Programul de guvernare propus de PNL-PSD include între altele, la capitolul Educație, realizarea unui „Netflix educațional românesc”. Folosirea acestei sintagme este pentru Gabi Bartic, CEO Brio, un indiciu asupra imaginii pe care noua coaliție o are asupra educației: un flux unidirecțional de informație, venit dinspre profesorul care vorbește singur, ca televizorul.
„Câtă vreme educația e o autostradă cu două sensuri, de ce și cum ne-am aștepta ca un flux unidirecțional de informație să funcționeze? Mai mult decât atât, când hârtia pe care scriem programe de guvernare suportă orice, când putem visa oricât de departe putem, când oricum programele acestea sunt făcute să inspire și mai puțin să fie aplicate (nu mai fac analogia cu numărul de kilometri adunați din TOATE programele de guvernare pe care le-am avut) de ce am visa atât de limitat? De ce nu ne-am imagina o platformă interactivă, cu lecții în care putem pune întrebări și vedea ce au întrebat și altii, cu posibilitatea de a intra în interacțiune directă cu profesorul, cu teme si quiz-uri (pe modelul atâtor platforme de e-learning, nu după modelul cinema-acasă)?”, se întreabă ea, în timpul unei discuții realizate în parteneriat de platforma Republica și Brio.ro.
Avem un o nouă coaliție de guvernare și un nou program în care este reluată o idee mai veche a PSD, vehiculată inițial de Sorin Grindeanu - înființarea unui „Netflix educațional”. Cum vi se pare această idee?
Nici nu știu de unde să încep. Așa că voi începe cu ceva teorie: actul educațional este unul bi-direcțional. Mai exact, nu era nici înainte recomandată poza „profesorul vorbește, toată lumea tace!”. Dar nu aveam atunci termeni de comparație. Acum, toate mediile pe care copiii le folosesc sunt profund reactive: răspunsul e instant, ei sunt încurajați să interacționeze și să dezbată orice subiect, să caute aplicații practice ale oricărei informații. De ce ne-am aștepta ca educația să fie diferită?
Ca să revin, așadar, câtă vreme educația e o autostradă cu două sensuri, de ce și cum ne-am aștepta ca un flux unidirecțional de informație să funcționeze? Mai mult decât atât, când hârtia pe care scriem programe de guvernare suportă orice, când putem visa oricât de departe putem, când oricum programele acestea sunt făcute să inspire și mai puțin să fie aplicate (nu mai fac analogia cu numărul de kilometri adunați din TOATE programele de guvernare pe care le-am avut) de ce am visa atât de limitat? De ce nu ne-am imagina o platformă interactivă, cu lecții în care putem pune întrebări și vedea ce au întrebat și altii, cu posibilitatea de a intra în interacțiune directă cu profesorul, cu teme si quiz-uri (pe modelul atâtor platforme de e-learning, nu după modelul cinema-acasă)?
„Copiii sar atât de sus cât le ridicăm ștacheta”
Legat de ceea ce spuneați, există în limba română și o expresie: „a vorbi de unul singur, ca televizorul”. Cum poate scăpa educația românească de această meteahnă în ceea ce privește predarea?
Cred că ne vom distanța extrem de greu ca mentalitate de modelul profesorului-televizor. Și asta nu neapărat în ce privește corpul profesoral, acolo am văzut niște exemple absolut remarcabile de creare de conținuturi educaționale, ci la nivelul cel mai înalt, unde se fac politicile educaționale și acolo unde se setează nivelul ștachetei. La fel ca în cazul competițiilor sportive, copiii sar atât de sus cât le ridicăm ștacheta. Dacă e sus, unii vor sări peste, alții nu, dar o vor avea mereu în cap așa sus cum a fost pusă. Dacă e jos, surprinzător, o vor sări mulți, dar vor mai exista și acolo câțiva care nu o sar. Ce pretenții putem avea de la copii, când idealul celor ce conduc țara aceasta este un televizor cu lecții?
Pe de altă parte, profesorilor cum le-am putea cere mai mult, mereu mai mult, să integreze în predate tehnici moderne, să ofere feedback și să modeleze content după cerințele audienței, când, de fapt, referința lor va fi „netflixul educațional”. Vom crește atât de mari cât de mari ne vor fi planurile. Cu planuri mici, vom face pași mici.
„Șocant pentru mine e că toate programele guvernamentale legate de educație sunt cele legate de managementul ne-performanței”
Ce propuneri v-au atras atenția din programul de guvernare?
Sunt multe propuneri acolo. Cel mai important, dacă se va petrece corect, afară de nenumărate achiziții de hardware, este cel de ore remediale. Recuperarea, cu alte cuvinte, a decalajelor acumulate în această perioadă. Aș vrea să sper că acolo vor fi analizate toate situațiile particulare și adresate, fiecare, specific. Pentru că educația remedială asta este: un parcurs educațional individualizat. Măsurare, evaluare, apoi intervenție cât mai localizată și individualizată. Educația remedială nu poate să fie în niciun caz predare-televizor. Și acolo, dacă sunt parcurși pașii corecți, se pot petrece miracole.
Șocant pentru mine e că toate programele guvernamentale legate de educație sunt cele legate de managementul ne-performanței: nu avem tablete, nu avem internet, nu am făcut ore, avem decalaje mari etc – cum le rezolvam? E o categorie însă extrem de mare – cea a copiilor care au reușit cumva, cu profesori extrem de implicați, cu părinți care le-au fost alături, care nu au rămas în urmă. Care vor să avansez. Care vor olimpiade, care vor ștacheta aceea despre care vorbeam din ce în ce mai sus. Și aici nu vorbim despre o minoritate, vorbim despre, probabil, 60% dintre copii. Cu ei cum facem? Îi punem pe pauză până vin colegii lor din urmă? Sau îi lăsăm, că ei „se descurcă oricum” și apoi ne mirăm că tot mai mulți pleacă la studii în străinătate? E și aici o mare problemă. Media, starea generală a educației e compusă din rezultate individuale. E ok să îi ajutăm pe cei rămași în urmă, dar încă o dată spun – nu doar pe ei! Starea generală mai bună va fi și dacă vor crește, deopotrivă, scorurile mici, dar și cele mari.
După ce eliminăm inadecvările tehnice care țin de secolul trecut– nu avem toalete, nu avem căldură, nu avem curent, nu avem internet, nu avem prize etc, poate ne uităm și la viitor
În document se vorbește și despre educaţie de calitate pentru toţi şi educaţie individualizată; autonomie şi gândire critică, școli sigure și sănătoase. Cât de realizabile sunt toate acestea în sistemul românesc de educație?
Abia aici e un program politic serios. Nu aș ști cum să comentez, aș rezuma doar: ar fi bine să fie bine. Și da, aici sunt de acord cu programul de guvernare. Nu știu cum să facem toate aceste deziderate acționabile: cum să abordăm, de exemplu, „gândirea critică”? Cu recentele experiențe în care Consiliul Național al Elevilor a trimis niște puncte de vedere și răspunsul a fost „Știm noi mai bine”? Nici nu contează cum erau acele puncte de vedere (accidental, eu cred că erau bune) – contează doar această „gândire critică” n-a fost bine recepționată. E foarte simplu, e drept, să vorbești de pe margine. Dar mai iau un capitol esențial când vorbim despre școli sigure și sănătoase: Știm, e subiectul nostru preferat, toaletele din curte. Am vorbit despre ele ani de zile, le-am filmat din toate unghiurile, am înțeles că le-am și inventariat. Ele sunt câteva mii. Nu pot să cred că în ultimii 10 ani nu s-au găsit resurse – locale, centrale, private, de orice tip – pentru ca aceste câteva mii de toalete să nu mai fie o problemă și un subiect mereu discutat. Aș vrea să cred că cineva, acolo, la Minister, cineva care se ocupă de școli sigure, are acest punct în capul unei liste și face totul pentru ca acest subiect să nu mai existe în următoarea perioadă. Și, după ce eliminăm toate aceste inadecvări tehnice la secolul trecut, necum la cel curent – nu avem toalete, nu avem căldură, nu avem curent, nu avem internet, nu avem prize etc, poate ne uităm și la viitor.
Programul de guvernare promite creșterea finanțării educației până la 6% din PIB, un prag niciodată atins. Din estimările dvs, există vreo șansă ca el să fie atins acum?
Ce-mi cereți e extrem de greu. Da, așa ar trebui să fie. Aș îndrăzni să spun că, la ce decalaje avem de recuperat, ar trebui să fie și mai mare. Pur legat de statistici, țările cu cele mai bune scoruri la testările comparative, cu sistemele educaționale cele mai avansate au o alocare bugetară mult mai mare decât acest 6% pe care ni l-am tot propus, l-am pus și în lege, și nu s-a petrecut niciodată. Aș îndrăzni să sper ca, oricare va fi alocarea, aceasta să fie cheltuită către punctele cu adevărat importante și care pot genera progres și îmbunătățiri reale pentru elevii români. Pentru că asta omitem mai mereu: în centrul oricărui act legat de educație TREBUIE să fie elevii. Nevoile lor. Dacă și când toți cei care se ocupă cu educația în această țară îi vor avea în față mereu, orice fac, pe copii, când ei vor fi parte din orice proces ce-i privește, atunci educația va avea rezultate și sens în România.
„Șocant pentru mine e că toate programele guvernamentale legate de educație sunt cele legate de managementul ne-performanței”
Ce propuneri v-au atras atenția din programul de guvernare?
Sunt multe propuneri acolo. Cel mai important, dacă se va petrece corect, afară de nenumărate achiziții de hardware, este cel de ore remediale. Recuperarea, cu alte cuvinte, a decalajelor acumulate în această perioadă. Aș vrea să sper că acolo vor fi analizate toate situațiile particulare și adresate, fiecare, specific. Pentru că educația remedială asta este: un parcurs educațional individualizat. Măsurare, evaluare, apoi intervenție cât mai localizată și individualizată. Educația remedială nu poate să fie în niciun caz predare-televizor. Și acolo, dacă sunt parcurși pașii corecți, se pot petrece miracole.
Șocant pentru mine e că toate programele guvernamentale legate de educație sunt cele legate de managementul ne-performanței: nu avem tablete, nu avem internet, nu am făcut ore, avem decalaje mari etc – cum le rezolvam? E o categorie însă extrem de mare – cea a copiilor care au reușit cumva, cu profesori extrem de implicați, cu părinți care le-au fost alături, care nu au rămas în urmă. Care vor să avansez. Care vor olimpiade, care vor ștacheta aceea despre care vorbeam din ce în ce mai sus. Și aici nu vorbim despre o minoritate, vorbim despre, probabil, 60% dintre copii. Cu ei cum facem? Îi punem pe pauză până vin colegii lor din urmă? Sau îi lăsăm, că ei „se descurcă oricum” și apoi ne mirăm că tot mai mulți pleacă la studii în străinătate? E și aici o mare problemă. Media, starea generală a educației e compusă din rezultate individuale. E ok să îi ajutăm pe cei rămași în urmă, dar încă o dată spun – nu doar pe ei! Starea generală mai bună va fi și dacă vor crește, deopotrivă, scorurile mici, dar și cele mari.
După ce eliminăm inadecvările tehnice care țin de secolul trecut– nu avem toalete, nu avem căldură, nu avem curent, nu avem internet, nu avem prize etc, poate ne uităm și la viitor
În document se vorbește și despre educaţie de calitate pentru toţi şi educaţie individualizată; autonomie şi gândire critică, școli sigure și sănătoase. Cât de realizabile sunt toate acestea în sistemul românesc de educație?
Abia aici e un program politic serios. Nu aș ști cum să comentez, aș rezuma doar: ar fi bine să fie bine. Și da, aici sunt de acord cu programul de guvernare. Nu știu cum să facem toate aceste deziderate acționabile: cum să abordăm, de exemplu, „gândirea critică”? Cu recentele experiențe în care Consiliul Național al Elevilor a trimis niște puncte de vedere și răspunsul a fost „Știm noi mai bine”? Nici nu contează cum erau acele puncte de vedere (accidental, eu cred că erau bune) – contează doar această „gândire critică” n-a fost bine recepționată. E foarte simplu, e drept, să vorbești de pe margine. Dar mai iau un capitol esențial când vorbim despre școli sigure și sănătoase: Știm, e subiectul nostru preferat, toaletele din curte. Am vorbit despre ele ani de zile, le-am filmat din toate unghiurile, am înțeles că le-am și inventariat. Ele sunt câteva mii. Nu pot să cred că în ultimii 10 ani nu s-au găsit resurse – locale, centrale, private, de orice tip – pentru ca aceste câteva mii de toalete să nu mai fie o problemă și un subiect mereu discutat. Aș vrea să cred că cineva, acolo, la Minister, cineva care se ocupă de școli sigure, are acest punct în capul unei liste și face totul pentru ca acest subiect să nu mai existe în următoarea perioadă. Și, după ce eliminăm toate aceste inadecvări tehnice la secolul trecut, necum la cel curent – nu avem toalete, nu avem căldură, nu avem curent, nu avem internet, nu avem prize etc, poate ne uităm și la viitor.
Programul de guvernare promite creșterea finanțării educației până la 6% din PIB, un prag niciodată atins. Din estimările dvs, există vreo șansă ca el să fie atins acum?
Ce-mi cereți e extrem de greu. Da, așa ar trebui să fie. Aș îndrăzni să spun că, la ce decalaje avem de recuperat, ar trebui să fie și mai mare. Pur legat de statistici, țările cu cele mai bune scoruri la testările comparative, cu sistemele educaționale cele mai avansate au o alocare bugetară mult mai mare decât acest 6% pe care ni l-am tot propus, l-am pus și în lege, și nu s-a petrecut niciodată. Aș îndrăzni să sper ca, oricare va fi alocarea, aceasta să fie cheltuită către punctele cu adevărat importante și care pot genera progres și îmbunătățiri reale pentru elevii români. Pentru că asta omitem mai mereu: în centrul oricărui act legat de educație TREBUIE să fie elevii. Nevoile lor. Dacă și când toți cei care se ocupă cu educația în această țară îi vor avea în față mereu, orice fac, pe copii, când ei vor fi parte din orice proces ce-i privește, atunci educația va avea rezultate și sens în România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.