Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

House of Cards 2016: cursa matrimonială a răului

Al patrulea sezon al serialului îşi asumă până la capăt statutul de melodramă politică saturată de cinism şi aproape îl scoate pe Francis Underwood basma curată şi personaj pozitiv prin comparaţie cu soţia.

Casa Albă e neagră la suflet în al patrulea sezon din „House of Cards", iar principalul teatru de operaţii nu e nici campania electorală, nici conflictul cu Rusia şi nici Biroul Oval, ci camera care separă dormitorul Preşedintelui Francis Underwood (Kevin Spacey) de cel al Primei Doamne, Claire Underwood (Robin Wright).

Şi nu, asta nu e vreo metaforă, serialul ţi-o spune verde în faţă, căci sezonul al patrulea – care vine pe fondul unui foarte criticat sezon trei şi e pus pe reabilitare – recâştigă verva pierdută şi caracterul specios, dar nu se încurcă în subtilităţi şi, la fel ca protagonistul său, combate dur pentru a capta atenţia privitorului.

Asta înseamnă, paradoxal, mai puţină adresare directă a lui Francis (când o face, încă vorbeşte în soundbites) şi mult mai multă acţiune, un ritm narativ accelerat, tone de conflict, pigmentate de unele personaje noi, de altele vechi, repuse în circuit, dar şi cârje prezente în toate soap-urile de la „Dallas" încoace, de pildă, secvenţele onirice. Dincolo de destule replici, scenariul sezonului patru nu duce lipsă de hibe – există o fractură între cele două jumătăţi ale sale, primele şase episoade se opintesc, dar ştacheta se ridică în ultimele şapte. E limpede că primul plot point e aproape pus cu mâna, dar treci asta cu vederea, căci eşti bombardat cu informaţii, conflicte şi răsturnări de situaţie. Pe cele din urmă – dar la nivel micro, nu macro -, serialul le livrează à la carte.

Inamicii publici

Sezonul trei fusese criticat din cauza omnipotenţei personajelor principale, iar acum, în calea ei, se aruncă piedică după piedică: există o răscoală în pepiniera de – cred Francis şi Claire – marionete de care s-au înconjurat sau care au fost folosite şi puse la păstrare, marionete care au învăţat de la ei să înjunghie pe la spate, nici preşedintele rus nu mai e ce-a fost şi emite noi pretenţii, la orizont se iveşte un cuplu prezidenţiabil format dintr-un Ken republican (guvernatorul Will Conway, jucat de Joel Kinnaman) şi o Barbie britanică, dotaţi cu o familie de vis, alianţe neaşteptate în mass-media şi mai ales în social media.

Mai mult, presa iese de la naftalină în acest sezon în două moduri originale, dacă luăm în calcul cum e tratată şi pusă la treabă în alte seriale contemporane. În primul rând, apare un fost jurnalist, Lucas Goodwin, care abandonează neimplicarea emoţională în subiect care ar defini breasla şi trece la acţiune. În al doilea rând, apare un fost jurnalist, fostul şef al lui Goodwin şi al colegei lui ucise, care abandonează neimplicarea emoţională în subiect care ar defini breasla şi face o investigaţie de şcoală veche cu potenţialul de a muta munţii, fie ei şi cei de la Casa Albă. Şi, fireşte, cum serialul e departe de a fi departe de lumea dezlănţuită, intră în ecuaţie şi nişte terorişti.

Inamicii privaţi

Cum până şi preşedintele SUA trebuia să aibă o soacră, cum acest sezon pune reflectoarele pe Claire – nu, nu o ia cu traume în copilărie, ci cu a doua abordare melodramatică: „Hai să-i cunoaştem familia" – şi cum, desigur, trebuia o explicaţie pentru foamea ei de putere, intră în scenă excelenta Ellen Burstyn, în rolul mamei Primei Doamne, aka o manipulatoare de mare clasă, care face şi desface campanii electorale printre prăjituri şi ceşti de ceai. E de departe cea mai pregnantă prezenţă printre actorii adăugaţi distribuţiei din acest sezon (personajul lui Neve Campbell e monocord prin contrast). Nu că parcursul soacrei prezidenţiale ar fi imprevizibil – ce se petrece cu ea e în perfect acord cu logica melodramei -, dar e deja o caracteristică a acestui serial băgarea sub covor a bubelor jurnalistice cu ajutorul unui casting aproape perfect.

Dincolo de agenda bătrânei doamne, care îl iubeşte pe Francis ca pe sarea în ochi, anturajul imediat al familiei Underwood trece prin mutaţii – le dispare una din mâinile drepte cele mai fidele, principalii lor consilieri se sapă şi se încaieră, iar purtătorul de cuvânt capătă o coloană vertebrală bruscă.

Însă în miezul serialului stă, după cum anunţa finalul sezonului trei, eroziunea relaţiei dintre Frank şi Claire. Ambiţiile ei politice, care luaseră deja avânt, scapă complet din frâul lui Francis (Hillary a ştiut să aştepte, dar Claire...), care prioritizează conştiincios şi decide că acum e perioada gloriei lui, nu ei, mai ales că e în plină campanie. De aici, un conflict cu mare potenţial, căci pare că doar relaţia dintre ei poate da lovitura de graţie cuplului prezidenţial. Din nou, de aşteptat, alianţa dintre cei doi se reface în contra adversităţii – deşi încrederea s-a fisurat definitiv, căsnicia păleşte şi relaţia se profesionalizează -, iar cei doi plănuiesc să dezlănţuie o întreagă paletă de adversitate împotriva unei ţări.

Din tot acest conflict matrimonial şi, de altfel, din tot sezonul, Frank iese antropomorfizat – rămâne un animal politic şi un strateg poate de geniu, dar urăşte, suferă, are şi scăpări, orgoliu manifest, chiar şi remuşcări, fie ele inconştiente. În schimb, inima de piatră a lui Claire – acţiunile ei sunt detaliate, chiar trecute pe sub microscop, dar nu transformarea în sine, iar asta e poate cea mai inteligentă mişcare a serialului - a devenit un monolit până la finalul acestui sezon. Pentru ea, redempţiunea a dispărut complet din peisaj, iar autocontrolul domneşte suprem şi dezumanizant. Claire e acum un robot politic imposibil de citit, imun la orice formă de moralitate, ceea ce constituie o premisă excelentă pentru sezonul cinci, înmulţindu-i şansele de a recăpăta gloria de odinioară (adică din primele două sezoane). 

CITEȘTE ȘI:

Top 5 seriale în 2015

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Autoarea articolului nu evidentiaza deloc ca sezonul 4 are foarte multe bube, in special din cauza unor scene imposibile (nevasta presedintelui american negociaza acorduri cu Rusia, tot ea participa la sedintele de cabinet si sa ia la harta cu ministrii, seful de cabinet de la Casa Alba se intalneste prin subsoluri cu oameni dubiosi, madam presedinte se intalneste cu teroristi, etc) care sunt prea gogonate si ne fac sa radem de scenarist. Vreti ceva bine facut despre Casa Alba? Revedeti Washington: Behind Closed Doors.
    • Like 0
  • golan check icon
    In niciun caz nu sunt de acord ca acest sezon a schimbat ceva din impresia despre Frank, in schimb a ajutat la conturarea personalitatii lui Claire (nu prin comparatii cu sotul ei, dar prin a arata din nou ca are o agenda proprie si nu este dependenta de acesta), ceea ce era necesar inca din sezoanele trecute pentru ca i se acorda un rol important in succesul ascensiunii politice al sotului, trebuia sa intelegem si de ce. Peste toate a fost un sezon mai putin spectaculos, cu intoarceri de situatie mai putin radicale, mi s-a parut mai mult un comentariu socio-politic la situatii reale recente sau metehne mai vechi ale politicii americane, cu prilejul de a contura personajele centrale, de a introduce concurenta la tronul raului, de a arata ca exista si oameni care nu cred in iluzia creata de sotii Underwood si de a readuce in scena personaje cu priza la public. Mai mult un sezon de tranzitie decat orice altceva. Sunt putin dezamagit.
    • Like 0


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult