- O să-ţi spun povestea unei iubiri...
Sprîncenele Prinţesei se înalţă.
- ...a unei înstrăinări prin iubire.
Sprîncenele coboară la loc.
- Prin o mie şase sute douăzeci şi ceva, s-a născut la Florenţa Vincenzo Viviani... Descartes era pe-atunci un tinerel de douăzeci şi cinci de ani, Newton şi Leibniz mai aveau vreo douăzeci pînă să se nască. De mic Viviani a arătat aptitudini deosebite pentru matematică şi asta n-a rămas fără urmări – Marele Duce Leopold din familia Medicis l-a luat pe lîngă el, i-a dat o bursă şi l-a recomandat lui Galilei, care era pe-atunci capo di tutti capi... Aşa de tare l-a marcat timpul petrecut alături de Galilei încît, dintre toate titlurile pe care le-a primit de-a lungul vieţii, cel mai mult a ţinut să i se spună „ultimul elev al lui Galilei”... De la bun început i-a plăcut geometria... pe greci îi citise pe toţi. Era atît de bun în mînuirea teoremelor, încît numai Huygens ar fi putut, eventual, să-i facă faţă. La optşpe ani s-a apucat de ghicirea conţinutului cărţii a cincea, despre conice, a lui Apolloniu din Perga. Se ştia că există cartea asta, că tratează probleme de maxim şi minim, dar nu fusese încă descoperită. Sportul cu ghicitul era destul de răspîndit în epocă... Peste cîţiva ani, cartea s-a găsit şi a rezultat că Viviani nu numai că „ghicise” ideile lui Apolloniu – şi Apolloniu era, împreună cu Arhimede şi Eudoxus, unul dintre cei trei mari ai Greciei Antice – dar găsise şi continuări originale... Tot Viviani a făcut şi o adaptare a Elementelor lui Euclid, după ea ai învăţat şi tu la şcoală.
Prinţesa dă din cap a pagubă.
- La şaptezeci de ani, Viviani e un maestru respectat de toată lumea... Auzise însă c-au apărut nişte şmecheraşi care se laudă că ar deţine o artă secretă, cu care pot rezolva simplu şi rapid probleme dure de geometrie. Ce-ar fi să-i pun la încercare? Zis şi făcut... Într-o revistă scoasă de Leibniz, Acta eruditorum, publică o problemă pe care o prezintă cam aşa: Enigmă geometrică propusă iluştrilor analişti de d. Pio Lisci Pusillo, geometru, încredinţat fiind că prin arta lor secretă o vor rezolva curînd... Din perspectiva geometriei clasice problema era nasoală, ceva cu obţinerea unei suprafeţe cvadrabile pe sferă... iar d. Pio Lisci Pusillo, geometra, era evident o anagramă pentru Postremo Galilei Discipulo, ultimul elev al lui Galilei. Pentru cine ştia regula jocului, provocarea era clară... Ei, rezultatul a fost catastrofal pentru Viviani. Folosind arta secretă, care nu era altceva decît calculul integral, Leibniz dă o soluţie chiar în numărul în care apare enunţul... Peste puţin, tot în Acta eruditorum, Jacob Bernoulli demonstrează că problema nu admite soluţie unică şi oferă nici mai mult nici mai puţin decît cinci soluţii distincte... L’Hôpital şi John Wallis mai propun şi ei cîte una. Viviani e năucit... evident, nu-şi închipuise că problema va rămîne fără răspuns, dar sperase că va da naştere la discuţii... că se vor face ceva eforturi pentru rezolvarea ei. Şi iată că pentru mulţi nu era decît un exerciţiu. Nu putea decît să constate corectitudinea rezultatului şi să privească uimit semnele ciudate, formulele nefamiliare, calculul literal... nici drepte, nici plane paralele... nimic din trupul geometriei dragi lui. Intuieşte strălucirea noului drum, dar e prea bătrîn şi prea obosit... englezii au un cuvînt foarte potrivit, obsolete. Ca o bucată de zăpadă neagră, aproape pietrificată, rămasă într-un colţ umbrit, unde n-a ajuns încă soarele de aprilie.
Mînzul rămîne un timp tăcut, privind în gol.
- Dacă te uiţi la portretul cu încadratură ovală pe care se înşiruie cuvintele: VICENTIUS VIVIANI SERENISSIME DVCIS ETRVRIS MATEMATICVS, la ochii mari, lucizi şi pasionaţi... la trăsăturile intens spiritualizate, aproape ascetice... nu poţi decît să te întrebi cum s-a putut ca el, tocmai el, să se înstrăineze de ce-a iubit mai mult, geometria... Ei, ştii care-i răspunsul?
Nu, scutură din cap Prinţesa. Şi, dacă l-ar şti, în nici un caz n-ar face prostia să-l spună.
- Răspunsul, unul dintre ele, e că... a iubit-o prea mult. Cînd iubeşti o idee, un prieten, o femeie sau o imagine, le îngheţi... le păstrezi în tiparele afective ale sufletului aşa cum erau. Iubirea se teme de schimbare, e cel mai mare conservator de pe lumea asta... pînă şi fizic, omul pe care l-ai cunoscut cîndva e altul, nici o celulă din trupul lui nu mai e cea care a fost... şi tu nu-nţelegi ce se întîmplă... cauţi justificări, circumstanţe şi... continui să aplici cu îndîrjire funcţia iubirii tale unui argument imaginar...
P.S.
Mulți cititori au rezolvat câte una sau două dintre cele 3 probleme, incompresibilitatea lichidelor, fesul roșu, Brahmagupta. Pentru toate trei, au dat soluții Florin Cojocariu, Dan Tudose, Emil Miga, Lakshmana Griffin.
Probleme propuse:
1). Nepotul nu știe vârsta bunicului, dar o poate afla.
- Bunicule, te rog ca numărul care arată vârsta ta să-l mărești cu 5, iar suma obținută s-o înmulțești cu 100; la rezultat adună apoi numărul lunii în care te-ai născut, mărit și el cu 5. Și noua sumă înmulțește-o cu 100; în sfârșit, la rezultatul obținut adună numărul zilei de naștere, mărit tot cu 5. La ce număr ai ajuns?
- 821.514, spuse bunicul.
- Bunicule, nu-i așa că ai 77 de ani și te-ai născut la 9 octombrie 1901?
- Așa e, răspunse bunicul.
Cum a socotit nepotul?
2). Un călător aflat la o răscruce vede un panou pe care stă scris: „Drumul se desface în două poteci. Pe prima stă un om, pe cealaltă un alt om. O cărare duce la libertate, cealaltă la pușcărie. Unul dintre oameni spune numai adevărul, iar celălalt minte tot timpul. Te poți consulta cu ei, însă nu ai voie să soliciți decât un singur lucru și numai unul”.
Cum a găsit călătorul drumul spre libertate?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
