Foto: Guliver Getty Images
Ideea că toți răposații ajung în Șe’ōl, loc întunecos, prăfos și pustiu, fără speranța vreunei vieți înnoite, indiferent de ce vor fi făcut în viața de pe pământ, e, așa cum am văzut, ideea dominantă despre soarta postumă a omului în Vechiul Testament. Dar Biblia nu este un bloc ideologic fără fisură, ci mărturia complexă a unei lumi ideatice mobile. Mai ales în perioada în care locuitorii Ierusalimului și ai regatului lui Iuda au fost deportați în Imperiul Babilonian, în interiorul corpusului biblic încep să apară aluzii la viața de apoi în alți termeni decât înainte.
O dată cu primele voci profetice care anunțau posibilitatea învierii (Isaia 26,19), concepția despre locul în care se duc sufletele după moarte se schimbă și ea și, evident, o dată cu aceasta, și durata pe care sufletele urmează să o petreacă în respectivul loc capătă limite rezonabile dacă e s-o comparăm cu eternitatea fără speranță promisă de doctrina veche. În perioada persană și apoi în epoca elenistică, când lumea iudaică este din ce în ce mai expusă la influențe culturale străine, concepția despre înviere se complică cu doctrina retribuției postume, a răsplătirii sufletelor celor răposați după faptele pe care le-au săvârșit în viața pe pământ. Fapt atestat în cărțile biblice târzii, cum e, de pildă, Cartea lui Daniel, esențială pentru fundamentarea ulterioară a creștinismului. La Daniel 12,2 se spune că, la sfârșitul vremurilor, mulți din care dorm țărână vor învia, unii pentru viața veșnică, alții pentru pedeapsa veșnică.
În așa-zisa literatură apocrifă intertestamentară, care adună scrieri care nu intră în canoanele biblice, dar care derivă, imită și pretind să completeze informația din Scriptură, ideea locuirii postume este dezvoltată spectaculos. În Prima Carte a lui Enoh, păstrată integral în traducerea ei etiopiană, se spune că, după moarte, toate sufletele se adună în patru peșteri gigantice, săpate într-un munte aflat la apus și, observație esențială, separate una de cealaltă. Una dintre ele e luminată, pe când în celelalte domnește un întuneric profund.
Prima e rânduită pentru găzduirea sufletelor celor drepți până la ziua judecății, iar celelalte, sufletelor celor uciși, a celor de tot rele care sunt chinuite și nu vor învia și păcătoase care vor învia după ce-și vor fi ispășit pedeapsa legiuită (1Enoh 22,1-13). Observația fundamentală este că aici se menține vechea concepție după care toate sufletele se duc în Șe’ol, însă locul respectiv dobândește o funcție nouă, anume aceea de sălaș al morților până la Judecata de Apoi, și, o dată cu aceasta, o durată de funcționare nouă și o geografie nouă bazată pe principii de natură morală.
Dovada cea mai serioasă a randamentului acestei noi perspective asupra lumii de dincolo de moarte o reprezintă scindarea elitei iudaice începând cu a doua jumătate a secolului al doilea î. Hr. și până la evenimentul fatidic din anul 70 d.Hr., adică distrugerea de către romani a Templului de la Ierusalim. Astfel, o grupare socio-politico-religioasă adera la credința în înviere, pe când alta o nega vehement. Cea dintâi era mișcarea fariseică, cea de-a doua, partida saducheilor. Ceea ce îi face pe farisei speciali este că, pe lângă ideea că după moarte toate sufletele se duc în același loc, dar sunt separate pe criterii morale, aceștia susțineau oarecum contradictoriu posibilitatea ca Șe’ol-Hades să meargă numai sufletele rele, cele bune bucurându-se de ridicarea la cer.
În acest climatul general în care au fost redactate cărțile Noului Testament. Scenariul unei întregi parabole se desfășoară în Hades (: un bogat care se bucură de toate bunătățile lumești nu ia în nici un fel seama la chinul unui cerșetor care mănâncă numai din resturile de la masa celui dintâi. Săracul moare și e dus de îngeri în „sânul lui Avraam”, o regiune a aceluiași Hades, rezervată însă sufletelor meritorii. Moare și bogatul și ajunge într-o parte a lui Hades în care e chinuit de flăcări. Bogatul își ridică ochii și îi vede pe Avraam și pe săracul Lazăr, acum odihnit și liniștit și îi cere celui dintâi să-l lase pe Lazăr să-și înmoaie degetul în apă și să i-l pună pe limbă ca să se mai răcorească un pic. Însă Avraam nu se învoiește, pentru că prăpastia care îi separă pe Lazăr de bogat este de netrecut, fiecare meritându-și locul după faptele din viața de pe pământ (Luca 16,20-31). Persistă aici ideea anterioară că Hadesul este un loc care adună toate sufletele după moarte, însă că acestea își păstrează nealterată conștiința și sunt iremediabil separate în funcție de faptele lor din timpul vieții. Mai mult, se spune și în Noul Testament că Hadesul se găsește adânc sub pământ (Matei 12,40) și că e cu totul opus spațial cerului (Luca 10,15). E numit închisoare a sufletelor (1Petru 3,19) și are, la fel ca în Vechiul Testament și toată Mediterana Orientală, porți (Matei 16,18), a căror cheie o are numai Hristos, Alpha și Omega, începutul și sfârșitul (Apocalipsa lui Ioan 1, 18). Aceasta pentru că Mântuitorul a coborât după moartea sa pe cruce în închisoarea subterană, ca să le vestească sufletelor de acolo venirea împărăției (1 Petru 3,18).
Pe de altă parte însă, există și în Noul Testament, la fel ca în cazul doctrinei fariseice ezitări cu privire la destinația sufletelor după moarte. Hristos însuși îi spune tâlharului convertit pe cruce că după moarte imediat se va afla cu el cu în rai, în paradis (Luca 23,43), iar sfântul apostol Pavel consacră, pentru creștinii adevărați trecuți dincolo, formula „a fi împreună cu Hristos” (Filipeni 1,23) și alte asemenea. Ceea ce înseamnă că drepților le este rezervat paradisul, locul senin al începuturilor, cerurile alături de Hristos, iar celorlați, răilor, nedrepților, corupților, infernul subpământean, loc de pedepsire până la Judecata de Apoi.
Ezitarea neotestamentară între unul sau celălalt scenariu se poate explica în termenii contextului ideatic în care a fost redactat Noul Testament. Totuși, credința în Hristos, în victoria lui asupra morții și a iadului, a favorizat ulterior a doua viziune, aceea a locuirii drepților răposați cu Domnul și a nedrepților în Hades. Adică în românește, prin intermediar slavon, în iad.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eu cred că Isus a spus adevărul, ba mai mult, El a fost Adevărul întrupat. De la Isus știm două lucruri esențiale:
1."Oricine trăiește in Mine nu va muri niciodata."
2."V-am spus că veţi muri în păcatele voastre."
Iadul, Paradisul și Purgatoriul pot fi dezbătute/imaginate în fel și chip, esențiale rămân cele două stări finale: viața veșnica și moartea veșnică.
"Adevărat zic ţie: de nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. De nu se va naşte din Spirit, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din Spirit, spirit este.”
Şi se continuă așa:
“Adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Meu şi nu veţi bea sângele meu, nu veţi avea viaţă în voi.
Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică. Trupul meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el.”
Isus: "Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l trimite Tatăl. Eu şi Tatăl una suntem”.
Se pare că sufletele celor uciși sunt în peșteră neluminată fiindcă oamenii respectivi au fost uciși când erau păcătoși. E ciudat că sufletul lui Abel încă striga cerând răzbunare. Locul lui nu e precizat.
Îmi amintesc de fragmente din Evanghelia după Toma în engleză și aș zice că apocrifele sunt când directe, când enigmatice, într-un mod pasionant ca lectură, intenționat pasionant, poate, foarte diferite de scrierile canonice. Dacă sunt bune de citit pentru cineva încă nefixat pe cale, asta nu știu.