Hanul Solacolu va fi în sfârșit salvat și transformat în centru cultural. Două popoare, român și bulgar, ar trebui să îl iubească la fel de mult

Fotografii de Alberto Groșescu

România, București, Sector 2, Calea Moşilor 134. Printre gunoaie, cărămizi căzute și bucăți de tencuială desprinse de pe zidurile crăpate, fără acoperiș și fără geamuri la ferestre, cu scânduri rupte în loc de uși, c-un ochi plânge, c-un altul parcă începe a râde, vestitul Han Solacolu, clădirea care chiar dacă arată jalnic, îți face inima să tresară numai la gândul frumuseții ei de-odinioară.

Iar când îi afli și povestea, îți dai pălăria jos, o saluți cu reverență și-o rogi să-ți povestească tot ce-a trăit ea din 1859 încoace. Ăsta e anul când a apărut pe lume și de când două popoare, cel român și cel bulgar, o iubesc și-o slăvesc la fel de mult.

De ce poporul bulgar?

Pentru că primele povești de viață i le-au scris negustorii bulgari care au construit-o și revoluționarii de la sud de Dunăre, care-n acele vremuri din ajunul Războiului ruso-româno-turc își găsiseră refugiu în țara noastră. De aici ei pregăteau lupta de eliberare a Bulgariei de sub stăpânirea otomană.

Clădirea a fost construită de frații Solacoglu din Sviștov, oraș situat pe malul bulgăresc al Dunării, vizavi de Zimnicea. Cei doi frați erau stabiliți pe-atunci în Țara Românească și se ocupau de afaceri. De fapt, menirea clădirii era să devină fabrică de paste făinoase și să servească drept locuință numeroasei familii a celor doi frați. Ei prevăzuseră, însă, și spații de cazare pentru călători și negustori care făceau comerț în Bucureștiul acelor ani. De-aici numele de han.

Unele surse de arhivă spun că hanul avea cam 1000 de mp și dispunea de 100 de camere. Parterul găzduia magazine cu proprietari de diferite naționalități, iar pivnițele adăposteau mărfurile. Prin cele două porți masive în formă de U, închise acum cu lacăt, pe-atunci, lejer intrau și ieșeau, nu numai căruțele pline de marfă, dar și trăsurile de lux care aduceau la un pahar de vin și vorbă, localnici și străini de vază ai celei mai importante urbe semi-libere din regiune, aflate în imediata vecinătate a trei imperii.

Vinul era bun, iar vorbele, de tot felul: treburi de zi cu zi, afaceri, politică, schimbări, revolte.

Și asta explică de ce și cum cei doi frați negustori i-au sprijinit și adăpostit în hanul lor pe cei mai de seamă revoluționari bulgari, constrânși să-și părăsească țara, devenind emigranți în țara noastră.

Mărturie stă placa comemorativă amplasată de Ambasada Bulgariei, pe fațada desfigurată de vremurile care aveau să vină. Placa amintește de omul politic și scriitorul Liuben Caravelov, președintele Comitetului Central Revoluționar din Bulgaria, care aici făcea gazetărie. Asta pentru că la parterul hanului, în partea din dreapta, înspre stradă, în spațiul de-a lungul a șase ferestre din cele douăzeci ale clădirii, Caravelov avea tipografie. De-acolo ieșeau vestitele ziare în limba bulgară „Libertate” și „Independență”, importante instrumente de răspândire în Bulgaria a ideilor de eliberare. 

Tot în această tipografie, Hristo Botev, revoluționar și poet, militant al luptei pentru libertatea Bulgariei, venit și el în țara noastră, în 1867 a tipărit ziarele „Drapelul” și „Cuvântul emigranților bulgari”.

Din lecțiile de istorie despre voluntarii bulgari implicați în evenimentele acelor vremuri, nu lipsește nici, așa-numitul în Bulgaria „Apostol al Libertății”, și anume Vasil Levski, liderul insurgenței bulgare.

Levski și Botev au fost prieteni apropiați și, spune Botev într-o scrisoare, au locuit împreună, în geroasa iarnă a lui 1869, într-o moară abandonată din București. Istoricii bulgari zic că acea moară părăsită s-ar fi aflat undeva în curtea hanului, dar urmele ei au dispărut în timp.

A venit apoi Războiul de Independență, în urma căruia Bulgaria s-a eliberat de sub stăpânirea de 500 de ani de către Imperiul Otoman.

De-atunci Bulgaria își serbează Ziua Națională pe 3 martie, ziua în care s-a încheiat Tratatul de la San Stefano. Motiv pentru care sutele de articole și reportaje ale presei din Bulgaria despre această clădire îi conferă statutul de cel mai important simbol al luptei de eliberare de la sud de Dunăre.

Ce-a urmat?

Clădirea a fost adăpost pentru călători până la sfârșitul Celui De-Al Doilea Război Mondial, în timpul căruia imobilul a fost incendiat.

Întâmplările triste nu se opresc, însă, aici. 

În 1948, clădirea a fost naționalizată de statul român. Atunci a început perioada de distrugere constantă. Regimul comunist din România i-a atribuit caracter de locuință socială, în regim de închiriere, până undeva prin anii ’80, când se afla deja în pericol de demolare.

După anii ’90, clădirea era încă locuită, în mare parte, ilegal de oamenii străzii, sau legal de cei repartizați de fostul ICRAL, iar „chiriașii” ei desfășurau tot felul de activități infracționale, în special prostituție. Acolo s-a ajuns de la gazetărie și de la revoluție.

În 1997, clădirea aflată încă în proprietatea Primăriei Generale a fost introdusă în Planul Naţional de Restaurare pentru reabilitarea centrului istoric. Umblau niște zvonuri că edilii noștri alături de Ambasada Bulgariei urmau să redea comunității imobilul, sub forma unui centru cultural româno-bulgar.

Zvonuri, doar. Nimic nu s-a întâmplat până în 2003, când, după lupte serioase prin tribunale, clădirea hanului a fost retrocedată celor 4 urmași ai familiei Solacoglu, din care doi locuiesc încă în București, iar doi, în străinătate.

Pe la sfârșitul anului 2007, cu ajutorul Poliției, toți „locatarii” erau evacuați, iar în 2010 se prăbușea acoperișul. Proprietarii declarau presei din țara noastră că au un proiect de reabilitare și de redare a funcționalității clădirii, însă nu dispun de fondurile necesare de realizare a acestuia.

Nimănui parcă nu-i mai păsa de frumusețea și faima vremurilor hanului de odinioară. Doar timpul, vântul, soarele, ploile, uneori zăpada îl mai mângâiau.

În 2016, încercările unui parteneriat public-privat, prin care clădirea să fie restaurată cu bani europeni, au eșuat.

Abia în 2019 Consiliul General al Capitalei a adoptat o Hotărâre de expropriere și începere a lucrărilor de conservare, însă fondurile alocate în bugetul pe 2020 au rămas nealocate. Abia în noiembrie 2021 a fost votată actualizarea sumei necesare exproprierii, iar acum procedura s-a încheiat. Hanul Solacolu se află din nou, în proprietatea primăriei, iar primarul Nicușor Dan ne anunță că vor începe lucrările de punere în siguranță, apoi și cele de restaurare și care îl vor transforma în centru cultural.

Așa să fie! 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp