Florentina Țilea, în „Hai, să vorbim despre viață” (Foto: Florin Ghioca/ tnb.ro)
Ce alt moment ar putea fi mai prielnic pentru o discuție directă și nemediată, ca un cuțit care sfredelește în visuri și speranțe, în convenții și în alteritate, decât începutul unui nou an?
Așa că așezați-vă comod pe scaune și priviți drept în față.
O oră și jumătate, pe scena sălii Atelier a Teatrului Național I. L. Caragiale din București, o veți vedea pe Florentina Țilea în rolul Gretei; însă de la prima replică vă veți da seama că vă aflați în fața propriilor întrebări la care încă mai căutați răspunsuri.
Nu contează că ai șaisprezece, optsprezece, treizeci sau cincizeci de ani... Nu contează că tocmai ai avansat în carieră sau că ești șomer, că tocmai ți s-a aprobat creditul pentru garsoniera de la capătul Bucureștiului pe care o vei plăti în 30 de ani sau că vei sta în chirie toată viața, că te-ai căsătorit sau nu, că ai copii sau nu.
Nu contează că înainte să intri în sala de spectacol erai ferm convins că știi exact ce vrei, unde vrei să ajungi și care e drumul tău...
Din momentul în care intri în sală și o vezi pe Florentina Țilea „antrenându-se” pentru viață, începi să te îndoiești de tot și de toate. Și îndoiala crește pentru că, de la o secundă la alta, fiecare replică a Florentinei se transformă în propriul tău gând: Tiiii-tiiii-tiiii își aude Greta gândurile, dar ele deja nu mai sunt doar ale ei, ci devin și propriile tale gânduri, pentru că intensitatea cu care Florentina Țilea își asumă povestea personajului o transformă în povestea omului contemporan, aflat mereu în fața unei lupte între ceea ce își dorește și ce așteaptă ceilalți de la el.
Greta devine un sărman Dionis al timpurilor moderne. În momentele cheie, prin scenografia lui Gabi Albu și light-designul lui Mircea Mitroi, Florentina Țilea se rupe de propria umbră, exact ca personajul eminescian, și monologul devine dialog, un dialog al sinelui cu sine însuși, întocmai ca în nuvelă.
Începutul monodramei, abstract și filozofic, dar în același timp extrem de concret și ancorat în contemporaneitatea noastră, ne-o arată pe Greta chinuită de același tip de întrebări ca Dionis: ce e lumea, cum e ea de fapt, cine are dreptate, sinele sau majoritatea din jurul nostru, de unde venim, de ce venim și mai ales încotro ne îndreptăm, oare ne reîncarnăm și dacă da, la a câta reîncarnare suntem acum? Spiritualitatea, atât de bine marketată în ziua de astăzi, o face pe Greta să-și pună din ce în ce mai multe întrebări. Un sărman Dionis feminin, contemporan, cu un monolog interior care pendulează între lumea ideilor și lumea de aici, imediată, care caută cu ardoare răspunsul la întrebările care însoțesc umanitatea de mii și mii de ani.
„În faptă lumea-i visul sufletului nostru”, credea Dionis și „își închise ochii ca să viseze în libertate”. Greta visează și ea; visează că este prim-solistă la Bolshoi, că dansează până când picioarele-i dispar și devine un titirez... dar visul Gretei este și coșmar... pentru că se sufocă, are gura plină de nisip, metaforă a stereotipurilor și prejudecăților lumii actuale care vin și ne sufocă, ne anihilează orice încercare de a visa, de a sparge tiparele prescriptive în care ar trebui să ne ducem viața.
Întrebările care o chinuie, sentimentul că nu se poate încadra în șabloanele lumii moderne, că nu poate folosi rețeta pentru o viață fericită și împlinită a omului modern, o fac pe Greta să vorbească cu ea și despre ea însăși la persoana a treia, o modalitate perfectă de „a pasa responsabilitatea” propriei vieți: totul este despre altcineva, nu despre mine. Monologul Gretei marchează astfel disocierea omului modern de propriul sine. Însă până la urmă, Greta are puterea să își asume propria identitate și alege să vorbească la persoana întâi. Ca și Dionis sau personajele camilpetresciene, Greta nu poate vorbi onest decât la persoana întâi.
Greta este și ea, întocmai ca Dionis, un exponent al omului de geniu, al artistului, al celui pe care majoritatea îl cataloghează drept inadaptat – acel Celălalt care simte acut opresiunea șablonizării, care simte că ar trebui să accepte încadrarea în tiparele croite de societatea modernă, dar care alege să rămână în lumea ei, conștientizând în cele din urmă că soluția nu este să încerce să schimbe lumea care o sufocă, ci să încerce să nu se intersecteze cu această lume.
Dacă scriitoarea Ana Sorina Corneanu a surprins atât de bine în textul monodramei chinul interior al omului modern din mediul corporatist actual, regizoarea Zsuzsánna Kovács, prin punerea în scenă, a reușit să universalizeze în timp și spațiu drama personajului, lucru care îi reușește magistral de fiecare dată (Alcesta de Euripide la unteatru, Incognito de Nick Payne la TNB sau Nuntă în cer de Mircea Eliade la Teatrul Dramaturgilor Români). Zsuzsánna Kovács se dovedește, din nou, o fină cunoscătoare a celor mai ascunse unghere ale sufletului omenesc, descoperind în textul Anei Sorina Corneanu aspecte pe care poate nu le observi când te afli cu textul în față. Pentru Zsuzsánna Kovács, în spatele fiecărui cuvânt, punct sau a fiecărei virgule se află un univers de posibilități pe care regizoarea nu doar că le intuiește, dar dintre care reușește să aleagă de fiecare dată interpretarea ideală pe care o transpune scenic perfect în jocul Florentinei Țilea și, cu ajutorul echipei, în atmosfera care îl completează.
Florentina Țilea este prim și unica solistă de pe scena pe care și-o aproprie perfect. Prin labirintul complex pe care mintea și sufletul Gretei îl creează, Florentina „dansează” cu o naturalețe care îți taie respirația. Trecerile de la o stare emoțională la alta sunt imperceptibile, deloc forțate și pun în evidență un talent remarcabil, o flexibilitate interioară care duc la o simbioză Greta-Florentina la care orice actor visează. Asumându-și personajul într-o asemenea măsură, Florentina face ca timpul să stea parcă în loc și legătura cu lumea imediată de dincolo de pereții sălii de spectacol să se rupă, imprimând senzația că monologul de pe scenă este de fapt un dialog cu tine, spectatorul, că toate întrebările îți sunt oarecum adresate și ție, invitându-te la un dialog tăcut. Delimitarea dintre scenă și spectatori este astfel ștearsă, atât la propriu – când, de câteva ori, Florentina se apropie de public –, dar mai ales la figurat – pentru că omul din fața ta ești tu.
Nimic nu este exagerat în jocul Florentinei Țilea pentru că nimic nu este exagerat sau nelalocul lui în punerea în scenă. Echipa din spatele spectacolului a știut să îmbine lumina, muzica, mișcarea cu elemente minimaliste de decor pentru a crea o lume care sugerează atât de bine fluiditatea emoțiilor și gândurilor Gretei. Scenografia (Gabi Albu) este o continuare a trăirilor interioare ale personajului: un scaun – care devine uneori personaj; două panouri albe, oglindă a sufletului Gretei, panouri care pe parcursul spectacolului îngustează spațiul scenic pentru a prinde sufletul Gretei între stereotipuri și prejudecăți; un difuzor așezat pe un suport înalt, prin care Greta așteaptă un semn de la Bolshoi, dar care se transformă într-un Big Brother al lumii contemporane. Dacă în teatru de cele mai multe ori intensitatea conflictului este reprodusă prin ridicarea vocii, acum momentele culminate sunt marcate mai ales prin împletirea fără cusur a mișcării (coregrafia - Florin Fieroiu) cu muzica (Călin Țopa) și lumina (light-design - Mircea Mitroi), orice crescendo și decrescendo al trăirilor Gretei fiind astfel marcate prin cuvânt, mișcare, sunet și culoare, toate metafore ale sentimentelor ei.
Actriță complexă și versatilă, Florentina Țilea reușește să transmită prin fiecare cuvânt, prin fiecare pauză, prin fiecare mișcare și prin fiecare respirație lupta pe care ființa umană o duce de milenii, lupta dintre propriile aspirații și dorința de a aparține lumii care te înconjoară, dar care parcă vrea din ce în ce mai mult să te anihileze și să te uniformizeze.
Redescopăr de fiecare dată complexitatea și frumusețea acestui spectacol, iscusința, dragostea și talentul cu care Florentina Țilea reușește să te facă să te (re)întorci spre propriul suflet, spre propriile dorințe pe care lumea te-a făcut să le înăbuși, spre visurile pe care cei din jurul tău le consideră deșarte, dar despre care tu știi că sunt aievea și te ajută să navighezi zilnic pe marea, uneori zbuciumată, a propriei tale vieți.
Așa că, la început de an, Hai, să vorbim despre viață! cu Florentina Țilea și abia apoi alegeți cu sufletul, întorși către voi înșivă, ce vreți să realizați anul acesta.
Piesa Hai, să vorbim despre viață! a Anei Sorina Corneanu a primit Premiul UNITER pentru Cea mai bună piesă a anului 2019. Spectacolul este realizat sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală Ion Sava și a fost a fost selectat în cadrul Festivalului Național de Teatru, ediția 31, la secțiunea Creația. Feminin.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar să vorbim despre ... învățământ. Cel de „după” (pe celălalt îl știți cel mult din auzite și de la manualul.info). Ce spuneați că înseamnă „doctor” ? Recunoașterea dreptului de a-i învăța pe alții ?