt români. Pe acești copii trebuie să-i modelăm, să-i ocrotim și să-i prețuim înmiit pentru că ei sunt ambasadorii speranței și în ochii lor se conturează identitatea noastră.

Sașii au plecat din Valea Viilor, copiii români își propun deocamdată să ducă istoria mai departe. Odinioară, aici se construiau ziduri de apărare în fața invadatorilor. Astăzi, avem ziduri de dărâmat pentru a-i apăra de noi înșine.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    Felicitări pentru articol. Și mai ales felicitări celor cu inițiativa cultural-educativă. L-am parcurs amintindu-mi vizita făcută acolo acum câțiva ani, În adevăr este un plăcut "obiectiv" turistic! Dar câte localități așteaptă inițiative similare...
    • Like 1
  • Copii,,de români,, se laudă cu ce au făcut sașii la 50 de km.de Sibiu. Sibiu pe care tot sașii l-au construit. Ei cu faptele noi cu vorbele.
    • Like 2
    • @ Cornel Cancel
      Exceptional comentariul dvs! Arata empatie, adica intelegere emotionala, si inteligenta, adica intelegere pur si simplu. De un anumit nivel, ambele. Dar, ce sa-i faci!? Nu putem fi toti egali. Unii vad nori pe cer, iar altii zic ca au forma de balega.
      • Like 6


Îți recomandăm

Lucian Pahontu reactie / sursa foto: Inquam Photos

Reamintim că, săptămâna trecută, Recorder a publicat o investigație cu titlul „Biografia ascunsă a generalului Pahonțu: a făcut parte din trupele de represiune ale lui Ceaușescu și a participat la masacrul din 21 decembrie 1989”. De asemenea, la o zi distanță, Snoop a publicat un material cu titlul „Generalul Pahonțu, de neclintit. Cum a scăpat șeful SPP 18 ani fără o decizie CNSAS privind legăturile sale cu Securitatea”.

Citește mai mult

Politistul si batranica / sursa foto: captura Digi24

Nu am înțeles niciodată gestul. Nici azi nu îl înțeleg. Confiscarea are o logică birocratică - discutabilă, dar logică. Strivirea nu are nicio logică. Strivirea este un act de dominație. Este un mod de a spune: tu nu contezi. Este o lecție despre cine are dreptul să existe în spațiul public și cine nu.

Citește mai mult

Cinematograf Paris / sursa foto: Profimedia

În anii 1990, când am început să mă duc regulat la Paris, mai întâi în vacanţe lungi, apoi făcând naveta la lucru, constituiam frecvent subiect de mirare pentru oamenii locului, parizieni de mai multe generaţii, care nu mai cunoscuseră oameni veniţi din foste regimuri totalitare, ca mine.

Citește mai mult