Gabi Bartic, CEO Brio: Un procent foarte mare de copii plâng, realmente, în fața unor probleme grele. Copiii noștri trăiesc sub o constantă presiune pe rezultat

„Am pierdut curiozitatea, deschiderea de a ști mereu mai mult și am rămas doar cu spaima că nu luăm notă mare. Și asta e o mare problemă a noastră, în general. Câtă vreme copiii vor fi departajați, milimetric, la sutime, după niște note acordate în mod inevitabil arbitrar, presiunea va fi pe note, nu pe știință, pe descoperire”, crede Gabi Bartic, CEO al platformei educaționale Brio. Presiunea pusă pe note în sistemul românesc de educație le provoacă angoase copiilor, care văd în evaluări o sursă de stres, nicidecum o sursă de învățare. „Ce spune unui copil o notă de 7? Ce știe și ce nu știe, unde are de îmbunătățit, unde trebuie să persevereze și unde a lucrat suficient? Nu, cel mult îl poziționează egal cu ceilalți colegi de 7 (deși și aici e discutabil, e foarte posibil ca două note de 7 să nu fie comparabile chiar și pentru aceeași clasă), mai jos decât cei de 8, 9 și 10 și peste cei de 4, 5 și 6. Ce pot face copilul și părintele cu această informație afară de „mergi și mai lucrează”? Mai nimic. Dacă însă nota ar comunica ceva, ar fi, cum tot spun acționabilă, atunci ar fi cu totul altă poveste. Nota nu ar mai fi, măcar din punctul de vedere al transparenței, o sperietoare”, spune Gabi Bartic. în timpul unei discuții realizate în parteneriat de platforma Republica și Brio.ro. 

Este perioada tezelor, o perioadă de obicei stresantă atât pentru elevi cât și pentru părinți. Ce este diferit în acest an față de anii de dinainte de pandemie?

La fel de diferită cum e și viața noastră de acum diferită de cea de dinainte. Copiii care acum dau teze sunt după 2 luni în care au făcut școală online și fizic, cu o întrerupere forțată complet neanunțată pe undeva pe la mijloc. Și voi insista pe acest „complet neanunțat”. Pentru că una e ca, știind că urmează o vacanță, să planifici parcurgerea materiei într-un ritm înainte și după vacanța. Nefiind vorba de ceva planificat, însă, această vacanță a scos pe toată lumea din ritm. Sigur, e o situație excepțională, cea pandemică, dar am trecut extrem de rapid, în declarații, de la „Școlile se închid ultimele și se deschid primele” la „doar școlile sunt închise. Complet”. Vă reamintesc că în tot acest timp, mall-urile, magazinele, ba chiar și unele restaurante au fost deschise.

Revenind la subiectul tezelor, aceste teze ar trebui să aibă un rol sumativ. Mai exact, să vorbească despre gradul în care copilul a înțeles și internalizat materia de semestru. Având însă în vedere că 1. Nu prea s-a parcurs materie și 2. Nu prea a fost vreme de fixare, nu știu în ce măsură acest exercițiu sumativ are vreo relevanță. Am văzut declarația domnului Ministru care a spus că teza e singurul fel în care putem evalua real cunoștințele copilului. Ar fi bine să fie așa, dar nu e.  

„Ce ar fi dacă pentru toți pacienții unui spital am avea niște cifre în tabelele de analize medicale, dar nicio referință de scală?”

Lucrările vor fi desigur notate. Dincolo de faptul că notele sunt folosite pentru a le încheia media copiilor, cum credeți că ar trebui ele utilizate de profesori, școli, decidenți în educație?

Notele din sistemul nostru de educație în general nu spun nimic. Nu spun ce si nici cât știe copilul, nu spun ce poate fi îmbunătățit, nu au nicio narațiune în spate. Sunt niște cifre. Și fiind cifre seci, sunt luate ca micro-sentințe. Ai ataca, dar nu știi ce. Ai vrea o motivare, dar n-are cine să o dea. Cred că aici e marea problemă a sistemului de educație românesc: lucrăm cu prea multe cifre care nu au nicio descriere în spate, care nu pot fi comparate, care de fapt nu spun nimic. Așadar, la întrebarea utilității tezelor pentru sistem, voi spune cât pot de apăsat: aceste cifre nu pot fi folosite, pentru că nu au informație operaționalizabilă și comparabilă în spate.

Voi face o analogie: ce ar fi dacă pentru toți pacienții unui spital am avea niște cifre în tabelele de analize medicale, dar nicio referință de scală? Ce ar spune, în cazul unui pacient, valoarea 50 la Calciu? Nimic, dacă nu am avea scala alături. Cum am putea, dacă am avea în față sute de bolnavi, să luăm decizii legate de tratament? N-am putea, am evalua „la ochi” cazuri individuale. Ce am face însă dacă toți acești pacienți ar avea evaluările (la fel de neetalonate) date de laboratoare diferite? Haosul ar fi încă și mai mare – întâi pentru că 50-ul de la Calciul unuia dintre pacienți ar presupune un tratament și 50-ul celuilalt- cel mai probabil că alt tratament. La fel e și cu notele. Pot da ceva informații, dacă ele nu sunt capete de scală – 1 sau 10 – dar niciodată aceste informații nu sunt comparabile și nu trimit către același diagnostic. Așadar, la întrebarea „cum credeți că pot fi utilizate” – răspund sincer, în absolut niciun fel. Acum, la felul în care evaluăm, ar fi și trist să le utilizăm în vreun fel. Pentru că ele nu ne pot da informație validă.

Dacă sistemul de educație ar fi un business, sistemul de educație românesc ar fi singurul business care nu lucrează cu nicio dată. Care nu fundamentează deciziile pe nicio analiză serioasă.

S-a schimbat ceva în ultimii ani în ceea ce privește evaluările în România?

Nimic nu s-a schimbat. Cu un singur asterisc: există o vorbire publică a domnului Ministru legată de faptul că evaluările finale (Evaluarea Națională și BAC-ul) vor fi date în sistem standardizat. Nicio altă comunicare la pachet, nicio pregătite legată de felul în care vor da copiii aceste evaluări. Dar, dacă aceasta este calea ce va fi urmată, laolaltă cu tezele unice care ar trebui să poată furniza informații „de parcurs” pentru sistem, informație pe care am putea-o transpune în acțiuni remediale și nu în triste constatări de tipul „stăm cam prost”, atunci ar fi un pas înainte.

„Câtă vreme nota nu comunică nimic, ne e teamă de ea”

Mulți copii sunt speriați de evaluări. Cât de firească este această spaimă?

Am început să răspund mai devreme. Ne e frică în general de sentințe, de verdicte. Voi continua paralela cu sistemul medical: nu atât ne e teamă de analizele medicale, cât ne e teamă de diagnostice implacabile. Cam așa e și cu nota: câtă vreme ea nu comunică nimic, ne e teamă de ea. Ce spune unui copil o notă de 7? Ce știe și ce nu știe, unde are de îmbunătățit, unde trebuie să persevereze și unde a lucrat suficient? Nu, cel mult îl poziționează egal cu ceilalți colegi de 7 (deși și aici e discutabil, e foarte posibil ca două note de 7 să nu fie comparabile chiar și pentru aceeași clasă), mai jos decât cei de 8, 9 și 10 și peste cei de 4, 5 și 6. Ce pot face copilul și părintele cu această informație afară de „mergi și mai lucrează”? Mai nimic. Dacă însă nota ar comunica ceva, ar fi, cum tot spun acționabilă, atunci ar fi cu totul altă poveste. Nota nu ar mai fi, măcar din punctul de vedere al transparenței, o sperietoare.

Mai e un palier de analiză al spaimei de note și evaluări: copiii noștri trăiesc sub o constantă presiune pe rezultat venită de cele mai multe ori din exterior. Trebuie să fie cei mai buni, trebuie să ia note mari. Și această presiune ei o transformă lesne în angoasă dacă nu sunt realmente „ași” la școala. Am încheiat recent etapa finală a olimpiadei Brio Challenge – olimpiada digitală de Mate. Concursul final e supravegheat video și noi luăm screenshot-uri din camerele concurenților pentru a ne asigura că ei nu trișează. Ne-am uitat pe ele și ne-am cutremurat, un procent foarte mare de copii plâng, realmente, în fața unor probleme grele. Nu e doar frustrare că nu pot rezolva acolo, e în mod evident presiune pe rezultat, nu pe știință. Am pierdut curiozitatea, deschiderea de a ști mereu mai mult și am rămas doar cu spaima că nu luăm notă mare. Și asta e o mare problemă a noastră, în general. Câtă vreme copiii vor fi departajați, milimetric, la sutime, după niște note acordate în mod inevitabil arbitrar, presiunea va fi pe note, nu pe știință, pe descoperire.

Cum ar trebui construite testele pe care le dau copii, astfel încât să aibă un impact psihologic mai mic, dar să fie mai relevante din punct de vedere educațional?

Testele trebuie să aibă componenta aceea constructivă în spate, feedback-ul serios despre care se tot vorbește în educație. Una e să dai unui copil o notă de tipul „7, treci la loc” și alta e dacă îi spui „media este 70, dar ai la fracții 92 (deci aici stai foarte bine), la elemente de geometrie 54 (aici trebuie să mai lucrezi arii), la elemente de algebră 79 (...) și așa mai departe”. În teoria testării acest lucru se numește „comunicabilitate”. Mai mult, cu cât folosim componenta de testare mai mult, în mod constructiv, nu pentru a da sentințe, ci pentru a face frecvente evaluări de progres, cu atât angoasa legată de testare devine mai mică. Și nu în ultimul rând, există o componentă extrem de mare a învățării prin testare. „The testing effect” se numește și l-am experimentat cu toții „pe vremea noastră” când remarcam o lacună: luam culegerea și făceam exerciții. Mai exact, ne testam. Există extrem de multă învățare în testarea repetată. Așadar, cred că un mix corect între „rezultate comunicabile și acționabile” și testare repetată cu rol formativ, dar și rezultate corelate constant cu știința de carte, nu cu alte aspecte, ar reduce și pentru părinți inevitabilele angoase și (cred, sper) ar reduce și presiunea constantă pe rezultat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp