Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Femeia din fața blocului. Pornim în viață idealiști și sfârșim cinici

În fiecare zi, când mă întorc de la serviciu, găsesc în faţa blocului o femeie de aproape 70 de ani. Basmaua pe care o poartă pe cap îmi aminteşte de mamaie. Hainele, predominant negre, sunt ponosite. Stă pe un scăunel sau direct pe treptele din faţa blocului, vorbeşte cu vecinii sau cască privirea în lungul aleii ce duce către stradă. Câteodată ţine în mână o sticlă la jumătate de Neumarkt. Unii spun că îi place să tragă la măsea.

Stă ore în şir astfel, o văd şi seara la zece acolo. Se impregnează în decorul din jurul blocului, la fel ca grădiniţa din faţă unde an de an se sădesc puieţi ce nu cresc niciodată mai mult de trei metri.

Posibil ca această femeie, ce pare a nu avea pe nimeni, căci nimeni nu o vizitează vreodată, să nu fi ieşit din cartier de ani buni. Centrul Bucureştiului trebuie să fie pentru ea la fel de îndepărtat ca Singapore, New York şi Groenlanda.

Proust spunea că suntem „mărginiţi la mărturia simţurilor noastre”, prin urmare, dacă vrei să îţi dai cu părerea cu privire la existenţa cuiva, poţi doar specula. Nu am idee dacă a trăit mereu astfel, dacă s-a lăsat dusă de valul vieţii sau a luptat din răsputeri pentru propriile năzuinţe şi a fost înfrântă. Tot aşa, la momente de răscruce, habar nu am de care voce a ascultat conştiinţa, de cea care-i spunea să nu renunţe sau de cea care-i şoptea că mai bine de atât oricum nu va izbuti.

Dar toate astea m-au făcut să mă întreb ceea ce am întâlnit ulterior undeva sintetizat astfel:

What's best to follow: your inner fairy tale or world's reality?

Alegem să credem în poveşti până în pânzele albe sau ne dedicăm minuţios realităţii atotcuprinzătoare, refuzând existenţa miracolelor?

Tensiunile ce se ivesc între cele două tendinţe antagoniste, la care putem adăuga un catalog generos de idei preconcepute specifice timpului şi clasei din care facem parte, contribuie la mare parte din deciziile noastre. Ne imaginăm viitorul ca pe un vehicul misterios care, nu se ştie cum, ne va teleporta din realitatea ternă actuală într-un mediu armonios, un mediu în care ne va fi drag să ne trezim în fiecare dimineaţă, căci lumea va arăta precum ne-o imaginăm.

Şi, cu gândul la acest viitor jinduit cu cât pare mai îndepărtat, în care investim un inestimabil patrimoniu personal de instincte, credinţe, talente şi dorinţe, ajungem într-o bună zi să constatăm, dacă avem curaj să admitem, că ceea ce arogant numim „maturitate” e doar un tertip care ne obligă să punem în ordine în realitatea actuală şi să o gândim în termeni pragmatici.

Pornim idealişti în viaţă şi sfârşim cinici.

Vrem să iubim şi să fim iubiţi, să călătorim şi să ne bucurăm de prieteni, vrem ca fiecare clipă să aibă însemnătatea ei unică şi să nu ne/se consume în zadar, tânjim să-i ocrotim pe cei neajutoraţi şi să nu-i rănim pe cei din jur şi, cu toate astea, când ajungem pe picioarele noastre, cădem pradă angoaselor sociale şi presiunilor de a ne conforma, cu mic cu mare, unui model colectiv. Uităm cine am fost, uităm cine mai suntem şi, mânaţi de cântecele de sirenă cu care lumea hi tech, reclamele TV şi trend-setterii de toate soiurile ne îmbie să ieşim în afara noastră spre a ne turna spiritul în tipare uniforme, sfârşim prin a râde de vechile preocupări de a schimba lumea, încetăm a mai crede în poveştile despre iubire şi bunătate şi luăm drept adevăr personal ceea ce, la urma urmei, e doar consensul celor mulţi. Ajungem să nu mai credem în nimic pentru că nu mai crede nimeni în nimic, să confundăm libertatea cu lipsa de respect şi să luăm la mişto totul pentru că ne este permis orice. Nu dintr-o dată, fireşte, ci în fiecare zi, puţin câte puţin, ne lăsăm invadaţi de esenţe incompatibile cu noi asemenea unei boli lente care se împrăştie agale în tot corpul, purtându-l către deznodământul ştiut.

Unde s-a produs ruptura atunci? Am visat prea mult sau ne-am înfipt prea adânc picioarele în pământ? Am eşuat în tentativa de a construi un destin compozit în care cele două extreme să se contopească? Ne-am lăsat furaţi de miraje când trebuia să fim credincioşi raţiunii şi am renunţat să mai credem tocmai când eram pe punctul să întoarcem soarta în favoarea noastră?

Unde am putea afla un răspuns? Cine ne-ar putea arăta cât de mult să sperăm şi când ar fi cazul să nu mai căutăm în zadar? Ce cunoştinţe ar trebui să dobândim ca să nu ne mai avântăm voioşi, cu capul înainte, către ceea ce, ulterior, vom regreta? Ce stil de viaţă ar trebui să îmbrăţişăm pentru ca fiecare experienţă, în loc a ne impune o dată în plus să ne regizăm persoana şi importanţa, să conducă la o autentică preţuire a sinelui?

Nenumărate cărţi şi la fel de mulţi autointitulaţi maeştri ai dezvoltării personale ne ghidează drumul spre fericire şi către descoperirea eului şi, totuşi, în ciuda sfaturilor înţelepte, a preceptelor practice şi a formulelor magice predate, parcă nicăieri şi nicicând confuzia, singurătatea şi nefericirea nu au fost mai mari. Conectaţi la valorile unei societăţi impregnată de mitul succesului şi al fericirii glossy, conglomerate de oameni pe jumătate resemnaţi, pe jumătate adormiţi, căzuţi în capcana celor mai felurite emoţii şi aspiraţii, devin irascibili şi frustraţi. Liberi să îşi construiască viaţa după bunul plac, unii se împiedică de propriile posibilităţi şi îşi macină individualitatea în conformismul social, alţii, despuiaţi de ţelurile pe care şi le atribuiau odinioară, obosiţi să tot încerce, se diluează ca cerneala în apă în mulţimea celor cărora societatea le reduce personalitatea la mărimea unei particule minuscule.

Scurgerea monotonă şi invizibilă a anilor îşi pune şi ea pecetea asupra neputinţei multora de a găsi o armonie propice fiinţei, împingându-i, cu fiecare speranţă terfelită de noianul unui joc potrivnic al circumstanţelor, să reclame şi mai disperat dreptul la fericire, un drept care, rămas nesatisfăcut, le aprinde adesea în suflet flacăra unui şir de uri incontrolabile şi fără discernământ împotriva unor persoane, comunităţi, rase, instituţii, ţări, religii etc. pe care le consideră răspunzătoare pentru neîmplinirile personale.

Basmul, transferat în viaţă sub forma unor construcţii arbitrare ale fanteziei, iese nu de puţine ori şifonat din întâlnirea cu realitatea decepţionantă. Toţi visăm, dar rareori inocenţa din visele copilăriei şi adolescenţei se păstrează nealterată. În viaţă lucrurile nu se petrec la fel de simplu ca în gândurile noastre. Nu pentru că nu am face ce trebuie, nu pentru că nu am lupta pentru ce ne dorim, nu pentru că am fi pedepsiţi de o entitate abstractă pentru expierea unor păcate. Sau cine ştie...

Însă nu e o întâmplare că destui indivizi, căutând sub ruinele propriei vieţi un sens oarecare, descoperă că străduinţele lor seamănă cu încercarea de a găsi o noimă unui vârtej de întâmplări implacabile prin placiditatea cu care s-au derulat şi care i-au târât în direcţii din care le-a fost peste putinţă să se sustragă. Când îşi rememorează trecutul, deopotrivă oameni talentaţi şi pătrunşi de spirit şi persoane lipsite de orice ambiţie şi dorinţă de a străluci, oameni puternici şi slabi, inteligenţi şi mai puţin inteligenţi, recunosc că, în momentul în care s-au simţit „condamnaţi” să trăiască dezolarea prezentului şi incertitudinea zilei de mâine, abia şi-au mai păstrat busola.

Câţi mai rămân, prin urmare, credincioşi vieţii ideale pe care şi-o fabrică în imaginaţie şi câţi îi întorc spatele? E o dovadă de slăbiciune să renunţi la visele inocenţei acum, când toţi apropiaţii îţi spun că alergi după cai verzi pe pereţi?

Cine poate răspunde cu precizie?

Exemplele venerabile din istorie despre cei care şi-au trăit visul, modelând epocile conform propriei voinţe, arată într-un procent covârşitor, la o cercetare microscopică a acestor vieţi, că legenda ţesută în jurul lor ocolea mare parte din frământările şi crizele de dezordine pe care le înfruntau zi de zi. Ei revendicau parcele de prestigiu care să le asigure posibilitatea de a-şi impune punctul de vedere, dar, când universul emoţional le era inundat de întuneric, haosul provocat de dezamăgiri le impunea un blindaj pe măsură, care nu era altceva decât adaptarea la cotidian pentru a supravieţui.

Vise, trăiri, spaime, aşteptări, îndoieli...iată o parte din ce înseamnă a fi om.

Ceea ce fiecare om înţelege prin noţiunea de „om” e întotdeauna doar o efemeră convenţie burgheză, scria în jurnal „lupul de stepă” al lui Hesse. Dar convenţiile se schimbă, visele îşi schimbă şi ele conţinutul, trăirile se înnoiesc permanent, spaimele lasă locul speranţei şi noi înşine ne schimbăm, evoluăm în funcţie de destinaţiile pe care le stabilesc alţii pentru noi şi în funcţie de scopurile pe care noi ni le trasăm.

Unde ne poartă aceste alegeri conştientizăm parţial numai. Noi le socotim necesare pentru desăvârşirea noastră, deşi o parte din ele, care se adresează sentimentului, când cedează în faţa forţei iluziilor, străpung existenţa liniştită de până atunci ca un baraj luat de apele unui torent dezlănţuit. Alteori, când suntem prea raţionali, înălţăm, din exces de zel, tot felul de ziduri pentru ca nimeni să nu ne mai poată răni sentimentele.

Promisiunile viitorului ne îndreaptă mereu prezentul către alegeri. Alegeri, alegeri, alegeri... Inclusiv bătrâna din faţa blocului meu trebuie să fi făcut măcar o alegere la un moment dat. Chiar şi alegerea de a nu face nicio alegere, tot o alegere a fost.

Aşadar, ca să ne lămurim definitiv, să fi avut o viaţă extraordinară? Să fi fost o fiinţă cu capul în nori şi picioarele pe pământ, o magiciană care să combine credinţa în basmele copilăriei cu fermitatea convingerilor practicate de raţionaliştii de tip cartezian? Să-şi fi îngăduit să viseze dincolo de condiţia ei socială şi să fi fost zdrobită de indiferenţa vieţii? Să fi iubit un bărbat cum altul nu-i? Să fi fost rănită de acesta?

Puţin probabil. Derulându-i viaţa invers, ca în romanul „Săgeata timpului”, nu cred că se va găsi aşa ceva.

Dar, la urma urmei, după ce standarde măsurăm importanţa unei vieţi?

Întotdeauna, în copaci se vor afla fructe ascunse care vor pârgui fără ca cineva să-şi fi dat seama. Nu vor fi culese de nimeni, se vor desprinde în mod spontan de pe creanga unde atârnă şi vor cădea pe pământ, unde vor putrezi.

Înseamnă că au trăit degeaba? 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • De trait nimeni nu traieste degeaba. De pilda, starea respectivei batrane si perseverenta ei de a exista in respectiva stare a fost o sursa de inspiratie pentru acest articol. Iar acest articol a fost deja citit de cateva zeci sau sute de oameni. Acest articol are in componenta sa o problematizare, care a ajuns la cititorii sai. Asadar, batranica prin starea vietii sale din acest moment a inspirat si inspira, ridica problematizari (autorului ca fin observator), care mai apoi ajung la cititori producand, cel putin unora, profunde reflectii. Asadar, chiar si acea batranica amarata nu traieste sau nu a trait degeaba, cel putin din acest motiv.
    In schimb ea nu stie asta. Nu stie ca este sursa de inspiratie si de meditatie intr-un articol pe Republica.ro. Poate ca ar sti daca autorul i-ar duce un buchet de flori sau o cutie de bomboane sau poate ambele (nota: fara nicio problema, le pot plati eu) si sa stea cateva minute cu ea si sa-i explice gestul facut. Poate ca asa ar trai, macar cateva minute, sentimentul utilitatii sociale si, cine stie, poate o mica flacara de speranta se reaprinde in ea. Cultivam, astfel, RECUNOSTINTA pana la nivelul acelei batranici.

    Oricum, invit pe toata lumea, in contextul mesajului acestui articol, sa observe, sa se auto-observe si sa mediteze la urmatoarea expresie: "e bataie de cap si nu vreau asta." Aceasta expresie o intalnesc la foarte, foarte multi semeni cand li se vorbeste de schimbare, de dezvoltare personala si de evolutie pe teme precum: inteligenta emotionala, sociala, financiara, logico-rationala etc.. E mai simplu si fara bataie de cap sa stai sa vegetezi toata ziua. E trist cand nu intelegem ca inteligenta e a omului, ne nastem cu ea, doar ca trebuie exersata. E trist si se termina trist, ca in cazul batranicii.
    • Like 2
  • check icon
    ...m-am alăturat demult, acum vă propun : http://mcscrib.blogspot.ro/2015/08/adio-arme.html
    • Like 1
  • Am trait un moment asemanator cand am vazut acum cateva zile o batrana intinsa pe o canapea in Gara de Nord. O batrana care dormea incrancenata, era ridata, parca de toate greutatile vietii.
    Nu am putut sa nu ma intreb, cu teama, ce alegeri facuse in viata ei, ce traise ea, pe cine iubise si cine o iubise?
    Este dificil de dus aceasta realitate insa ajuta la trezirea constientei si sa imi amintesc in fiecare zi sa imi traiesc prezentul si sa nu dau drumul la visele mele. Bun articol.
    • Like 1
  • Un articol cald si bun, scris si citit cu draga inima!
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon elevi-

Educatori, învățători, profesori, cu toții sunt obosiți și fără chef. Dacă nu se urlă pe un etaj dintr-o școala, sigur se vorbește printre dinți. Dacă nu merg manipulările fine, sigur merg metode care sfredelesc sufletele celor mici cu replici grele. (Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult