Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Fabuloasa viață a Dianei Zeyneb Alhindawi, fotografa care i-a scos în lume pe urșii dansatori de pe Valea Trotușului

Urșii dansatori

Foto: Diana Zeyneb Alhindawi 

Am văzut, în New York Times, câteva fotografii ale unor colindători îmbrăcați în urși de pe Valea Trotușului. O serie de imagini care reușește să surprindă ce înseamnă viața acelor oameni ascunși sub pieile sălbăticiunilor cu ochi de sticlă și colți ce odată s-ar fi înfipt în carne. Am vrut să vorbesc cu fotografa născută în România pentru a afla povestea lor. În timpul discuției despre ce s-a întâmplat în fața camerei, am descoperit povestea impresionantă din spatele ei.

Diana Zeyneb Alhindawi s-a născut în România și și-a petrecut primii șapte ani din viață la bunici, la Moinești. „Am avut o copilărie frumoasă, ca în basme. Îmi amintesc zăpada mare, fulgii uriași care cădeau din cer, țurțurii de la streașină și ecoul tobelor de la repetițiile pe care le făceau cetele de urși, în zona aceea înconjurată de munți și de dealuri”, spune fotografa Diana Zeyneb Alhindawi. A purtat peste tot în lume amintirea colindătorilor îmbrăcați în urși, o tradiție aproape uitată în multe părți ale României. Anul trecut, pe când se afla în vizită la bunica ei, i-a fotografiat și a făcut un obicei pe cale de dispariție cunoscut în lumea întreagă. 

„Urșii” băuți și dansatori ai României, în New York Times

Fotografiile făcute de ea cetei petrecărețe a lui Toloacă au ajuns în New York Times, în The Sunday Times, la CNN, stârnind fascinație. Povestește cum îi privea ea însăși, pe vremea când era copil. 

„Mă plimbau bunicul sau tata cu sania și, dacă treceai pe lângă o trupă de urși era uimitor, dar era și puțin înfricoșător. Pentru că erau amuzanți, dar se și îmbătau și nu știai dacă or să facă o scenă. Veneau la noi, erau foarte multe trupe de urși pe atunci, și trebuia să evaluezi pe care îi primești și pe care nu. Bunica mea nu voia să îi lase în casă, le dădea voie doar pe prispă. Câteodată îi lua valul și voiau să intre în casă și bunica mea țipa la ei și îi împingea, pentru că făceau mizerie. Era întotdeauna foarte amuzant, dar eram și puțin speriată, că doar veneau urșii”, povestește Diana Zeyneb Alhindawi.

Foto: Diana Zeyneb Alhindawi 

Toronto, New York, Congo

Astăzi, fotografa locuiește la New York, dar, de-a lungul vieții sale, a călătorit în lumea întreagă. A stat pe când avea patru ani jumătate de an în Siria. A trecut, pe vremea comuniștilor, printr-o tabără de refugiați din Iugoslavia. A locuit în Toronto și în alte orașe ale Canadei. S-a stabilit la New York. A acordat ajutor umanitar în Etiopia și în Timorul de Est, a condus programe de securitate alimentară în Congo. A făcut fotografii în Congo, Iordania, Sudanul de Sud și Nepal. Copilăria petrecută pe Valea Trotușului a definit însă în bună măsură cine este astăzi. „Am avut o copilărie foarte frumoasă. Totul era foarte sigur, iar eu am avut o mare libertate. Mergeam pe dealuri, cu vecinii, mă jucam în grădină. Toate ușile erau deschise, oamenii erau foarte prietenoși, foarte ospitalieri. Copilăria mea m-a făcut ceea ce sunt astăzi. Acolo unde am ajuns să trăiesc nu exista nimic din genul ăsta. Îmi place viața mea în Brooklyn, dar nu pot sta prea mult acolo. Întotdeauna trebuie să plec”, spune fotografa în vârstă de 36 de ani.

„Sirienii sunt cei mai politicoși refugiați pe care i-am întâlnit vreodată”

Este fiica unei românce și a unui cetățean irakian. Părinții ei s-au cunoscut în timp ce erau la facultate în București, ea studia ingineria, iar el Medicina. Între timp, tatăl său a ajuns să aibă probleme cu regimul comunist. 

Au plecat în Siria, a locuit șase luni, dar au fost nevoiți să se întoarcă în România din cauza situației instabile. Fratele ei s-a născut acolo, lângă Damasc. 

Foto: Michael Christopher Brown. În imagine, Diana Zeyneb Alhindawi

„Am amintiri foarte frumoase din Siria, mă împrieteneam cu toată lumea. Anul trecut, am fost timp de o lună în Iordania, ca fotograf, în cea mai mare tabără de refugiați și am fost uimită de sirieni. Am lucrat mult cu refugiați din Congo, Etiopia, Timorul de Est, am devenit fotografă abia în urmă cu doi ani și jumătate. Nu am văzut niciodată oameni atât de ospitalieri și prietenoși ca refugiații sirieni, sunt cei mai politicoși refugiați pe care i-am întâlnit vreodată. Mă plimbam prin tabără și eram invitată în corturile lor, îmi ofereau mâncare și ceai și erau niște oameni care nu mai aveau nimic. M-au ajutat atât de mult cu fotografiile mele, deși nu erau nevoiți să o facă. Iar poveștile pe care le-am auzit anul trecut erau teribile. Mă așteptam să aud ceva îngrozitor, dar ceea ce îmi spuneau era mult mai rău. Totul pare suprarealist, după ce pleci de acolo.”, povestește Diana Zeyneb Alhindawi.

A plecat din România când avea șapte ani și a stat timp de câteva luni, împreună cu familia ei, într-un centru de refugiați de lângă Belgrad. Acolo s-a împrietenit cu iranieni și afgani fugiți din calea războaielor din anii `80. Poate și din acest motiv se simte atât de apropiată astăzi de refugiații care își riscă viața fugind din calea ISIS. De-a lungul timpului, a fost parte în multe programe umanitare dedicate populațiilor dislocate. Deși nu acesta a fost prima sa alegere în ceea ce privește cariera.

A studiat neuroștiințele și economia

După ce au plecat din România, Diana Zeyneb Alhindawi a locuit cu familia sa în Canada, apoi s-a mutat la New York. A învățat să se adapteze schimbărilor și să se simtă în largul său în mijlocul oamenilor, oricât de diferiți ar fi fost ei. 

Foto: Michael Christopher Brown. În imagine, Diana Zeyneb Alhindawi

Era  prima din clasa sa și toată lumea se aștepta ca ea să urmeze Medicina. Nu a înșelat așteptările și are o licență în Economie și una în Neuroștiințe, de la Universitatea Johns Hopkins. A lucrat în laboratoare de cercetare care căutau un leac pentru boala Parkinson sau un vaccin pentru HIV. 

„Pe cât de fascinant este subiectul, pe atât de plictisitoare era munca de zi cu zi. Să numeri celule ale creierului, să faci experimente pe creierul șoarecilor. Era complet opusul vieții pe care am dus-o și am început să lucrez în domeniul drepturilor omului, pe probleme de securitate alimentară în Mexic. Apoi am mers pe calea asta, a ajutorului umanitar”, spune Diana Zeyneb Alhindawi. A lucrat în Etiopia, în Timorul de Est și, în cele din urmă în Congo, unde a coordonat programul de securitate alimentară al Oxfam.

„Cu cât avansezi în organizație, cu atât te îndepărtezi de oamenii pe care îi ajuți”

În urmă cu doi ani și jumătate, a renunțat la munca în domeniul umanitar și a devenit fotografă. A fost o decizie extrem de dificilă. 

„A fost foarte greu să plec, aveam coșmaruri în care eram chinuită de vinovăție. Ajutorul umanitar chiar salvează vieți. Dar este foarte problematic, foarte politic, e multă politică internă a organizației, politică care ține de donatori, de țările donatoare. Să conduci programe de ajutor umanitar, înseamnă să faci multă muncă de birou, hârțogărie, să manageriezi oameni. E ca și când conduci o afacere, doar că afacerea ta este să salvezi vieți. Mi-am dat seama că nu îmi place să conduc o afacere. Pentru că am fost întotdeauna creativă, iar acea muncă ținea mult de administrațe și de logistică. Apoi, simțeam că m-am îndepărtat de oameni. Pe măsură ce avansezi în ierarhie te îndepărtezi de oamenii pe care îi ajuți. În calitate de coordonator al programului de securitate alimentară pe țară, nu ajungeam să pun piciorul în tabere. Pentru că sub mine erau 40 sau 50 de oameni care făceau acest lucru. Eu eram la birou făcând rapoarte sau primind rapoarte din partea staff-ului”, spune Diana Zeyneb Alhindawi. 

Când în Congo a izbucnit războiul i-a întâlnit pe fotografii care acopereau zonele de conflict și i-a întrebat cum ar putea să facă și ea acest lucru. A fost momentul în care viața sa a luat o nouă turnură.

După ce a fost atacată în Uganda a ajuns la Paris în perioada atentatelor teroriste

Astăzi fotografiile sale apar în publicații precum New York Times și Le Monde. 

Unul dintre cele mai importante subiecte pe care le-a acoperit și care i-a adus recunoaștere la nivel internațional a fost acela al proceselor pentru viol de la Minova. Ea și prietenul său de atunci au fost singurii fotografi care au făcut cunoscută lumii povestea victimelor soldaților din forțele armate ale Republicii Democrate Congo.

Foto: Diana Zeyneb Alhindawi. În imagine, una dintre victime, depunând mărturie în timpul proceselor de la Minova

A făcut apoi fotografii în Uganda, unde a documentat viața minorităților sexuale.„Nu au fost publicate, fiindcă am fost atacată. Unul dintre agresori mă amenința cu cuțitul, iar celălat încerca să mă stranguleze. Erau destul de proști, unul dintre ei mă strangula din spate, strivind ce aveam în rucsac, lucrurile pe care el de fapt le voia, iar celălalt mă amenința cu cuțitul și mă scotocea”. 

A reușit să scape doar cu o tăietură pe braț. Se întâmpla în august 2014, iar în septembrie și în octombrie a plecat în Sudanul de Sud unde a documentat povești îngrozitor de auzit și imposibil de trăit. Acolo a văzut cele mai rele părți ale umanității, a aflat lucruri cumplite despre oameni îngropați sau arși de vii. Tot în Sudanul de Sud a fotografiat, pentru organizația Medici fără Frontiere, cazurile de malarie și a văzut oameni care mureau ca muștele. „Am fost distrusă din punct de vedere emoțional”, spune fotografa.

Foto: Diana Zeyneb Alhindawi. Imaginea este surprinsă în Uganda, în timpul celebrării Gay Pride

În luna noiembrie s-a dus într-unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, Parisul, unde avea expoziție. La trei zile după vernisaj, au avut loc atentatele. „A fost cumplit. În ziua următoare au fost alarmele false, iar oamenii alergau disperați pe stradă. Credeam că cineva o să vină să ne împuște, țin minte că vedeam oamenii alergând prin geam și m-am ascuns după bar”, își amintește fotografa. Locul în care credea că va găsi puțină după ce a văzut în jur atâta suferința s-a dovedit a fi atunci doar o altă scenă a durerii umane.

A găsit liniște mai departe, mult mai departe, în Nepal unde a fotografiat scene din viața unor călugări buddhiști. S-a aflat acolo, timp de două săptămâni, la începutul lunii decembrie. „E uimitor felul în care trăiesc acei oameni atât de prietenoși și ospitalieri. Simplul fapt că te aflai printre ei îți aducea liniștea. Cred că liniștea ține de o stare de spirit”.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Foarte interesant articolul si personajul. Avem nevoie sa cunoastem astfel de oameni si de povesti.

    • Like 0
  • wow
    • Like 0


Îți recomandăm

Lasă-te sedus de o cafea prețioasă ca aurul

V-ați întrebat, vreodată, ce înseamnă pentru dumneavoastră o cafea bună? Are note blânde de pin? Conține arome de stejar și lemn dulce, sau de migdale prăjite, ori poate de nuci, citrice și fructe de pădure? Cea mai mare provocare a profesioniștilor cafelei este să-i aducă în fiecare zi iubitorului de cafea băutura pe care el o adoră și să-i ofere aceeași senzație la fiecare ceașcă.

Citește mai mult

Carmen Iohannis

Calitatea de primă doamnă, pe lângă faptul că aduce niște beneficii, vine la pachet și cu niște constrângeri de protocol și de conduită, dar mai ales cu niște responsabilități speciale. Ce ar trebui să înțeleagă cetățeanul de rând din gestul primei doamne? (Foto: Inquam Photos / Ovidiu Dumitru Matiu)

Citește mai mult

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult