Foto: Guliver/ Getty Images
Deunăzi discutam (în contradictoriu) cu cineva foarte revoltat de ştirea că în Olanda se intenţionează eliminarea informaţiei privitoare la sex (gen) din cartea de identitate. „Asta e prea de tot!” spunea cu năduf nemulţumitul meu partener de conversaţie. De ce ar fi exagerat? – am replicat eu. Pur şi simplu e desuet. De altfel, nici nu ştiu ce relevanţă are această informaţie. Pentru a-mi întări spusele i-am dat de exemplu faptul că în documentele de identitate aflate în circulaţie în momentul de faţă, la noi, nu mai sunt trecute religia şi naţionalitatea, aşa cum se făcea mai demult. Atunci de ce s-ar mai înscrie sexul? Pe de o parte aceste informaţii pot genera discriminare şi, pe de alta, nu sunt vitale, ca de pildă codul grupei sanguine. Dacă toţi oamenii au drepturi egale, ce mai contează informaţia despre gen?! Eventual, pentru statistici.
Nu ştiu dacă mi-am convins preopinentul (masculin) dar nu m-am putut abţine să nu caut alte argumente în favoarea ideii mele privitoare la subiectivitatea definirii genului.
Din câte am observat, abordarea genului variază în funcţie de limbă. În limba mea maternă, maghiara[1], nu există gen gramatical, mai exact părţile de vorbire flexibile au aceeaşi formă la masculin şi feminin. Tocmai din acest motiv maghiarii încurcă destul de des formele de masculin şi feminin din alte limbi. Când am început să învăţ româneşte îmi era destul de dificil să fac acordul după gen, mai ales că nu numai persoanele, ci şi obiectele puteau fi „feminine” sau „masculine”, ca să nu mai vorbesc despre cele neutre (masculine la singular şi feminine la plural). Genul neutru îmi era cel mai „simpatic” pentru că… se bucura de ambele variante.
Din câte cunosc, la majoritatea limbilor indo-europene această împărţire pe genuri apare doar la persoana a treia[2], adică în sistemul de referinţă al observatorului, nu şi în cel propriu interlocutorilor. În acest caz aş putea spune că genul este o etichetă pe care ţi-o aplică ceilalţi (când nu eşti de faţă). Adică, până la urmă, genul este o categorie subiectivă, de percepţie.
Şi iată-mă ajunsă cu şirul raţionamentelor la experienţa mea, foarte recentă, de învăţare a limbii ebraice, pe parcursul căreia am constatat (cu uimire) că genul se manifestă şi în sistemul de referinţă al interlocutorilor (la persoana a doua) şi, mai ales, în flexiunea verbelor. Mai exact, genul masculin acţionează diferit decât cel feminin!
Dar oare cum se identifică o persoană cu un gen anume, încă din fragedă pruncie? Când se produce declicul conştiinţei propriului gen?!
Aici am să relatez o întâmplare relevantă (cred eu) legată de fiul meu, petrecută la scurt timp după ce a început să vorbească fluent. Într-una din zile a venit şi mi-a spus: „Eu mă duc să desenez!”. „Bravo, dragul meu, du-te! Ai hârtie, ai creion?” – i-am răspuns eu. Băieţelul m-a privit cu imenşii lui ochişori de culoarea peruzelei şi a repetat cu seriozitate: „Eu mă duc să desenez!” „Bine, du-te puişorule!” i-am spus, dar el nu s-a clintit. A mai repetat o dată propoziţia şi văzând că nu reacţionez, m-a luat de mână şi m-a dus în camera lui spunând într-una „Eu mă duc să desenez! Eu mă duc să desenez!”. Am luat o foaie de hârtie şi am desenat ceva împreună cu el. Copilul s-a liniştit, iar eu nu am acordat prea multă atenţie incidentului, până într-una din serile următoare când nu voia să se culce nici în ruptul capului, strigând cu ochii în lacrimi ”Nu vrei să te culci! Nu vrei să te culci!”. În momentul acela am înţeles că fiul meu spunea eu atunci când era vorba de mine şi tu atunci când se referea la sine, preluând identic ceea ce-i spuneam eu. Un specialist mi-a explicat că această inversiune de persoană era o etapă intermediară înainte de formarea conştiinţei de sine a copilului. Era atât de amuzant încât toate colegele de birou de la Centrul Teritorial de Calcul Cluj (toate aveam sub 25 de ani şi eu eram singura cu copil) am început să vorbim între noi în aceeaşi manieră şi am continuat chiar şi după ce fiul meu s-a… „identificat cu sine însuşi”.
Din cele prezentate anterior aş îndrăzni să conchid că un om cu limba maternă ebraică este obligat să intre în matricea unui anumit gen, din fragedă pruncie, în timp ce unul cu altă limba maternă are mai multe „grade de libertate”. Aş putea cuteza să avansez şi ideea că structura limbii ebraice, limba sacră a Scripturii, reflectă canoanele diferenţei esenţiale dintre bărbat şi femeie (izvorâtă din geneza primei perechi, Adam şi Eva)[3] în timp ce structurile limbilor „păgâne”, oglindesc o oarecare „democraţie de gen” (existentă din vremurile străvechi, dinainte de…Cartea Genezei). Ce-i drept, în majoritatea covârşitoare a acestor limbi funcţionează „cenzura” celor aflaţi în sistemul de referinţă al observatorului…
Cugetările mele de profan, pornite de la câteva exemple lingvistice, încearcă să aducă argumente în favoarea faptului că genul reprezintă o categorie subiectivă influențată puternic de psihologie, religie şi morală, nefiind bătut în cuie, stabilit pe veci. În aceste condiţii, treptat, s-ar putea ajunge la înţelegerea şi acceptarea dreptului unei persoane de a-şi alege identitatea de gen. S-ar renunţa la înregistrarea genului în actele de identitate şi s-ar înlătura piedicile puse în calea studierii şi dezbaterii problemelor legate de identitatea de gen. Din păcate, în România, deocamdată, toate aceste deziderate sunt departe de a putea fi îndeplinite. Un amendament la Legea Învăţământului, adoptat în luna iunie 2020 (în plină pandemie) de către Parlamentul României interzice orice referire la identitatea de gen în şcoli şi universităţi.
Este prevedere halucinantă în vremurile actuale când studiile de gen figurează în programele de învăţământ şi cercetare din mediul universitar internaţional. Momentan acest amendament, aspru criticat de societatea civilă şi de mediul universitar, se află pe masa preşedintelui României. Nădăjduiesc că nu va fi promulgată.
Referinţe: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gen_gramatical#Masculin_%C8%99i_feminin[43]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_arab%C4%83
https://books.google.ro/books?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Tzara arde si baba se piaptana !
O discuție „așezată” despre conținutul datelor care se trec pe un astfel de act este obligatorie, datele volatile și fără relevanță trebuie eliminate, actul ar putea fi denumit Carte de identificare și ar pute conține date relevante și considerate științific drept imuabile, orice alte date putând fi găsite în bazele de date ale instituțiilor ce se ocupă de gestionarea identității persoanelor pe baza unui identificator unic gen CNP.
Dar lucrurile sunt taman invers, identitatea dvs există dinaintea acestei "cărți de identitate" iar înregistrările din aceasta trebuie să corespundă cu realitatea pentru a sluji identificării. În fond, "cartea de identitate" ați primit-o după apx 14 ani de la naștere... și adică pînă la această vârstă n-ați avut identitate?!
Deci corect ar fi într-adevăr "carte de identificare".