(Foto Guliver/Getty Images)
Teoria este despre principii. Este despre lucruri care sunt necircumstanțiale de loc și de timp. Este universal valabilă. Dacă atunci când încerci să enunți o teorie găsești un singur caz care contrazice teoria ta atunci teoria ta nu e teoretică.
”Povestea celor 1000 de bâte”:
”Într-un lagăr de concentrare sunt ținuți sclavi (prizonieri) 100 de oameni. Stăpânul de sclavi peste acel lagăr a stabilit o normă de 1000 de bâte lunar altoite de paznici pe spinarea sclavilor. 10 dintre sclavi însă au devenit în foarte scurt timp mai apropiați de stăpânul de sclavi. Unul îl tunde, altul îl masează, unul îi cântă din vioară, altul joacă table cu el și îl lasă să câștige mai mereu, altul îi citește ziarul și vreo 2 îl informează despre tot ce se întâmplă în baraca sclavilor.
Stăpânul îi cheamă la el pe cei zece privilegiați și le spune: de azi înainte voi sunteți scutiți de bâtele pe spinare. Însă, le spune el, numărul de bâte nu poate să scadă. Se vor împărți între ceilalți 90 de sclavi. Cei 10 sunt foarte fericiți. Nu le mai arde de evadat din lagăr. Sclavii care iau bâte pe spinare descoperă că poarta lagărului poate fi dărâmată doar dacă împing toți 100 de sclavi în același timp de ea. Nu mai pot face asta. Zece dintre ei s-au eliberat, sau cel puțin așa cred ei (sunt în continuare în lagăr dar nu mai iau bâte pe spinare). Cei zece, în competiția de a câștiga favorurile stăpânului de sclavi, intră într-o competiție între ei și fac exces de zel. Toarnă stăpânului tot ce aud cu privire la eventuale tentative de evadare. Pentru a fi în continuare exonerați de bâtele pe spinare.
Cei 90 de sclavi încep să încaseze 1000 de bâte, în medie cu 10% mai multe bâte de om pentru că 10 au fost exonerați. Câțiva dintre ei nu pot supraviețui loviturilor suplimentare. Nici nu mai pot evada. Dispar câțiva. Rămân mai puțini. Cum stăpânul de sclavi trebuie să dea 1000 de bâte lunar, nu are ce face. În final, renunță la o parte din cei zece privilegiați ca să poată face posibilă încasarea celor 1000 de bâte, norma lunară. Cei care și-au făcut un calcul legat de exonerarea lor de bâte sunt disperați. Violonistul care cânta în urechea stăpânului de sclavi de dor și inimă albastră, de exemplu. Plânge. Degeaba plânge. A greșit calculul. În loc să lupte pentru evadarea din sclavie și să dărâme poarta, a ales greșit. Și a sfârșit, în final, în aceeași sclavie mizerabilă. S-a ales și cu un plus de resentiment din partea celor care, pentru o perioadă, au încasat mai multe bâte pe spinare. Baraca era îmbibată de durerea pentru cei care nu au rezistat și nici nu au putut să evadeze. E greu să le mai câștige încrederea celor loviți în plus. Îl consideră prieten cu stăpânul de sclavi. Parte a sistemului opresiv. Pe bună dreptate. I-a turnat la el. A refuzat să îi ajute să dărâme poarta.”
Taxarea este similară bâtelor pe spinare. Este la fel de agresivă, chiar dacă politicienii care o impun încearcă să îi îndulcească natura sa, aburindu-ne cu diferite iluzii: că taxarea este despre bunuri publice, că este o obligație ce vine la pachet cu drepturi, că are în spate un contract numit contractul social, că putem vorbi de echitate în cazul ei, că există un nivel ”optim” al taxării, că poate fi ”justă” sau ”optimă”.
Ca atare, despre taxare nu poți spune mare lucru. Te afli în haosul tipic intervenției etatice (intervenție de tip binar). Statul bâjbâie. Statul generează erori la nivelul celor taxați prin haosul pe care îl întreține.
În acest context, este foarte greu (imposibil chiar, zic eu) să discuți cu argumente economice sau logice despre cum e mai bine să fii taxat: cu sau fără întoarcerea unei părți din taxare înapoi la contribuabil (subvenție), cu sau fără exonerări pentru anumite categorii sociale, de venit sau profesionale, direct sau indirect, în cotă unică sau cotă progresivă. E ca și cum ai încerca să găsești o logică în spatele haosului sau arbitrarului politic. Imposibil să faci asta.
Totuși, exemplul cu bâtele de mai sus arată că exonerarea de taxare pe criterii arbitrare nu înseamnă libertate. Nu reduce numărul de bâte, nu dărâmă lagărul. Dimpotrivă, îndepărtează perspectiva eliberării. Exonerarea doar redistribuie aleator bâtele în interiorul lagărului, între sclavi. Exonerarea este folosită de stăpânul de lagăr pentru a împiedica evadarea (e pe voturi). În plus, exonerarea de bâte întreține și mai mult haosul: cei exonerați inițial vor ajunge în final să fie iar altoiți, cei care își făcuseră un calcul să evadeze își văd calculul dat peste cap că 10 dintre ei au fost brusc iertați și evadarea le-a devenit mai puțin atractivă.
În concluzie, miza oricărei discuții pe problema taxării nu este cum redistribuim bâtele în societate și pe cine mai exonerăm sau subvenționăm. Dimpotrivă. Subvențiile și exonerările sunt parte a haosului intervenționist nu a liberalismului economic și miza discuției trebuie ținută mereu pe reducerea numărului de bâte. Cu cât suntem bătuți mai puțin, cu atât putem să ne punem mai repede pe picioare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.