Al patrulea sezon al serialului îşi asumă până la capăt statutul de melodramă politică saturată de cinism şi aproape îl scoate pe Francis Underwood basma curată şi personaj pozitiv prin comparaţie cu soţia.
Casa Albă e neagră la suflet în al patrulea sezon din „House of Cards", iar principalul teatru de operaţii nu e nici campania electorală, nici conflictul cu Rusia şi nici Biroul Oval, ci camera care separă dormitorul Preşedintelui Francis Underwood (Kevin Spacey) de cel al Primei Doamne, Claire Underwood (Robin Wright).
Şi nu, asta nu e vreo metaforă, serialul ţi-o spune verde în faţă, căci sezonul al patrulea – care vine pe fondul unui foarte criticat sezon trei şi e pus pe reabilitare – recâştigă verva pierdută şi caracterul specios, dar nu se încurcă în subtilităţi şi, la fel ca protagonistul său, combate dur pentru a capta atenţia privitorului.
Asta înseamnă, paradoxal, mai puţină adresare directă a lui Francis (când o face, încă vorbeşte în soundbites) şi mult mai multă acţiune, un ritm narativ accelerat, tone de conflict, pigmentate de unele personaje noi, de altele vechi, repuse în circuit, dar şi cârje prezente în toate soap-urile de la „Dallas" încoace, de pildă, secvenţele onirice. Dincolo de destule replici, scenariul sezonului patru nu duce lipsă de hibe – există o fractură între cele două jumătăţi ale sale, primele şase episoade se opintesc, dar ştacheta se ridică în ultimele şapte. E limpede că primul plot point e aproape pus cu mâna, dar treci asta cu vederea, căci eşti bombardat cu informaţii, conflicte şi răsturnări de situaţie. Pe cele din urmă – dar la nivel micro, nu macro -, serialul le livrează à la carte.
Inamicii publici
Sezonul trei fusese criticat din cauza omnipotenţei personajelor principale, iar acum, în calea ei, se aruncă piedică după piedică: există o răscoală în pepiniera de – cred Francis şi Claire – marionete de care s-au înconjurat sau care au fost folosite şi puse la păstrare, marionete care au învăţat de la ei să înjunghie pe la spate, nici preşedintele rus nu mai e ce-a fost şi emite noi pretenţii, la orizont se iveşte un cuplu prezidenţiabil format dintr-un Ken republican (guvernatorul Will Conway, jucat de Joel Kinnaman) şi o Barbie britanică, dotaţi cu o familie de vis, alianţe neaşteptate în mass-media şi mai ales în social media.
Mai mult, presa iese de la naftalină în acest sezon în două moduri originale, dacă luăm în calcul cum e tratată şi pusă la treabă în alte seriale contemporane. În primul rând, apare un fost jurnalist, Lucas Goodwin, care abandonează neimplicarea emoţională în subiect care ar defini breasla şi trece la acţiune. În al doilea rând, apare un fost jurnalist, fostul şef al lui Goodwin şi al colegei lui ucise, care abandonează neimplicarea emoţională în subiect care ar defini breasla şi face o investigaţie de şcoală veche cu potenţialul de a muta munţii, fie ei şi cei de la Casa Albă. Şi, fireşte, cum serialul e departe de a fi departe de lumea dezlănţuită, intră în ecuaţie şi nişte terorişti.
Inamicii privaţi
Cum până şi preşedintele SUA trebuia să aibă o soacră, cum acest sezon pune reflectoarele pe Claire – nu, nu o ia cu traume în copilărie, ci cu a doua abordare melodramatică: „Hai să-i cunoaştem familia" – şi cum, desigur, trebuia o explicaţie pentru foamea ei de putere, intră în scenă excelenta Ellen Burstyn, în rolul mamei Primei Doamne, aka o manipulatoare de mare clasă, care face şi desface campanii electorale printre prăjituri şi ceşti de ceai. E de departe cea mai pregnantă prezenţă printre actorii adăugaţi distribuţiei din acest sezon (personajul lui Neve Campbell e monocord prin contrast). Nu că parcursul soacrei prezidenţiale ar fi imprevizibil – ce se petrece cu ea e în perfect acord cu logica melodramei -, dar e deja o caracteristică a acestui serial băgarea sub covor a bubelor jurnalistice cu ajutorul unui casting aproape perfect.
Dincolo de agenda bătrânei doamne, care îl iubeşte pe Francis ca pe sarea în ochi, anturajul imediat al familiei Underwood trece prin mutaţii – le dispare una din mâinile drepte cele mai fidele, principalii lor consilieri se sapă şi se încaieră, iar purtătorul de cuvânt capătă o coloană vertebrală bruscă.
Însă în miezul serialului stă, după cum anunţa finalul sezonului trei, eroziunea relaţiei dintre Frank şi Claire. Ambiţiile ei politice, care luaseră deja avânt, scapă complet din frâul lui Francis (Hillary a ştiut să aştepte, dar Claire...), care prioritizează conştiincios şi decide că acum e perioada gloriei lui, nu ei, mai ales că e în plină campanie. De aici, un conflict cu mare potenţial, căci pare că doar relaţia dintre ei poate da lovitura de graţie cuplului prezidenţial. Din nou, de aşteptat, alianţa dintre cei doi se reface în contra adversităţii – deşi încrederea s-a fisurat definitiv, căsnicia păleşte şi relaţia se profesionalizează -, iar cei doi plănuiesc să dezlănţuie o întreagă paletă de adversitate împotriva unei ţări.
Din tot acest conflict matrimonial şi, de altfel, din tot sezonul, Frank iese antropomorfizat – rămâne un animal politic şi un strateg poate de geniu, dar urăşte, suferă, are şi scăpări, orgoliu manifest, chiar şi remuşcări, fie ele inconştiente. În schimb, inima de piatră a lui Claire – acţiunile ei sunt detaliate, chiar trecute pe sub microscop, dar nu transformarea în sine, iar asta e poate cea mai inteligentă mişcare a serialului - a devenit un monolit până la finalul acestui sezon. Pentru ea, redempţiunea a dispărut complet din peisaj, iar autocontrolul domneşte suprem şi dezumanizant. Claire e acum un robot politic imposibil de citit, imun la orice formă de moralitate, ceea ce constituie o premisă excelentă pentru sezonul cinci, înmulţindu-i şansele de a recăpăta gloria de odinioară (adică din primele două sezoane).
CITEȘTE ȘI:
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.