Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

„Înseamnă că am fost o învăţătoare bună, nu, mamă?”

Tatăl meu, la 64 de ani, predă geografia la şcoala generală din Fieni, Dâmboviţa. În 2017, când se va pensiona, va avea 44 de ani lucraţi în învăţământ. Mama, pensionară din 2014, a fost învăţătoare 41 de ani. Amândoi şi-au petrecut viaţa în şcoală şi, o spun fără ocolişuri, au fost genul de dascăli care şi-au iubit meseria, în ciuda multor lipsuri. Generaţii de foşti elevi pot confirma oricând cele spuse aici. Inclusiv acum, primesc telefoane sau vizite de la persoane care au trecut prin „mâinile” lor în urmă cu decenii. Mama îmi spune mândră că, de ziua de naştere, a sunat-o X, care este director nu ştiu unde, sau că Y, care s-a mutat în Spania de ani de zile, când s-a întors în ţară, a vrut neapărat să-i facă o vizită „doamnei învăţătoare”. Acum câteva zile mi-a zis iar că, de 8 Martie, zece elevi din ultima ei clasă, ajunşi într-a VIII-a, au venit să o vadă şi i-au adus o cutie cu bomboane şi un buchet cu flori.

„Înseamnă că am fost o învăţătoare bună, nu, mamă?” mă întreabă glumind, dar în spatele cuvintelor depistez de fiecare dată emoţia ascunsă. 

Din păcate, cei ca mama şi tatăl meu fac parte dintr-o generaţie pe cale de dispariţie, aparţin unor vremuri când între elev şi dascăl se crea o legătură puternică, ce dăinuia aproape permanent.

Iar asta se întâmpla pentru că sistemul educaţional care i-a format asigura, în ciuda nenumăratelor hibe, un corp didactic mai instruit şi mai dedicat decât cel din zilele noastre. Astăzi, mai ales în Bucureşti şi alte oraşe mari, a lucra în învăţământ a devenit pentru tineri o slujbă provizorie, pentru situaţiile critice în care nu-şi găsesc un job într-o corporaţie. Părinţii mei şi alţii asemenea lor, deşi erau prost plătiţi, au profesat într-o epocă în care meseria de dascăl încă era respectată şi apartenenţa la sistemul românesc de învăţământ garanta o reputaţie solidă în urbe, întrucât nu oricine ajungea învăţător sau profesor. Stima de care se bucurau ţinea loc multor neajunsuri, iar muncitorul necalificat, care financiar se situa pe aceeaşi treaptă cu ei, recunoştea în educatorul copiilor săi pe unul dăruit cu calităţi pe care nu le poseda şi nici nu i-ar fi trecut prin gând să spună că şi el ar putea fi profesor.

Azi, însă, când slujba în învăţământ te lasă literalmente să mori de foame, celor care lucrează în sistemul educaţional li s-a luat inclusiv respectul şi, în parte, motivul e acela că muncitorul necalificat de altădată – spre a folosi o metaforă – crede că poate fi profesor sau învăţător şi, nu doar că se vede în această postură, dar lucrează cu acte în şcoli. Şi lucrează pentru că tinerii cu vocaţie de dascăl rareori se gândesc să iasă la pensie din învăţământ. Majoritatea îţi râd în nas dacă îi întrebi de o carieră în domeniu. Şi nu sunt de condamnat. Profesia a devenit neatractivă din mai toate punctele de vedere, oferind, astfel, unor nulităţi fără dar pedagogic şansa să umple golul lăsat de cei cu chemare, care refuză poezia sacrificiului personal pe altarul recunoştinţei abstracte a societăţii. Sau, cine ştie, poate ar face-o, dacă şi alţii din alte domenii, care le pretind sacrificii, ar începe cu ei înşişi.

Asistăm la o degradare continuă a respectului elevului faţă de profesor, care îşi îngăduie să-l ia peste picior într-o manieră intolerabilă, la o proliferare a semianalfabetismului în rândurile celor tineri şi, în general, la un interes tot mai scăzut faţă de şcoală. Asta, ca să nu mai pomenim de nenumăratele „reforme” din educaţie care i-au bulversat pe dascăli şi pe părinţi în egală măsură.

Astfel ajung la părinţii revoltaţi pe educaţie, dar, înainte de a vorbi despre ei, aş dori să vă povestesc o întâmplare în două părţi.

În clasa a şasea fiind, după teza la matematică, mama unei colege a venit la şcoală, cu o falcă-n cer şi una-n pământ, spunându-i profesoarei că fiica ei merita nota 5. Profesoara a asigurat-o că şi nota 4 era cu indulgenţă.

- Cum, uitaţi-vă ce frumos a scris subiectele, a urlat mămica. I-aţi putea da 5 măcar pentru asta.

- Eu predau matematică, doamnă, nu caligrafie, i-a tăiat-o scurt profesoara şi a trimis-o la plimbare.

Pe vremea aceea, profesorii îşi mai permiteau luxul acesta.

Nu mică mi-a fost mirarea când, în urmă cu câţiva ani, am aflat că respectiva colegă, devenită, la rându-i, mămică, era printre cele mai vocale cu privire la „nedreptăţile” care i se făceau la şcoală copilului ei. Nu exista lună în care să nu vină şi să facă tărăboi. Numai că acum profesorii nu o mai puteau trimite la plimbare ca în vremurile fericite de odinioară şi trebuiau să îi dea, răbdători, zeci de explicaţii de ce copilul ei nu e chiar un geniu. Sau de ce e la fel de genial pe cât era ea în generală.

Da, raţionamentele multor părinţi, asemănători în gândire cu colega mea şi mama ei, se năruiesc înaintea convingerii dogmatice că dascălul poartă responsabilitatea pentru dezvoltarea unui copil, uitând că ei sunt în egală măsură responsabili. Aceşti părinţi plămădesc şcoala după o viziune personală, socotind-o bună doar în măsura în care copilului i se recunoaşte o anumită excepţionalitate pe care ei, părinţii, socot că o posedă. Dacă nu se întâmplă asta, vina aparţine şcolii, profesorilor care nu ştiu să predea, organigramei care e haotic concepută etc. 

Jackie Kennedy avea o vorbă: există un singur copil frumos pe lume şi fiecare mamă îl are. Fiecare părinte crede că al său e cel mai cel şi doreşte să-i asigure cele mai bune condiţii ca să se dezvolte şi să atingă maximum de potenţial.

E firesc, însă lumea e cum este, iar România arată cum o ştim cu toţii.

Sistemul educaţional este la pământ, acesta e leit-motivul pe care toţi îl rostesc. Nu există lună să nu aflăm din media despre profesori care-și bat elevii sau îi agresează verbal, care le cer să se mediteze cu ei ori chiar sume de bani – în special corigenţilor, dacă vor să treacă o materie –, care pretind să li se ofere cadouri costisitoare de ziua de naştere, îşi însuşesc bani din fondul şcolii sau implică părinţii în activităţi din gospodăria personală. (Această realitate amară nu anulează o alta, aceea că şi acum există cadre didactice care sunt un model de urmat pentru meseria de dascăl, dar procentul lor, comparativ cu anii în care, spre exemplu, am învăţat eu, pare să fi scăzut.)

De partea cealaltă, asistăm la o degradare continuă a respectului elevului faţă de profesor, care îşi îngăduie să-l ia peste picior într-o manieră intolerabilă, la o proliferare a semianalfabetismului în rândurile celor tineri şi, în general, la un interes tot mai scăzut faţă de şcoală. Asta, ca să nu mai pomenim de nenumăratele „reforme” din educaţie care i-au bulversat pe dascăli şi pe părinţi în egală măsură.

Iar dacă cercetăm cu detaşare motivaţia fiecăruia, nu ne va fi greu să înţelegem abaterile deontologice ale dascălilor, nici de ce elevii nu se mai preocupă să înveţe şi au cu totul alte preocupări şi, la fel, ne va fi peste putinţă să nu ne raliem revoltei părinţilor împotriva acelor cadre didactice care dispun de catedra lor ca nişte vătafi pe o moşie.

Un număr semnificativ dintre cei care se revoltă împotriva sistemului educaţional actual ar trebui să nu uite că, în acelaşi timp, acelaşi sistem hulit le-a facilitat obţinerea unei diplome universitare la care, altminteri, nu ar fi visat. Ei au exploatat cu cinism vulnerabilităţile din educaţie şi, s-o spunem pe şleau, şi-au însuşit o respectabilitate la care prea puţin erau îndreptăţiţi

Totuşi, se cuvine o precizare importantă: un număr semnificativ dintre cei care se revoltă împotriva sistemului educaţional actual ar trebui să nu uite că, în acelaşi timp, acelaşi sistem hulit le-a facilitat obţinerea unei diplome universitare la care, altminteri, nu ar fi visat. Ei au exploatat cu cinism vulnerabilităţile din educaţie şi, s-o spunem pe şleau, şi-au însuşit o respectabilitate la care prea puţin erau îndreptăţiţi. Mai mult, aducându-şi modesta contribuţie la inflaţia de diplome calpe, au inversat polii valorici în societatea românească, înlesnind triumful imposturii şi al acelora ce nu au nimic de împărţit cu competenţa şi pregătirea profesională.

Or, dacă nu au crâcnit împotriva deficitarului sistem educaţional când au absolvit o facultate unde nici nu ştiu ce au studiat, ar fi frumos ca măcar ei să aibă decenţa să nu se revolte când vine vorba de educaţia deplorabilă de care au parte copiii lor. La urma urmei, şcoala în care învaţă aceştia e imaginea în oglindă, la o scară mai mică, a facultăţii de doi bani pe care mulţi dintre ei au absolvit-o. Iar profesorii de care se plâng că nu au ce căuta la catedră sunt unii care au absolvit o facultate la fel de exigentă ca a lor.

Indiferent cât de performant va deveni sistemul din educaţie, el nu va schimba adevărul că unele fiinţe umane vor fi întotdeauna indolente, înzestrate cu o personalitate ştearsă şi o inteligenţă mediocră, iar asta înseamnă că, inclusiv într-o societate aşezată pe temelii solide, copilul minunat pe care părinţii cred că l-au născut nu va fi neapărat elevul sârguincios şi dotat de la şcoală.

Aşa că, înainte de a se plânge de minusurile din educaţie, unii părinţi ar trebui să decidă: ori să predea diplomele universitare obţinute prin aportul heirupist al profesorilor – al acelora care, parţial forţaţi de un sistem ingrat, dar îndeosebi din pricina nemerniciei personale, ar acorda doctoratul şi unui pitecantrop, numai să le iasă nişte bani – şi, în câţiva ani, poate, copilul va beneficia de învăţământ de calitate; ori – ceea ce, de fapt, se şi preferă, însă doar când le convine – tu, ca părinte, urmezi în continuare câte facultăţi doreşti şi copilul tău va ajunge la finalul clasei a douăsprezecea abia să ştie să se iscălească. (Însă, bineînţeles, deşi nici el nu va merita să treacă bacalaureatul, va avea, în schimb, un master în sociologie sau relaţii internaţionale. Şi poate va ajunge chiar ministru şi europarlamentar.)

Pentru că una fără alta nu se poate.

Şi ar mai fi ceva: indiferent cât de performant va deveni sistemul din educaţie, el nu va schimba adevărul că unele fiinţe umane vor fi întotdeauna indolente, înzestrate cu o personalitate ştearsă şi o inteligenţă mediocră, iar asta înseamnă că, inclusiv într-o societate aşezată pe temelii solide, copilul minunat pe care părinţii cred că l-au născut nu va fi neapărat elevul sârguincios şi dotat de la şcoală. Îl va ajuta, cu siguranţă, să-şi descopere mai uşor aptitudinile, dar saltul de mentalitate pe care îl va realiza o astfel de societate, cu un învăţământ funcţional, va fi în principal acela că va desemna fiecăruia locul pe care îl merită şi nimeni nu va mai fi intrigat de noua distribuţie a maselor şi elitelor. Vârfurile clasei, plutonul de mijloc şi codaşii vor exista ad vitam æternam, dar copilul, în calitate de viitor cetăţean matur şi responsabil, va pricepe mai uşor că a şti să scrii şi să te exprimi corect româneşte e o mare realizare şi că studiile universitare, departe de a fi frecţie la picior de lemn, trebuie urmate de cei ce simt nevoia să aprofundeze un domeniu pe care să îl practice cu profesionalism şi pentru care să fie răsplătiţi pe măsura valorii muncii depuse.

Or, un astfel de sistem educaţional nu ştiu dacă e dezirabil pentru mulţi care-l deplâng cu lacrimi de crocodil pe la colţuri. Dacă o asemenea societate ar căpăta formă şi conţinut, mulți dintre cei care tânjesc după ea ar avea de pierdut nu numai în planul imaginii, dar şi-ar pierde inclusiv privilegiile şi statutul, fiind reduşi la dimensiunea reală, una insignifiantă, între noi fie vorba.

Aşa că ar trebui să se gândească bine dacă asta îşi doresc cu adevărat, pentru că, uneori, se mai şi întâmplă, chiar dacă acum pare o utopie.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Acum cativa ani o prietena voia sa intre in invatamant. Are situatie financiara buna (ar putea sa nu mai lucreze), copiii ei sunt destul de mari, studii adecvate are, placere si rabdare cu copiii da, si mi-a zis ca nu a gasit un post liber in Bucuresti si nici nu a vrut sa dea spaga. In provincie verisoara profesor a fost apostrofata de directorul psd-ist ca a scris pe facebook pe motive politice (un director anchetat in cazurile de coruptie de la bacalaureate). Asta e realitatea actuala! si mai grav este ca asta e realitatea de peste 70 de ani de cand marii intelectuali ai Romaniei au ajuns in puscarii si in pozitii de conducere au fost pusi oameni cu "origini sanatoase" si limbi maro. Da, mai exista si profesori cu vocatie - prea putini insa, sunt minoritari si asta e realitatea mea: am avut profesori care stiau f. bine materia si care ne injurau si jigneau (daca as face au asta la serviciu as fi concediata imediat), am avut profesori delasatori care intarziau, ne lasau sa facem ce vrem (stiti ce as pati asta la munca daca as face asa? ), am avut profesor pe care l-am prins ca nu stapaneste materia (okok, eram o clasa de destepti foc, 28 din 29 la facultate in perioade cand nu aparusera privatele si cu taxe), am avut profesori care veneau bauti (ia ganditi-va cum ar fi sa vin eu asa la munca), sau care puneau note din burta si nici nu ne citeau lucrarile dar daca scria careva 4 pagini lua mai mare nota decat mine care scrisei 1 pagina jumate dar la subiect etc.
    Astea sunt amintiri din scoala. Un singur profesor din liceu a reusit sa ramana in mintea mea ca echilibru, respect, materie. Multumesc domnul profesor Ilcu.
    • Like 0
  • Poate sunt prea tanara (30) dar eu nu am avut astfel de oameni la catedra. Ce imi amintesc eu sunt ba profesori care predau in scarba, ba care nu stiau bine materia (lucru de care mi-am dat seama prin clasa a sasea si am avut un mini shock). Sau mai rau, care faceau scandal daca nu le luai cadoul potrivit de sfarsit de an.
    Ca in multe alte domeniu, in ziua de azi toata lumea e nostalgica dupa o perioada care nu a existat vreodata. Da, sunt sigura ca au fost si oameni cu vocatie, dar 80-90% din profesori erau exact ca astia de acum.
    • Like 1
  • Auzim tot timpul ce minunata era lumea inainte! Invatatorii exceptionali, profesorii la fel, inginerii, toba de carte si tot asa. Ma intreb cum de am reusit sa progresam cu asa cadere brusca, la numai o generatie distanta! Deoarece am progresat, oricat am carcoti: suntem azi o democratie, avem gaze in locul buteliilor si adaugam plus valoare la circuitul universal al valorilor prin cateva inventii. Asadar, revenind: unde a fost generatia sclipitoare de dascali cand clocotea revolutia? Dar mineriadele? Dar alegerile electorale de atunci incoace? Doar, asa buni fiind, au pregatit niste votanti buni, nu? Domnule Mihnea Rudoiu, parintii v-au indus ideea articolului, ca de altfel multa lume la varsta a treia, care, deplangand vremurile trecute, isi plang defapt tineretile. Sa fim seriosi! In cel mai rau caz, calitatea dascalilor e aceeasi, dar, parerea mea, a unuia din sistem, cu parinti in sistem de asemenea, parerea mea, deci, e ca ne pripim in concluzii si analizam prea mult scoala. Daca am si frecventa-o. cu o prezenta reala, la fel de mult cum o analizam, bine-ar fi!
    • Like 2
  • Nu pot sa subscriu articolului, fiindca multi dintre profesorii pe care i-am avut nu prezentau vreun interes/respect fata de elev. La matematica, dna ne dracuia si ne tragea de par (crezand ca prin indepartarea parului va intra ceva acolo?), la istorie faceam rezumate (generala si liceu!, parca se vorbisera) si pot continua. Aveam si profesori remarcabili, pe care i-am adorat si iubit, sensibili si profunzi, si care au constituit modele pentru mine. La fel este si acum. Sunt profesori/oameni pe care ii iubesti si altii pe care nu- fiindca isi ascund incompetenta in spatele agresivitatii verbale. Frica este singura strategie pentru a fi "liniste" la ora. Doamne, auzi, "liniste la ora". Parca suntem la un serviciu funerar. Eu n-as subestima elevul de azi. Am niste elevi exceptionali si cam acelasi procentaj era si in trecut, daca stau sa calculez. Nu era normal, pe vremea comunismului, sa fie umilit si jignit copilul, asa ca e firesc ca parintele de azi sa actioneze. Da, ma bucur ca parintelui ii pasa de copil si vrea ce e mai bun. Vorbiti de inteligenta mediocra? Gresiti! Exista inteligente multiple. Atata timp cat nu faci clasamente si comparatii, parintii vor intelege incotro se duce copilul.
    • Like 1
  • Raul check icon
    Pana una-alta, avem generatii de loaze care vor face prapad in tara asta in urmatorii 50-60 de ani. Abia atunci estimez ca se va mai curata putin prostia mioritica, dar na, o zic si eu la vrajeala, ca nu ma costa nimic sa fiu optimist. Profesorii comunistoizi care au format aceste loaze le-au format dupa asemanarea lor: fara curaj, umili, gata mereu sa primeasca sau sa dea "atentia" care deschide calea, cu o gandire atrofiata care nu le permite decat sa se scalde in mediocritate.
    • Like 1
  • Amestecat articolul. Cu adevaruri si exagerari. De acord, sunt tot mai putini dascalii adevarati si prea multi cei care flutura diplome. Spui: "...acelaşi sistem hulit le-a facilitat obţinerea unei diplome universitare la care, altminteri, nu ar fi visat." In primul rand ce conteaza ce iti "faciliteaza" un sistem prost (hulit)? La ce te ajuta aceasta "facilitate"? Cui serveste intr-un final? Nimanui. So? Discutia aici imi pare pe o pista inutila. Spui: "diplome pe care nu le-ar fi visat." Nu stiu cine mai viseaza diplome . Toata lumea are cate o una buna de pus in rama. Ei, si? Competitia este atat de mare incat o diploma nu te duce prea departe. Poate cel mult la un interviu. Personal, am o diploma la ASE, si inca vreo 2 de la doua universitati de top din SUA. Acolo facultatile sunt evaluate SI in functie de cat de bine platiti sunt studentii in primii ani de la terminare. Un calcul simplu si real: daca si-a gasit un job bun la terminare, inseamna ca si noi (scoala) ne-am facut job-ul bine. Scoala lor este conectata in realitate, la societate, la tot. Scoala noastra este "facilitatoare" de diplome. Din putina mea experienta cred ca, mai peste tot in lume, diplomele sunt mai degraba o buna carte de vizita. Astazi, batalia se da intre "ce stii sa faci" si "cum stii sa faci". De preferat, de la bine-n sus. Cu sau fara diploma.
    • Like 2
    • @ Adina Sadeanu
      Din pacate, foarte multi chiar au visat si mai viseaza sa faca colectie de diplome, daca se poate, pentru ca orgoliul sa le fie gadilat, asa ca autorul are mare dreptate!
      • Like 1
    • @ Adina Sadeanu
      Probabil, la 40 de ani, voi şti să analizez situaţia învăţământului românesc aşa cum nu ştiu acum, la 37 :)
      • Like 1
  • Imi cer scuze ca imi permit, dar trebuie sa o fac...In paragraful 6 "majoritatea iti rad in nas" ar trebui sa fie "majoritatea iti rade in nas". Si o fac dintr-un singur motiv: cand fiul meu a intrat in clasa intai, in discursul de inceput, invatatoarea - de altfel cu masterat in pedagogie, sau ceva de genul acesta - a facut aceeasi greseala. Pur si simplu am facut cerere sa il mut in alta clasa.
    Intr-un articol excelent despre invatamant, profesori, parinti, elevi, nu are ce cauta o astfel de stangacie.
    • Like 1
    • @ Stefania Dumitru
      Doamnă,
      Şi eu îmi cer scuze că îmi permit, dar aţi greşit cerând ca fiul să fie mutat la o altă clasă.
      E singura observaţie pe care o fac la comentariul dvs.
      • Like 0
    • @ Stefania Dumitru
      Rucs Rucs check icon
      ??? e posibil sa scrieti asa ceva aici, cu atata siguranta de sine? Inainte de a comenta un articol atat de bine scris, nu vi s-a strecurat macar ideea ca s-ar putea totusi sa nu aiba greseli, macar si pentru faptul ca republica.ro are corectori? Aceeasi greseala facuta de invatatoare??? Ati auzit vreodata de faptul ca in limba romana, in situatii ca mai sus, articolul se face in libera variatie 1. dupa forma (majoritatea rade) 2. dupa sens (majoritatea rad)?
      • Like 1
  • Daca exista oameni care si-au obtinut diplome din ,, fabrici" care fac acest lucru pe banda rulanta , nu este vina lor . Si eu fac parte dintr-acceia ! Dupa , am avut asa-zisul ,,sindrom al bomboanei amare " . Adica un usor regret si ceva nemultumire ca am obtinut usor ce mi-am dorit .
    Dar stimabililor , nu e vina beneficiarilor , ci a profesorilor care ingaduie asta ! Cine primeste la cursuri semidocti sau super analfabeti ? Nu profesorul ,, victima " ? Cine sta cu mana intinsa pentru a lua taxe din care traieste mai mult decat bine , nu profesorul ,, prost platit " ?
    Profesorii sunt singurii care pot opri acest lucru si pana atunci nu au niciun drept sa se planga . Si mai mult , cei ce ingaduie si perpetueaza un asemenea sistem nici n-ar avea dreptul sa se numeasca profesori , ci prestatori de servicii !
    ...............cu ,, stima " si ,, consideratie " !
    • Like 1
  • Valentin check icon
    As face poate o analogie nepotrivita, dar temenul de 'facultate' ar putea avea legatura cu 'facultativ'. Adica 'optional'. Vocational. Facultatea nu este pentru oricine, este pentru oricine vrea. In rest poate ca mai e nevoie si de meserii. Problema e ca la noi ideea de a invata este prost inteleasa. Prin 'a invata' se intelege un fel de om renascentist, care sa peroreze din Eminescu si sa-l analizeze pe Creanga, o rupe pe design, tace cu talc si cand deschide gura musteste de cultura. Tarile mai jos mentionate - Japonia, SUA, Coreea de Sud - pun accent pe finalitate, pe rostul invatatului. Pe FUNCTIONALITATE. Ei au neovie de cetateni functionali. In afara se pune accentul pe competente, in timp ce la noi se pune accent pe cunostinte. Stie Eminescu? Baaa, pastreaza valorile nationale, duce flamura lui Eminescu in timp. E bun roman! Nu asta intereseaza. Intereseaza sa ai cetateni functionali. In orice domeniu. Pe de alta parte e foarte greu sa te descurci intr-o societate capitalista, unde nimic nu e planificat. Ca sa nu mai vorbim ca nici in comunism nu era atat de planificat. Nu puteai spune: "avem nevoie de 100.000 de medici, tu si tu si tu mergeti la medicina." In al doilea rand faptul ca un chirurg eticheteaza corect un roman psihologic este irelevant pentru pacient. Nu-l incalzeste cu nimic. Fiecare om este liber sa se dezvolte cum pofteste, cu o singura conditie: SA NU FIE OBLIGAT. Sa aleaga. Sa aiba o paleta de optiuni. Facultatea e o problema vocationala; problema apare cu invatamantul preuniversitar, unde esti obligat sa faci critica literara la bacalaureat, desi tu vei iesi contabil sau medic. Nu spun sa nu existe critica literara, dar SEPARAT. Vocational. Isi convinge un parinte fiul sa studieze critica literara, sa disece profesional un text ? Ok, curs de literatura SEPARAT, OPTIONAL si studiezi cat doresti. Dar nu fortat. Nu-l obligi la examenul de bac sa pasareasca despre 'metatextul-metatextual-lirico-meta-gugu-bibi'. Vrea filologie? Se pregateste la optional sau in particular. Nu obligi o clasa de elevi sa devina filologi in pantaloni scurti. Poate ca nu toti dau la filologie. Aia care dau isi fac o grupa separata si trag tare. Bacul ar trebui sa fie pentru toti, nu pentru filologi si specialisti in nu stiu ce domenii. Valabil pentru orice materie care include specializare. In orice materie - romana, matematica - exista o BAZA si o portiune de avansati. O portiune de specialitate. In mod normal bazele ar trebui sa alcatuiasca un nucleu obligatoriu, iar partea avansata sa graviteze in jurul acestui nucleu ca optionala. E totusi ceea ce vedem in afara. Da, oamenii se specializeaza, dar se specializeaza pentru ca vor, nu pentru ca sunt obligati.
    • Like 0
  • 51% dintre canadieni au studii superioare. Israelul, Japonia, SUA, Noua Zeelandă și Coreea de Sud au peste 40% din populație cu studii superioare. Ideea că facultatea „nu este pentru oricine” este învechită. Vine din societatea industrială în care marea valoare adăugată apărea aproape exclusiv în industrie. Dezvoltarea tehnologiilor, precum și globalizarea mută joburile de calificare medie și joasă în țări cu forță de muncă foarte ieftină, cu care deja România nu prea mai poate concura. Calitatea învățământului în România este altă discuție. Probabil că una dintre probleme o constituie oferta aproape inexistentă de educație în spiritul artelor liberale, aptă de a oferi unui absolvent nu o meserie cum se chinuie încă cele mai multe facultăți să o facă, ci o pregătire de la care acesta să se dezvolte odată ce avansează într-o carieră sau alta. În consecință, școli mai degrabă ciudate sunt luate cu asalt de tineri derutați. Așa se explică numărul mare de studenți la științe politice, de exemplu, ceea ce ar trebui să o fie o specializare pentru câteva zeci de studenți pe an. Am avea nevoie de oameni care să fie apți să înțeleagă un raționament, să poată să scrie o ofertă, o scrisoare, sau descrierea unui produs, să aibă cunoștințe economice, de marketing, să știe ceva programare, ceva design, ceva filozofie, ceva politică, ceva administrație, management, finanțe etc. Ne-ar trebui facultăți pentru oameni care să devină funcționari în corporații sau administrație, agenți de vânzări, middle și low management etc, care apoi să-și continue educația cu mastere, MBA-uri, în domeniile în care ajung, în timp, să-și facă o carieră, sau în cele în care vor să se reorienteze. De aceea sunt facultățile în halul acesta, pentru că studenții lor de fapt nu au nevoie de ceea ce li se predă. Nu cred că există doctorate luate la plezneală în fizică, matematică, în disciplinele inginerești, limbă și literatură, acolo unde este un curriculum academic. „Doctoratele” acelea sunt luate la facultăți care încearcă să țină locul unor colegii de arte liberale, dar nu reușesc. Deși fiecare dintre argumentele aduse de Dl. Rudoiu sunt adevărate, concluziile articolului sunt false. Nici în privința procentajului mare de absolvenți cu studii superioare nu are dreptate, după cum nici în ceea ce privește îndemnul pentru criticii școlii de a fi mai reținuți nu are vreo bază reală: este ca și când ai spune că nu meritam să ieșim din comunism pentru că ne complăceam în sistem. Autoritatea morală nu este un argument logic: dacă eu am fost un student mediocru într-o facultate mediocră, nu înseamnă că trebuie să accept ca și fiica mea să fie victima aceleași paradigme. Pe de altă parte, nu înțeleg această modă a unor autori ai Republicii de a îndemna publicul la a nu-și exprima ideile și de a nu critica situațiile existente.
    • Like 2
    • @
      Multe din meseriile de acum nu vor mai exista peste 10-15-20 de ani. Pentru multe ocupații nu există facultăți. Angajatorii au nevoie de persoane educate, cu cei șapte ani de-acasă, apte să poarte o conversație și o corespondență, capabili să învețe și să înțeleagă proceduri și metodologii, cu o viziune coerentă, deschisă și flexibilă despre lume, societate, individ, administrație, economie etc. Angajatul trebuie să aibă compatibilități cu industria și biznisul în care intră, un om care să-și dea seama când nu înțelege un sistem, dar care să fie apt să-l înțeleagă. Absolventul ar trebui ca ulterior să poată face un MBA, sau un master tehnic despre un sector în care nu are totuși o pregătire de bază. Să zicem că pornește ca vânzător de telefoane, apoi avansează în companie. Să poată face un master în marketing ulterior. Sau în telecomunicații. Sau în programare, astfel încât să devină legătura cu cei care dezvoltă aplicații. Tot mai multe companii au nevoie de oameni care să se ocupe de social media, de exemplu. Ce facultate ar trebui să aibă un astfel de om? Jurnalism? Marketing? Design? Școala vieții? Nu ar fi ok să știe câte puțin din toate acestea și să fie apt să învețe mereu? Pentru genul acesta de angajați nu există facultăți potrivite, deși ar trebui. La Universitatea București nu poți face și cursuri de economie, sau tehnologii, la ASE nu faci cursuri de filozofie, design, tehnologii, sau psihologie, la Politehnică nimic din cele de mai sus. La Universitatea de Construcții există o secție de economie, de exemplu, la alte universități nu.
      • Like 1
    • @ Octavian Ungureanu
      Populatia canadiana si israeliana e formata din emigranti. Sistemele lor au favorizat emigranti cu studii superioare. Stiu ei de ce (israel a rezolvat problema secetei si lipsei de apa si de cativa ani a renuntat la import, si asta multumita inginerilor adusi - dar cine suntem noi sa ne comparam cu ei cand ar trebui sa ii urmam si sa invatam de la ei - studiul in familie e incurajat de mii de ani in religia mozaica). Nu sunt corecti termenii de comparatie.
      O analiza mai buna mai buna noua ar fi de urmarit studiile universitare engleze, ce spun: sanatos pt o tara e ca 4-5% dintr-o generatie sa ajunga la studii universitare, dar e musai un numar mai mare de formatori si eprsoane implicate in educatie si pentru asta e sistemul Motessori unde de la gradinita copiii sunt amestecati ca varsta si incurajati cei mari sa ii ghideze pe cei mici. Se vor forma asa formatori, profesori, traineri, leaderi, care cu studii universitare sau fara vor ghida si indruma natural, din firesc in meseria unde sunt buni.
      Un alt lucru elementar care la noi s-a desfiintat sunt orele de meserii in scoli. Scolile finlandeze au tesut, cusut, tricotat, lucru cu lemn sau fier, gatit, muzica. Poate pt multi e aberant - cum sa faca copilul mai putina matematica si sa invete sa framante, dar aceste meserii vor fi folosite in toata viata de fiecare adult fost copil, pe cand nu facui o integrala de ani de zile iar la piata merg in fiecare sambata dar nu am derivat nimic.
      • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult