Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Greva din educație și revenirea la principii

GREVA PROFESORILOR Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea
  • Politicile publice ce dau rezultate care contează pentru individ, indiferent dacă individul aparține de un grup sau nu, sunt cele ghidate de principii
  • În multe domenii, dar mai ales în cel fiscal, în sănătate și în educație, politicile guvernamentale au fost, dacă lăsăm la o parte unele excepții, mai degrabă „un eufemism pentru secvențe incoerente de expediente disparate”
  • Problema cu politicile neghidate de principii, dincolo de a pune guvernul în poziția de „follower” chiar în domeniile în care el ar trebui să fie lider, este că politicile sunt vulnerabile la șocuri
  • Este indubitabil că salariile din învățământ trebuie crescute. Dar, în același timp, este necesară o analiză care să arate dacă în învățământul superior statul finanțează un număr prea mare de locuri la buget pentru diverse specializări, în raport cu cererea reală din economie pentru acele specializări
  • Nu putem ști ce partid politic sau ce coaliție va face ajustarea bazată pe principii sau dacă se va apela din nou la „secvențe incoerente de expediente disparate”. Știm doar că ajustările necesare nu vor putea fi evitate pentru mult timp
  • Soluția o reprezintă revenirea, prin definiție dureroasă, la principii corecte. Este nevoie de această revenire atât în relația dintre stat și economie, cât și în domeniul bugetar

Două lucruri importante nu au înțeles sau au neglijat guvernele din România referitor la politicile sale: primul este acela că politicile publice cu rezultate care contează pentru individ, indiferent dacă individul aparține sau nu de un grup, sunt cele ghidate de principii. Ca să fie mai clar, când fac precizarea de mai sus „indiferent dacă individul aparține de un grup sau nu” intenționez să îl aduc în centru pe omul normal, adică acel om care nu se află în vreunul din nenumăratele „grupuri particulare” cărora puterea politică a stabilit că societatea trebuie să le garanteze, prin legi, „rezultate particulare”. Nu mă refer doar la celebrele „pensii speciale”, ci la toate „beneficiile speciale” pe care diverse grupuri le au. Dacă ne gândim bine, societatea noastră a ajuns să fie împărțită ca un tort, în care diverse segmente au obținut legi cu scop, adică legi prin care diverse grupuri particulare din societate primesc rezultate particulare (privilegii). Probabil că aceasta este calea prin care democrația noastră se erodează cel mai mult.

Al doilea lucru pe care nu l-au înțeles sau pe care l-au neglijat guvernele este acela că, în sectorul public, activitățile cu cel mai mare număr de angajați sunt cea de furnizare a serviciilor de sănătate și cea de furnizare a serviciilor de educație. Mai ales în aceste două sectoare se vor vedea efectele negative neanticipate ale politicilor neghidate de principii. Când aleg să nu urmeze principii, guvernele se comportă ca „un economist slab (bad)”, care, așa cum îl definește Bastiat, „va urmări un beneficiu curent minor (small) ce va fi urmat de un mare dezavantaj în viitor”, nu ca „un adevărat economist”, care „va urmări un mare beneficiu în viitor cu riscul de a suferi un dezavantaj imediat”. Un bun economist ține cont de „ceea ce se vede”, dar și de „ceea ce nu se vede” (Bastiat, What Is Seen and What Is Not Seen).

Principiile care ar trebui să ghideze elaborarea politicilor publice au fost abandonate în favoarea „pragmatismului”. Din nou, pentru a fi clar, cuvântul pragmatism este înșelător. El este utilizat adesea cu intenția de a exprima eficacitatea. Dar, în contrapondere cu ideea de utilizare a principiilor, cuvântul „pragmatism” are alt sens. „Pragmatism” înseamnă acțiune neghidată de principii. Pentru Carl Menger, acest tip de pragmatism este „pragmatism superficial, un pragmatism care, contrar intențiilor reprezentanților săi, duce inexorabil la socialism”. Cu alte cuvinte, cuvântul „pragmatism” a ajuns să reflecte opusul ordinii spontane, dar și opusul ideii referitoare la realizarea eficientă a unei activități ghidate de reguli specifice activității și principii referitoare la valori generale. Pentru a face cât mai clar ce înseamnă politici publice ghidate de pragmatism, voi utiliza unele citate pe care le-am folosit și în alte ocazii, dar care merită repetate pentru că exprimă precis și plastic esența acestui tip de politici. Astfel, în multe domenii, dar mai ales în cel fiscal, în sănătate și în educație, politicile guvernamentale au fost, dacă lăsăm la o parte unele excepții, mai degrabă „un eufemism pentru secvențe incoerente de expediente disparate”, cum spunea Lachmann (un economist german, școala teoriei economice austriece), expediente care, după cum s-a exprimat un alt adept al teoriei economice austriece, Roger Garrison, au făcut „ca în continuare alte expediente disparate să apară ca necesare”. Cu alte cuvinte, așa cum a prezis Hayek, guvernele nu au fost niciodată pe un drum pe care l-au ales, ci au urmat drumul care se deschidea în fața lor ca o colecție de „necesități inevitabile” de a corecta efectele măsurilor anterioare elaborate fără a urma principii.

Problema cu politicile neghidate de principii, dincolo de a pune guvernul în poziția de „follower” chiar în domeniile în care ar trebui să fie lider, este că ele sunt vulnerabile la șocuri. Aceasta se întâmplă deoarece politicile respective pot duce la acumularea de vulnerabilități similare pentru toți agenții economici în același timp. Un bun decident de politici publice nu renunță la principii, chiar dacă politicile publice ghidate de principii tind să fie inițial criticate de public sau de grupurile particulare care țintesc obținerea de rezultate particulare.

Decidentul care adoptă „pragmatismul” nu face altceva decât să continue pe un drum, început poate chiar de el, care duce la transformarea societății într-un tort în care din ce în ce mai multe felii sunt dinainte alocate unor grupuri particulare, iar ceea ce le face particulare este exact abdicarea de la principii. Acele grupuri particulare își vor menține privilegiile prin condiționarea acordării voturilor către acei politicieni ce le promit perpetuarea situației speciale a grupurilor.

Cererile salariale din învățământ trebuie analizate din perspectiva pe care am descris-o aici. Astfel, este indubitabil că salariile din învățământ trebuie crescute. Dar, în același timp, este necesară o analiză care să arate dacă în învățământul superior statul finanțează un număr prea mare de locuri la buget pentru diverse specializări, în raport cu cererea reală din economie pentru acele specializări. De asemenea, stabilirea unui procent fix din PIB ca măsură a cheltuielilor publice ce ar trebui dedicate educației (faimosul 6 la sută din PIB) înseamnă în esență o abdicare de la reguli generale (principii) și adoptarea unei reguli cu scop, care, odată aplicată, nu ar face decât să (pre)stabilească resurse pentru un anumit grup din societate. Asta este un expedient și din cauză că orice procent s-ar prestabili, el nu ar putea ține cont de circumstanțele care determină și acompaniază permanent evoluția sectorului educației.

Societatea noastră a ajuns să aibă unele comportamente similare cu cele de dinainte de 1989, când unii ținteau la intrarea în grupurile favorizate de atunci, pentru a le fi bine în virtutea apartenenței la grup, indiferent de ce eforturi personale făceau sau indiferent dacă satisfăceau o nevoie reală sau nu. Dacă vom continua tot așa, societatea noastră va căpăta tot mai mult trăsături tribale și nu va putea progresa. 

Deși nu este evident, acest tip de regulă este echivalentă, în natură, cu o altă regulă cu scop, mai precis cea care face ca anumite pensii să fie mai mari decât salariile. În fine, legarea salariului unui profesor debutant de salariul mediu pe economie ar fi tot o regulă cu scop, pentru că ar induce o schemă preferențială de salarizare, în locul unei legi generale aplicabile în sectorul public. În plus, o regulă prin care salariul debutantului ar deveni dependent de salariul mediu din economie ar induce o circularitate în calculul salariului debutantului și al salariului mediu din economie ce ar duce la o permanentă revizuire a ambelor salarii. M-am referit la aceste exemple pentru că ele fac chiar în aceste zile subiectul unor dispute între guvern și sindicatele din învățământ, dar există nenumărate exemple de reguli cu scop care arată că societatea noastră tinde mai degrabă să se uite înapoi, decât înainte.

Societatea noastră a ajuns să aibă unele comportamente similare cu cele de dinainte de 1989, când unii ținteau la intrarea în grupurile favorizate de atunci, pentru a le fi bine în virtutea apartenenței la grup, indiferent de ce eforturi personale făceau sau indiferent dacă satisfăceau o nevoie reală sau nu. Dacă vom continua tot așa, societatea noastră va căpăta tot mai mult trăsături tribale și nu va putea progresa. Progresul depinde de menținerea caracterului deschis al sociatății, prin legi generale, care să fie consistente cu tradiția de reguli referitoare la proprietatea privată, la libertatea prețurilor, la rolul predominant al distribuției făcute de piață, la intrarea și ieșirea de pe piață etc. Societatea capătă un caracter închis, care o împiedică să progreseze, atunci când guvernele își propun ca obiectiv general realizarea de justiție socială prin redistribuire, prin reglementarea economiei și prin stabilirea de obiective de bunăstare. Obiectivul iluzoriu al justiției sociale și mijloacele prin care ea ar putea, chipurile, să fie realizată vin în contradicție cu principiile care operează în economie indiferent dacă le recunoaștem sau nu: ignoranța, cererea și oferta, incertitudinea, raritatea etc.

Această imagine referitoare la apariția, în societatea noastă, a unor tendințe de „închidere” a societății poate rămâne undeva într-un plan secund, care face ca tendințele să pară relativ minore, tolerabile sau lipsite de pericole atât timp cât societatea nu se confruntă cu șocuri. Totuși, un șoc care a apărut ca urmare a politicilor guvernamentale supradimensionate referitoare la „înverzirea” economiei și la combaterea pandemiei de Covid-19, amplificat de invazia rusă din Ucraina, a fost inflația. Ea ne arată câte probleme avem.

În mod particular, în sectorul public, inflația astfel generată a avantajat inițial veniturile la bugetul public, care au continuat să ascundă unele probleme pentru o perioadă, părând că poate perpetua comportamente în esență nesustenabile. Cu toate acestea, efectul inflației asupra veniturilor bugetare a fost, așa cum ne informau teoria și practica, de scurtă durată. Astfel, după trecerea efectului benefic, încep problemele: ritmul de creștere a veniturilor sau chiar veniturile bugetare scad, iar cererile pentru cheltuieli mai mari cu salariile cresc.

Aceasta este o problemă pentru orice guvern. Dar este o problemă cu atât mai mare atunci când, în mod cumulativ: (a) renunțarea la principii a creat nenumărate probleme, care se văd doar când apare șocul, așa cum am explicat mai sus; (b) guvernul este de coaliție, sprijinit de partide ale căror ideologii sunt sau doar sunt percepute ca fiind diferite, așa cum este cazul în prezent în România; (c) un număr mic de sectoare (sănătate și educație) ocupă peste două treimi din forța de muncă supradimensionată din sectorul public, ceea ce, din nou, este adevărat și în România.

Nu putem ști ce partid politic sau ce coaliție va face ajustarea bazată pe principii sau dacă se va apela din nou la „secvențe incoerente de expediente disparate”. Știm doar că ajustările necesare nu vor putea fi evitate pentru mult timp. Mai știm și că PSD a guvernat aproape exclusiv, cu excepția a nouă luni în timpul recesiunii din 2009, în timpuri bune, promovând, contra principiilor corecte, politici fiscale prociclice. Din această cauză, gestionarea recesiunilor a căzut în sarcina unor guverne susținute de alte partide.

În aceste condiții, caracteristica de la punctul (c), în măsura în care nu există o problemă de coordonare, devine, prin forța împrejurărilor, un factor care poate arbitra echilibrul dintre partidele din coaliție (caracteristica (b)) și opțiunile pentru soluțiile la probleme (caracteristica (a)). Iar soluția înseamnă adoptarea sau revenirea în mare măsură la principii corecte în elaborarea politicilor publice, inclusiv în domeniile fiscal, educațional și de sănătate. Revenirea la principii corecte este în principiu dureroasă, deoarece abandonarea principiilor nu înseamnă altceva decât ocolirea temporară a necesităților la care trebuie să ne supunem. În mod concret, problema noastră are nevoie de o soluție care să corecteze deficitul bugetar, concomitent cu creșterea salariilor din educație la un nivel acceptabil pentru angajații din sector. Pentru cei interesați, menționez că am arătat ce strategie trebuie urmată în acest caz, în articolul intitulat „Principii ce ar trebui să ghideze ajustarea deficitului bugetar”, publicat pe opiniibnr.ro.

Nu putem ști ce partid politic sau ce coaliție va face ajustarea bazată pe principii sau dacă se va apela din nou la „secvențe incoerente de expediente disparate”. Știm doar că ajustările necesare nu vor putea fi evitate pentru mult timp. Mai știm și că PSD a guvernat aproape exclusiv, cu excepția a nouă luni în timpul recesiunii din 2009, în timpuri bune, promovând, contra principiilor corecte, politici fiscale prociclice. Din această cauză, gestionarea recesiunilor a căzut în sarcina unor guverne susținute de alte partide. Acele guverne au fost nevoite să facă ajustările dureroase fără a mai putea folosi politica fiscală pentru a stimula creșterea economică, astfel că partidele care le-au susținut au fost penalizate de votanți prin darea afară de pe scena politică. PNTCD și PDL au avut această soartă[1].

În ultimii ani politica fiscală a fost, atât cât putem ști din datele în timp real, contraciclică, dar aceasta nu o face cu mult mai folositoare într-o eventuală recesiune. Anterior pandemiei, politicile de tipul wage-led-growth din perioada 2016-2019 au dus la creșterea deficitului bugetar la aproape 5 la sută din PIB în 2019. Pandemia a prins politica fiscală pe picior greșit, astfel că, în ciuda caracterului anticiclic al politicii fiscale din ultimii ani, deficitul este încă mare, ceea ce necesită noi reduceri. Această sarcină este dificilă în sine, date fiind rigiditățile structurale ale deficitului bugetar, și cu atât mai dificilă în condițiile în care inflația nu mai alimentează veniturile la buget în proporția în care stimulează cererile pentru creșteri salariale în educație și alte sectoare. Nici investițiile nu mai pot fi tăiate la fel de ușor ca în alți ani, pentru a face loc cheltuielilor curente, căci o importantă parte a acestora sunt cheltuieli de apărare, necesare în contextul războiului din Ucraina. În aceste condiții, în cazul unei recesiuni, politica fiscală ar deveni prociclică, accentuând recesiunea.

Deocamdată, economia crește, dar, aparent paradoxal, grevele se înmulțesc, încurcând multe socoteli. Nu știm când va fi următoarea recesiune, dar unii economiști spun că semnele ei se văd deja. Când va apărea, recesiunea ne va arăta dacă s-a schimbat ceva în modelul descris de mine referitor la cine guvernează în perioadele de avânt și cine în perioadele de recesiune. Dacă ceva s-a schimbat și PSD își va asuma guvernarea în recesiuni, atunci un mare progres va fi fost deja făcut: nu vom mai avea politici fiscale prociclice, iar recesiunea nu va mai fi un proces care să scoată partide de pe scena politică. În mod necesar, caracterul reformist al PSD ar crește. Dacă modelul nu s-a schimbat, atunci PSD va continua politica sa de până acum, de a promova prociclicitatea politicilor fiscale și de a nu guverna în recesiuni. Astfel, dacă o recesiune ar apărea în 2023, alegerile parlamentare anticipate nu ar fi excluse, deși există doar o mică probabilitate în acest sens. În schimb, partidul sau alianța care ar da guvernul ce ar gestiona recesiunea ar avea mult de pierdut. Ar putea exista un guvern minoritar, cu sprijinul PSD, așa cum a guvenat PNL în perioada 2005-2008, deși aceea a fost o perioadă de expansiune economică. Acel partid sau acea alianță ar face corecțiile necesare pentru a atrage banii din PNNR și, eventual, alte finanțări externe oficiale, care să compenseze banii privați externi care, în condițiile unei recesiuni ce va porni din țările de origine a capitalurilor, nu vor mai intra. În afară de banii din finanțări externe oficiale, între câștiguri s-ar afla implementarea unor reforme prevăzute în PNNR, reforme care deși sunt necesare, sunt totuși de departe insuficiente din perspectiva nevoii de a reduce intervențiile statului în economie și a răspunde nevoii acute de a restitui pieței un rol mai mare în alocarea resurselor. Probabil că partidul ce ar guverna sau ar conduce o alianță ce ar guverna în timpul recesiunii și ar face corecțiile necesare ar fi sancționat de votanți la alegerile din 2024 prin împingerea în afara scenei politice. Aceasta ar însemna că PSD ar rămâne singurul mare partid de pe scena politică, fără adversari reali, ceea ce ar fi un pericol pentru democrație.

Dacă o recesiune ar apărea însă cu puțin timp înainte de alegerile din 2024, PSD are șanse mari să câștige confortabil alegerile, așa cum am explicat chiar la căderea guvernului Dăncilă în 2019, desi nu atât de confortabil încât să formeze singur guvernul (vezi pe blogul meu articolul „Va fi PSD din nou ce a fost și mai mult decât atât?”). Dacă strategia sa ar fi în continuare de a nu guverna în recesiuni, această victorie îi va crea problema identificării unui bun motiv în ochii alegătorilor pentru a nu intra la guvernare și pentru a sprijini un partid/coaliție care să formeze guvernul pe perioada recesiunii. Din acest punct, toate raționamentele din scenariul anterior, în virtutea cărora democrația pierde prin reducerea concurenței politice reale între partide și prin continuarea proiectării politicilor economice fără ghidaj de la principii, rămân valabile.

Dacă ar deveni un partid fără opoziție reală, PSD ar continua să promoveze obiectivul justiției sociale (egalitate economică) prin redistribuiri masive ale resurselor colectate la bugetul de stat și prin reglementări care vor reduce rolul sectorului privat. Promovarea repetată a acestui obiectiv nerealizabil vreodată va avea consecințe negative. Între ele, pe primul plan este aceea că orice intervenție a guvernului în economie care va putea fi prezentată ca servind justiția socială va demola orice opoziție ce ar încerca să se opună intervențiilor statului în ordinea pieței. Încercările repetate de a realiza acest obiectiv iluzoriu vor reduce capacitatea ordinii pieței de a produce bunăstare. Vom pierde și din procesul democratic, printr-o opoziție prea slabă, și din bunăstare, prin aceea că o prea mare parte a redistribuției va fi făcută pe criterii politice arbitrare, în loc să fie făcută în concordanță cu condițiile reale din economie, de către piață. Deși pare că PSD ar putea adera total la ideea de a deveni un partid suficient de mare pentru a nu avea o opoziție politică reală, cred mai degrabă că este precaut în a-și asuma această poziție, iar argumentul meu se bazează mai ales pe influențele pe care le exercită anumite evoluții ce s-au amplificat relativ recent în unele țări occidentale, în special schimbările de natură ideologică.

În continuare aș vrea să subliniez rolul ideologiei politice predominante la nivelul țărilor dezvoltate, care dețin principalele părți din diverse instituții financiare internaționale, de a căror finanțare România a avut nevoie, mai ales în recesiuni și o perioadă după ieșirea din recesiuni. Acest factor al ideologiei politice nu a impactat politica PSD de a guverna aproape exclusiv în perioade de boom economic și virtual niciodată în recesiuni. Dar a avut impact asupra obiectivelor politicilor sale economice și asupra mijloacelor de realizare a acestora. Astfel, încă de la începutul anilor 1990, la nivel mondial a devenit dominantă ideologia mișcării A Treia Cale, al cărei obiectiv a fost realizarea justiției sociale prin măsuri sociale de centru-stânga, dar fără a da un rol sporit statului și redistribuției, a căror viabilitate economică era pusă la îndoială în lumina practicării politicilor păguboase de tip keynesist derulate până la finele anilor 1970 ai Marii Inflații. Politicile economice ale noii mișcări politice progresiste au fost, prin natura lor, de centru-dreapta, și au constat în creșterea responsabilității individuale, descentralizări ale deciziei, bugete publice echilibrate, stimularea ofertei de muncă și alte astfel de mijloace. Cu alte cuvinte, A Treia Cale a dat un rol mai mare pieței în alocarea resurselor, deși nu a renunțat la obiectivul justiției sociale (distributive). PSD a fost influențat de această ideologie prin aceea că a acceptat un rol mai mare pentru piață în perioadele în care a guvernat până în 2008 și, accidental, după 2008. De exemplu, guvernul Năstase a făcut reforme importante, deși foarte graduale, pentru trecerea la economia de piață. De asemenea, guvernul Ponta, deși a avut permanent în centrul politicilor sale obiectivul justiției sociale, a luat unele măsuri care au vizat în mod clar reducerea deficitului bugetar și a redistribuirii.

Dar mișcarea politică ce a încercat să combine măsuri economice de centru-dreapta cu măsuri sociale de centru-stânga și-a pierdut treptat forța, mai accentuat după criza din 2008. În prezent, ideologia politică la nivel global s-a înclinat masiv atât în ceea ce privește economia, cât și în privința aspectelor sociale și culturale către progresismul de (centru-)stânga. Acesta susține că progresul în societățile umane apare ca rod al politicilor publice, nu prin achiziție culturală a unei tradiții de reguli și credințe morale ce ghidează conduita individuală. În plan economic, social și chiar tehnic, rămâne central obiectivul justiției sociale (distribuția avuției) în legătură cu care statul ar trebui să stabilească obiective și reguli clare, eliminând unele reguli care au fost selectate în practică pe baza eficienței lor (pentru că reflectau principii), jucând astfel un rol cu mult crescut comparativ cu perioada anilor 1990-2000 în ceea ce privește reglementarea, redistribuirea și protecția socială. Cu alte cuvinte, s-a îngustat rolul pieței, foarte mult în linie cu ideologia social-democrată care a predominat până la finele anilor 1970. În plan cultural, predominantă este concepția că societatea poate progresa în timp ce individul este liber să adere sau nu la credințele (normele) culturale achiziționate în îndelungatul proces de evoluție selectivă a societății. Expresii relativ noi ale revitalizării acestei tendințe sunt, de exemplu, mișcările „cancel culture” sau anumite îmbogățiri ale „corectitudinii politice”. Aici este important să notăm că, deși PSD îmbrățișează progresismul economic și tehnic, rămâne în mare măsură conservator referitor la anumite aspecte ale liberalismului (aici cuvântul are alt sens decât cel clasic) cultural sau chiar ale progresismului cultural. De aceea, nu este exclus să accepte sateliți politici care să facă opoziție unor elemente ale progresismului cultural fără a se implica direct.

Așa cum, începând cu anii 1990, politica economică și socială din România a suferit influențele mișcării politice a celei de-A Treia Căi, tot așa, influența progresismului va continua să fie prezentă. Pentru început, progresismul autohton, economic și cultural, continuă să recupereze din „rămânerea în urmă” față de nivelul din țările dezvoltate. Rămânerea în urmă în acest caz este un avantaj pentru țara noastră pe termen lung. În curând, în țările dezvoltate, acolo unde acum progresismul este viguros și în plin avânt, se va vedea, încă o dată, că așa cum a explicat foarte plauzibil Hayek, progresul nu poate fi făcut prin politici care stabilesc scopuri comune pentru societate în ansamblu, ci pe baza acelor politici care sunt în strictă concordanță cu tradiția de reguli și credințe morale achiziționate de-a lungul timpului prin evoluție selectivă. Progresismul, a cărei esență este abandonarea unor principii corecte, va începe să pălească mai întâi în acele țări unde s-a amplificat mai întâi. La noi, pentru a urma aceeași tendință de frânare fără întârziere atunci când aceasta va apărea în țările occidentale și pentru a evita între timp exagerările, vom avea nevoie de o scenă politică echilibrată, adică una în care opoziția va fi puternică. Odată ce s-ar reveni la un rol mai mare pentru piață în alocarea resurselor (adică se va reveni la principii) la nivel mondial, PSD ar putea avea nevoie de alianțe cu partide politice care să fie în mod credibil percepute de votanți ca fiind de centru dreapta, ceea ce înseamnă că însuși PSD ar putea fi interesat să nu rămână fără o opoziție politică ce favorizează piața, chiar dacă această utilitate a opoziției i-ar apărea doar pentru perioadele de recesiune.

Revenind la prezent, greva din educație este în derulare, iar alte revendicări salariale s-au acumulat, în condițiile în care o reducere a deficitului bugetar este necesară. Cel mai ușor ar fi pentru guvern să apeleze din nou la „pragmatismul” pe care îl predică ideologia progresismului modern: creșterea impozitelor pe veniturile relativ mari. De obicei, când cresc impozitele pe veniturile mari, guvernele evită ca destinația acelor creșteri să poată fi identificată în creșterea salariilor mai mici, pentru a nu antagoniza grupurile din societate. Nici guvernul, nici cadrele didactice nu ar vrea ca, de data aceasta, să fie altfel. Profesorii și alte categorii sociale nu cer să se ia de la unii pentru a da altora. Ei sunt nemulțumiți, pe bună dreptate, nu numai de nivelul absolut al salariului lor, dar și de faptul că această situație a apărut din lipsa practicării unor principii în stabilirea remunerațiilor și recompenselor în sistemul public. În viziunea pe care am prezentat-o aici, creșterea impozitelor nu ar rezolva problemele decât temporar. Pe termen mai lung, prin astfel de măsuri, puterea economică a sectorului privat de a crește producția, de a reduce inegalitățile și de a sprijini latura liberală a spectrului politic s-ar reduce. Soluția o reprezintă revenirea, prin definiție dureroasă, la principii corecte. Este nevoie de această revenire atât în relația dintre stat și economie, cât și în domeniul bugetar, atât pe partea de venituri, prin eliminarea exceptărilor și stabilirea veniturilor (nu cheltuielilor) ca punct de plecare în proiectarea bugetelor, cât și pe partea de cheltuieli.

Articol publicat inițial pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • dana check icon
    Ma dispera stilul in care sunt ignorate LEGILE EDUCATIEI.
    Aceea era ocazia unica si perfecta sa se discute in amanunt toate aspectele : programa depasita, abandonul scolar, analfabetismul functional, posturile blocate, profesorii care nu-si fac treaba, cei nepregatiti, posturile rural vs urban, creditele pe care si le platesc profesorii si salarizarea desigur. Da, subiectul era, si este inca stufos, poate ca din august trecut pana acum se rezolva putin, dar macar se discuta ceva. Vedeam interesul profesorilor ptr actul educational. din pacate, lipseste cu desavarsire. Fac acum greva doar ptr bani, au primit ceva, putin dupa parerea mea, si ce vor face mai departe ? ca doar nu s-or apuca sa faca greva in fiecare am in perioada EN resp BAC. Pacat.
    • Like 0
    • @ dana
      Mhai Nai check icon
      Acum, dupa inchidere, concluzia mea e ca in mod evident, sindicatele fac DOAR politica. Categoriile profesionale ar trebui sa-si aleaga alti lideri, sau alte forme de organizare.
      • Like 0
  • În sfârșit un articol demn pe tema grevei din educație. Totuși lipsește abordarea (includerea) riscului în aprecierea unei soluții. Parcă ocoliți acest termen (folosit o singură dată într-un citat), sper că nu îl vedeți ca eufemism.

    Cum o societate ar trebui să preia riscul (modul de diversificare) este ceea ce lipsește acestei analize. Așadar fără un principiu clar despre cum se preia riscul, nu vom face niciun progres, pe considerente similare. Chiar aștept articolul în care includeți acest aspect.
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult