Moft sau necesitate? O familie, astăzi în România, numai în mod excepțional își poate acoperi, din veniturile ei, cheltuielile curente. Deseori nici pe acestea în totalitate. Pentru bunuri de folosință îndelungată, mai ales pentru case – unica soluție este creditul. Râvnitul și, deopotrivă, hulitul credit. Necazul este că, în materie de creditare, ce vedem în analizele de piață este total diferit de percepția publică.
Adevărul este că, din 2004 până acum, din cele 7,4 milioane de români care au luat credite, doar 400.000 dintre ei s-au împrumutat pentru case. Sub 20 la sută! Un procentaj mult-mult mai mic decât în Polonia, Cehia sau Ungaria. Și nu pentru că s-ar fi acoperit nevoia de case în România (avem un deficit de peste un milion de locuințe), ci pentru că suntem încă sufocați de neputințe financiare. Cauza? Mecanismele care generează venituri foarte mici în România! Și cercul se închide vicios. Veniturile mici impun în continuare ca soluție, creditul - un bun public care trebuie să fie bine administrat.
Paradoxul este că oamenii au cea mai mare nevoie de credite când le merge greu, iar băncile se înghesuie să dea credite când oamenilor le merge bine. Așa a fost de când se dau credite în lume și probabil că așa va fi mereu. Iar când intervine și o criză care răvășește și veniturile, și sursele de finanțare din bănci, și încrederea, atunci incertitudinile, riscurile și vulnerabilitățile iradiază toată societatea. Afectați cu deosebire sunt cei cu veniturile amputate și cei pe care criza i-a transformat în datornici insolvabili. Pe ei toți, statele au obligația să îi ocrotească. Dar fără legi adecvate, intențiile și declarațiile rămân vorbe în vânt.
Din această perspectivă, „darea în plată” merita să fie apărată și susținută. Cu o condiție: dacă sub protecția ei ar intra doar cei care nu pot, nu și cei care nu vor să-și onoreze datoriile. Singură însă, o lege nu are cum norma și normaliza o realitate atât de vastă, de complexă și de sensibilă cum este piața creditelor. Acesta este și punctul nevralgic nominalizat în Directiva Europeană nr. 17/2014. Document prin care forurile UE somează cele 28 de state ale Uniunii: umanizați pieței creditelor! Ceea ce, potrivit atât literei, cât și spiritului actului normativ european, nu se poate rezolva cu o singură lege, fiind nevoie de un întreg pachet de legi.
Nici un paragraf, nicio frază, nici un cuvânt nu sugerează că li s-ar întinde un colac de salvare și celor care nu vor să plătească. Se impune ocrotire numai și numai pentru cei ce nu pot să plătească. Iar, de regulă, cei care nu pot să plătească sunt persoane care și-au cumpărat și au ipotecat o locuință familială. Așadar, a veni să dea casa băncii – cu beneficiul de a scăpa de restul de datorii, desigur – ar însemna să-și semneze autoevacuarea.
UE impune indulgență rezonabilă. E o cerință stringentă deci, și nicidecum un moft, ca România să dobândească repede un pachet de legi prin care toți consumatorii de servicii financiare să fie protejați. Consumatorii, deci – definiți ca „persoane fizice care acționează în afara activității lor comerciale, afacerii și profesiei lor”, și nu firmele, companiile, care sunt datoare să-și angajeze specialiști în analize de risc și să se ocrotească singure. Iar informațiile bancare ce urmează să ajungă la toți consumatorii, inclusiv prin publicitate, trebuie să se refere preponderent la riscuri de creditare, valutare, de piață și la modalități de evaluare corectă a bunurilor imobile. Ceea ce înseamnă că legile, cele din amintitul pachet, ar urma să oblige băncile să țină seamă de toate circumstanțele practice și de toate nevoile rezonabile ale traiului zilnic al împrumutatului.
Sigur, în derularea unui contract de creditare pot interveni momente dramatice, se poate ajunge la încetarea plăților. Directiva cere ca, în situații limită, dacă se ajunge la executarea silită și consumatorii rămân cu datorii neachitate, statele trebuie să le asigure debitorilor protecția unor condiții minime de trai și să instituie măsuri pentru a facilita plata creditelor și evitarea îndatorării excesive pe termen lung. Iar în caz de execuție silită și vinderea imobilului ipotecat, statele sunt obligate să încurajeze creditorii (băncile, deci) să ia măsuri rezonabile pentru a obține cel mai bun preț pe bunul imobil executat.
Directiva pune accent pe măsuri de asigurare. Ce fel de măsuri? Creditorii să fie obligați să „exercite indulgență rezonabilă și să facă încercări rezonabile de a soluționa situațiile ce apar prin alte mijloace înainte de executarea silită”.
Revine, ca un laitmotiv, cuvântul rezonabil. Un cuvânt-cheie al Directivei 17/2014. Venind să sublinieze că statele membre, prin legi complexe, au obligația să imprime în întregul sistem bancar, ca expresie a umanizării pieței creditelor, o judecată sănătoasă, rațională, conjugată cu o atitudine cumpănită.
Soluția nu este... să rămâi cu familia în stradă. Subliniez. Directiva europeană se referă la ajutorarea oamenilor ce nu-și pot achita creditele. Nici un paragraf, nicio frază, nici un cuvânt nu sugerează că li s-ar întinde un colac de salvare și celor care nu vor să plătească. Se impune ocrotire numai și numai pentru cei ce nu pot să plătească. Iar, de regulă, cei care nu pot să plătească sunt persoane care și-au cumpărat și au ipotecat o locuință familială. Așadar, a veni să dea casa băncii – cu beneficiul de a scăpa de restul de datorii, desigur – ar însemna să-și semneze autoevacuarea.
21 martie 2016 bate la ușă. Este data până la care Directiva în cauză pretinde celor 28 de state UE – inclusiv României, deci – să-și armonizeze legislația națională în scopul umanizării pieței creditelor. Iar cum cerințele Directivei sunt exprimate în adnotări cu sensibilă încărcătură psihologică – și anume casa familială, un bun de preț, de cele mai multe ori obținut cu un credit ce angajează munca de o viață a familiei – este limpede că se întinde o mână de ajutor și celor ce sunt aproape să-și piardă această avuție.
Întreb și eu, retoric: câte zile mai sunt până la 21 martie? Și ce și cât din acest complex pachet de legi avem până acum? Căci Directiva la art. 42, al.1 stipulează: „Statele membre adoptă și publică până la 21 martie 2016 actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică deîndată Comisiei textele acestor acte.” Urmând ca începând cu 22 martie 2016 să fie aplicate.
Repet: nu o lege, ci mai multe legi, în care să fie cuprinse toate detaliile procesului amplu, complex, greu și îndelungat privind umanizarea pieței creditelor.
Desigur, pachetul de legi nu va fi gata până la 21 martie. România a ratat acest termen.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Poate aveti si amabilitatea sa ne explicati si noua mai in detaliu acest concept care mie la o prima lectura imi suna foarte comunist. Adica noi toti (ma rog, aproape toti, experienta arata ca de fapt clasa de mijloc preia de obicei asemenea povara) sa fim facuti responsabili si sa preluam "burn-ul" cauzat de creditele neplatite ale celor cu venituri mici ? creditul facut de unul cu venituri mici si neplatit, devine o sarcina publica, a noastra, a cetatenilor ? eu unul sper din tot sufletul ca in spatele afirmatiei dvs nu stau asemena aberatii, asa ca mare expert de pe la BNR.
Nu mă pricep la sistemul bancar, mă voi limita doar la câteva observații care sper să vi se pară logice.
"O familie, astăzi în România, numai în mod excepțional își poate acoperi, din veniturile ei, cheltuielile curente" -ar însemna că toate familiile, mai puțin cele excepționale s-ar îndatora din ce în ce mai mult, lună de lună (eu înțeleg prin cheltuieli curente cele necesare vieții ,alimente, curent, încălzire etc) concluzia: într-un timp relativ scurt băncile și România ar da faliment !
"creditul - un bun public" mi se pare o afirmație periculoasă din parte unui strateg al BNR( prefigurează o revenire la comunism) pentru că induce ideea că toți suntem responsabili de credit, valabil în acel regim. Cu excepția băncilor de stat celalte credite sunt un bun privat, cu beneficii și riscuri, cel puțin în capitalism.
Referitor la legea dării în plată soluția de bun simț este limitarea sumei la 120-150.000 euro și să se refere doar la cei care locuiesc în casa respectivă din momentul finalizării construcției, dacă se merge pe aplicare la toate contractele în derulare. Cel mai corect ar fi totuși aplicarea la viitoarele contracte, pentru că nu poți modifica trecutul printr-o lege și contractul de creditare s-a încheiat în anumite condiții. Ce se poate face însă, este puricarea contractelor și eliminarea tuturor clauzelor abuzive conform legislației în vigoare la data încheierii contractului.
Sunteți printre puținele persoane publice care sunt pe merit pe locul pe care îl ocupă și vă mulțumesc pentru modul în care vă faceți treaba.
Sănătate și spor la strategii.
Alex