Foto: Guliver Getty Images
Era destul de târziu, cred că după ora 7 seara, mai aveam vreo două terapii în ziua aceea și deja mă gândeam cu bucurie la porția mea de lectură și la cum o să petrec eu o seară liniștită. Atunci intră clienta mea în cabinet și, odată așezată pe canapea, începe să-mi vorbească fără oprire. În mintea mea erau deja destul de multe lucruri structurate, despre problemele ei, din ședințele anterioare – și, oricât mi se părea de ciudat, de data asta, auzind plângerile și reproșurile la adresa soțului ei, parcă nu-i mai vedeam argumentele ca fiind justificate. Dar, în cele din urmă, respir adânc, îmi resetez mintea pentru o perspectivă obiectivă și mă asigur că atenția mea se îndreaptă cu empatie și fără părtinire spre persoana care stă așezată în fața mea.
Cuvintele ei curgeau ca stropii de ploaie și păreau să nu se mai oprească – nici că-l mai scotea din acuze, judecăți și enunțuri disprețuitoare pe cel care în mod cert greșise, dar care părea să plătească cu vârf și îndesat pentru toate erorile de relaționare ale celor cu care clienta mea interacționase vreodată în viața ei. Oricât de multă experiență ai avea ca psihoterapeut și oricâtă dezvoltare personală ai fi făcut, uneori este imposibil să nu reacționezi emoțional și fiziologic la toată încărcătura negativă care – vrei, nu vrei – se așterne și asupra ta.
Da, cognitiv știm că ceea ce spune clientul nu este despre noi, că este o formă de ventilare a stărilor sale interioare. Dar ajută cu adevărat o asemenea strategie? Este benefică, oare, pentru clienta mea, pentru relația ei sau pentru nefericitul ei de soț? Asta, cu atât mai mult cu cât este evident că, la un asemenea potențial de activare emoțională în cabinet, lucrurile nu stau foarte diferit nici acasă.
Pentru cele mai multe femei este extrem de greu de înțeles și acceptat că multor bărbați li se face, efectiv, frică sub furtuna de reacții emoționale venite din direcția partenerei. Corpurile unora dintre partenerii de sex masculin, în situații de ceartă maritală, se comportă de parcă ar încerca să fugă de Attila Hunul
Automat, mi-am amintit de niște studii prezentate de soții Gottman, în renumita lor carte Viața în doi, când suntem trei. Ei au observat că, în timpul escaladării unui conflict marital, ritmul cardiac al celor doi parteneri se poate ridica până la 168 de bătăi/minut – ceea ce, pentru organismul uman, este ca și cum am apăsa pe accelerație și frână în același timp. Și, cu toate acestea, pentru cele mai multe femei este extrem de greu de înțeles și acceptat că multor bărbați li se face, efectiv, frică sub furtuna de reacții emoționale venite din direcția partenerei. Corpurile unora dintre partenerii de sex masculin, în situații de ceartă maritală, se comportă de parcă ar încerca să fugă de Attila Hunul – vorba lui John Gottman, psihologul supranumit de presa americană „The Einstein of Love“, cel care a studiat vreme de peste 40 de ani relațiile de cuplu și a făcut studii longitudinale de observare științifică directă a mii de cupluri, la University of Washington, în cel mai important laborator de cercetare relațională din lume.
Este extrem de interesant că deși eu, ca terapeut, știam că plângerile clientei mele nu aveau nicio legătură cu mine, totuși în subconștient percepeam un pericol, dovadă clară fiind felul în care reacționa organismul meu. Iar dacă așa era pentru mine ca observator și mediator, îmi era clar că pentru partenerul ei clopotele de alarmă din creier sunau a disperare maximă și centrii nervoși ai regiunii lui emoționale (creierul reptilian) preluau controlul în câteva fracțiuni de secundă. Iar partea cea mai surprinzătoare este că, în lipsa oricărei forme de conștientizare obiectivă a realității imediate, partenerele au – la modul cel mai sincer – așteptarea ca, în astfel de momente, bărbații să le audă și să exprime empatie față de durerea lor, ceea ce este imposibil pentru orice ființă umană, probabil singura excepție fiind Dalai Lama.
În urma ședinței de terapie (care s-a încheiat cu bine, după ce-am exersat împreună cu clienta mea câteva tehnici de inteligență relațională – în beneficiul ei, al soțului și al relației lor), am fost curios să aflu mai multe despre ce se întâmplă mai exact, din punct de vedere biologic, în corpurile oamenilor, atunci când aceștia se ceartă. Știam deja care sunt costurile psihologice și emoționale. Dar, pentru a le înțelege și pe cele fiziologice, m-am întors la volumul Viața în doi, când suntem trei – probabil, cea mai valoroasă carte despre realitatea cuplurilor care au copii. Iar autorii, în urma unor studii aprofundate, au conchis că, de fiecare dată când creierul uman percepe un pericol, o cascadă de reacții ne inundă corpul.
În anumite situații de ceartă, pulsul bărbaților crește până la a semăna cu cel al unui iepure de câmp, în timp ce al femeilor pare mai degrabă un galop mai lent. Aceiași soți Gottman au conchis în urma observațiilor făcute în laboratorul lor că bărbaților le ia considerabil mai mult timp decât femeilor, ca să se liniștească!
Cel mai lung nerv (nervul vag) înlătură frânele inimii. Iar aceasta începe să bată imediat cu viteză, și dacă trece de 100 de bătăi/minut, corpul începe să producă adrenalină și cortizol. Deoarece biologia noastră este mai mult decât logică, pentru a evita o hemoragie, fluxul sangvin își schimbă cursul și blochează funcționarea stomacului și a rinichilor. Și mai interesant este un studiu haios care dovedește că, în anumite situații de ceartă, pulsul bărbaților crește până la a semăna cu cel al unui iepure de câmp, în timp ce al femeilor pare mai degrabă un galop mai lent. Aceiași soți Gottman au conchis în urma observațiilor făcute în laboratorul lor că bărbaților le ia considerabil mai mult timp decât femeilor, ca să se liniștească!
Prin urmare, e lesne de înțeles de ce bărbații au nevoie să învețe să comunice mai deschis, iar femeile să inițieze orice discuție cât mai lin și, desigur, ambele sexe să-și cultive abilitățile de inteligență relațională.
Tot studiile soților Gottman ne arată că, în 96% dintre situații, modul cum decurge și se încheie o ceartă depinde de felul cum începe. Atunci când punem pe masă o nemulțumire sau o problemă printr-un început brutal, mai mult ca sigur ne folosim de critică, amenințare sau dispreț. În acest caz, celuilalt nu-i rămân prea multe opțiuni, decât să intre în defensivă, să critice și el sau să înghețe sub efectul reacțiilor biologice automate. În scurt timp mânia începe să clocotească, iar apoi mix-ul de furie și frică al celor doi începe să dea pe dinafară. Și în mod evident șansele de a rezolva o problemă sau, cel puțin, de a purta un dialog civilizat ajung să fie mai mici de 4%. Dar dacă folosim un început binevoitor, sunt șanse mari ca niciunul dintre parteneri să nu se simtă blamat și conexiunea să capete contur. Oricând putem începe o conversație în cuplu cu exprimarea unei nemulțumiri – fiindcă în cele din urmă aceasta exprimă felul autentic în care noi percepem o anumită situație – dar este indicat ca aceasta să fie asumată și exprimată în așa fel încât să nu fie resimțită ca un pumn în stomacul partenerului de dialog. După care, este o dovadă de maturitate psihologică să exprimăm în cuvinte clare și succinte care sunt nevoile noastre, fără să exagerăm cu cât de mult a greșit celălalt. Discuțiile care încep uman și care sunt definite de auto-vulnerabilizare nu sunt ușor de purtat, dar sunt indicii clare de inteligență relațională dezvoltată prin curaj, compasiune și conectare.
Ce am făcut, până la urmă, cu clienta mea? I-am spus că, deși tot ceea ce-mi relatează sigur are o cauză și o explicație obiectivă, totuși trebuie să țină cont în relația cu soțul ei că mintea umană (fiind atât de înclinată să-și spună povești) uneori este înțelept să vadă care sunt emoțiile din spatele gândurilor ei. Așadar, am întrebat-o de câteva ori, reformulând întrebarea pentru ca aceasta să fie pe toate părțile înțeleasă: „Cum te simți? Hai, mai bine, să îmi descrii problema prin fapte concrete, fără interpretări, presupuneri și învinuiri. Ce s-a întâmplat?“ După care am sprijinit-o în a verbaliza cât mai clar de ce anume ar fi avut nevoie cu adevărat din partea soțului ei.
Sigur că nimeni nu va putea urma acest proces de obiectivare a minții într-o manieră perfectă, de fiecare dată. Dar este bine, totuși, să ne stabilim intenția fermă de-a practica un asemenea mod de exprimare cât mai des posibil, mai ales știind că nevoia noastră principală când vine vorba de relații, indiferent de gen, este aceea de conectare – ceea ce nu înseamnă și că știm în mod natural cum să facem asta.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Atunci când punem pe masă o nemulțumire sau o problemă printr-un început brutal, mai mult ca sigur ne folosim de critică, amenințare sau dispreț.
Dar dacă folosim un început binevoitor, sunt șanse mari ca niciunul dintre parteneri să nu se simtă blamat și conexiunea să capete contur. Oricând putem începe o conversație în cuplu cu exprimarea unei nemulțumiri – fiindcă în cele din urmă aceasta exprimă felul autentic în care noi percepem o anumită situație – dar este indicat ca aceasta să fie asumată și exprimată în așa fel încât să nu fie resimțită ca un pumn în stomacul partenerului de dialog. După care, este o dovadă de maturitate psihologică să exprimăm în cuvinte clare și succinte care sunt nevoile noastre, fără să exagerăm cu cât de mult a greșit celălalt. Discuțiile care încep uman și care sunt definite de auto-vulnerabilizare nu sunt ușor de purtat, dar sunt indicii clare de inteligență relațională dezvoltată prin curaj, compasiune și conectare.
Nu ma mira ca acest autor care sustine ca barbatii trebuie sa invete sa comunice iar femeile nu trebuie sa faca nimic caci sunt perfecte - nu zice nici un cuvant despre legile oribile de divort care dezavantajeaza in mod voit barbatii.
Ce comod e sa pretinzi ca barbatul si femeia sunt egali, si femeiea e mai avansata emotional ca barabtul (de aia toti diplomatii si managerii sunt femei) - si sa te prefaci ca nu vezi tratamentul diferit in fata legii (si discriminarea) pe care il sufera barbatii.