Îl cunosc pe George Simion de dinainte de a deveni la fel de parșiv ca toți ceilalți politicieni...Ce te-a schimbat, George Simion?

foto: Vadim Ghirda / AP / Profimedia

M-am gândit de multe ori dacă să încep să scriu despre asta. Nu doar atât, ci m-am gândit și de unde să o iau, cum să o aștern pe foaie și cum să cuprind astfel de gânduri și de trăiri într-un text. Așa mă gândesc de fiecare dată când aud vorbindu-se de acest personaj al politicii românești și, ca acum, când stau în fața laptopului meu încercând să îmi adun cât mai concret ideile, mă întreb ce aș avea de spus și, per total, ce ar fi de spus.

Majoritatea românilor îl cunosc pe George Simion ca politician, ba chiar ca liderul locomotivă din capul unui partid cel puțin controversat, care a intrat în Parlament după alegerile din 2020, fiind o mare surpriză. Mulți l-au aclamat pe la întâlniri de partid, pe la școli politice, pe la conferințe sau prin piețe publice. Au fluturat steaguri în numele lui și și-au pus încrederea în el. Alții l-au văzut la televizor și i-au analizat declarațiile, văzând cum devin din ce în ce mai extreme și mai problematice. I-au judecat mișcările și luările de poziție, iar asta pe bună dreptate. Au făcut glume care au devenit virale pe seama unor promisiuni sau a unor fapte de-a dreptul jenante. Iată, jenant – acesta poate ar fi un cuvânt bun pentru cum l-aș defini eu pe George Simion. Dar prefer să spun că este, simplu, cea mai mare dezamăgire din viața puțină pe care am trăit-o până acum. 

Eu îl cunosc pe George Simion de dinainte de a face parte din „arena mare” a politicii. Înainte de a deveni la fel de parșiv ca toți ceilalți, poate chiar mai mult de atât. El a apărut în universul idealurilor mele prin dezideratele pe care le avea de când eu eram un copil și-l auzeam la televizorul bunicilor mei vorbind despre unirea cu Basarabia, despre Roșia Montană sau despre cum România încă e condusă de comuniști. Când spunea lucrurile acestea, avea vârsta pe care o am eu astăzi, sau poate cu puțin mai mult decât atât.

Peisajul politic era unul arogant, distant sau zeflemitor. Îi văzusem pe Năstase, pe Ponta, pe Tăriceanu, chiar și pe Băsescu. Liberali, social-democrați sau extaziați suveraniști precum sunt și astăzi. George Simion era ca o sumă a tuturor lucrurilor ce lipseau din comunicarea politică de la vremea respectivă: a apărut ca un tânăr smerit, onest, angajat într-o luptă sisifică pentru dreptate. Avea o carismă aparte și purta pe vremea aceea un aer care te făcea să te întorci, în sinea ta, la originile noastre calde, frățești și bune. Îndrăznesc să spun că așa era, și nu că așa era creionată imaginea lui; nu știu dacă fac bine sau fac rău cu asta.

Pe când politicienii stăteau în turnurile lor de neatins, pe după perdelele de catifea groasă ale jocurilor de putere, George Simion ieșea pe stradă și aduna lumea în jurul lui ca un adevărat lider. Făcea marșuri pentru unire, strângea mii de semnături din întreaga țară pentru asta, umplea rafturile bibliotecilor școlare de peste Prut cu cărți românești, făcea tabere la Roșia Montană, lua vechii nomenclaturiști ajunși în Parlament la întrebări și comemora mineriadele, făcând apel la justiția românească în ceea ce privea pedepsirea vinovaților pentru măcelul acela. Pe vremea aceea vorbea frumos de Uniunea Europeană; dădea unirea germanilor de exemplu, spunea că noi suntem europeni și frații noștri de peste Prut trebuie să fie, împreună cu noi, parte din UE. Era un om viu, iar asta era ceva rar. Dar ce s-a întâmplat între timp?

Uneori mă gândesc că nu timpul l-a schimbat pe George Simion, ci mai degrabă felul în care s-a lăsat el atins de timp. Într-o clipă anume, a deschis o ușă greșită și s-a găsit într-o cameră fără ferestre, unde nu mai exista lumina unui deziderat onest, ci doar ecouri care-i hrăneau egoul și îl adulau, făcându-l să creadă că asta e puterea. Un soi de abur gros, de mister tulbure, a început să se adune în jurul lui, ca o ceață care nu mai pleacă. Și, cu fiecare apariție, cu fiecare discurs, am văzut cum din băiatul cu brațele pline de idealuri s-a făcut bărbatul cu mâinile în buzunare, căutând firmiturile unei retorici goale de ură și dezbinare.

Nu e o transformare bruscă, ci mai degrabă una aproape imperceptibilă, asemenea unei fisuri fine în sticlă, care, în timp, o să o spargă cu totul. A început să vorbească altfel. Să nu mai rostească numele Basarabiei cu aceeași căldură, ci ca pe o monedă politică. Acum nu-l mai spune deloc. A început să se încline nu spre valorile pentru care luptase odinioară, ci spre niște simulacre – poate chiar pentru opusul lor. Și poate că, în sinea lui, încă se vede același om. Poate că, privind în oglindă, încă își repetă că face toate astea pentru popor. Un fel de replică goală a unei marionete dintr-un spectacol trist, în care păpușarul e propria sa vanitate. Și nu pot să nu-mi amintesc de chipul lui dintr-un interviu vechi, când îi tremura vocea vorbind despre eroii Revoluției. Acum, aceeași voce laudă liderii regimului comunist și iese în stradă pentru candidați îndrăgostiți de Rusia.

Azi, în locul acelui om, avem un politician care vorbește mult, dar nu spune mare lucru. Care pare mereu în campanie, dar niciodată în guvernare. Care promite, dar nu construiește. Care știe să se facă auzit, dar nu mai e demult ascultat cu încredere.

A devenit ceea ce părea să urască. Un lider care nu mai caută punți, ci granițe; care nu mai adună oameni în jurul unui vis, ci adună în jur tot felul de personaje dubioase care să-i întrețină iluzia. Nu mai este vorba de iubirea pentru țară, ci de un soi de exclusivism agresiv: „cine nu e cu noi, e trădător”. Din vocea tânărului care spunea că „Basarabia e România” cu ochii umezi, a rămas doar un ecou în vocea liderului care azi spune că „UE ne vrea sclavi” și „străinii ne fură țara”, folosind aceleași metafore obosite ca acei politicieni pe care odinioară îi înfrunta. Azi, când spune „România”, vocea lui nu mai sună ca o chemare la unitate, ci ca o amenințare. Când spune „trădător” nu o face cu durerea celui care a pierdut o valoare, ci cu ura celui care a găsit un dușman de care să se folosească. Deși ani la rând vorbise despre „frații noștri de alte etnii care iubesc această țară”, acum preferă să-i numească altfel: „străini” și „hoți”, pentru că trebuie să livreze românilor un vinovat universal și este de preferat unul care vorbește altă limbă. De fapt, oricine nu îi cântă în strună este un dușman al poporului: ONG-urile sunt ale lui Soroș, profesorii sunt spălați pe creier de ideologia woke, medicii sunt manipulați de Big Pharma, iar presa – „presa plătită” – e un cancer. Fără nuanțe: doar alb și negru. El – eroul, restul – inamicii. 

În Parlament, promisiunile s-au transformat în circ. Discursurile – în atacuri la persoană. Rareori l-am auzit argumentând pe fond; în schimb, l-am văzut de prea multe ori provocând, întrerupând, strigând. Iar atunci când a fost întrebat ce soluții are pentru economie, educație, sănătate – adică pentru lucrurile care dor cu adevărat – răspunsurile au fost vagi, învăluite în slogane. Filmările live, cu telefonul în mână, în care dă buzna peste oameni sau instituții, prezentând totul ca pe o luptă eroică, dar fără niciun rezultat concret, în afară de viralizare. Totul pentru show. Pentru aplauze, pentru vizualizări. Pentru trib. Un lung șir de derapaje care conturează imaginea unui personaj toxic al populismului, care aduce a doua oară în Parlament oameni îndoielnici în compania cărora ar fi trebuit să se simtă rușinat, nu mândru. Nu să le ofere o scenă. Nu să-i promoveze.

A început să-și ajusteze discursul în funcție de ceea ce „prinde” mai bine. De la unionismul sincer de altădată, a trecut la suveranismul agresiv. De la idealurile europene, la euroscepticism. De la echilibru, la aluzii toxice și periculoase la adresa minorităților, a jurnaliștilor, a oricui nu se aliniază mesajului. Iar în spatele acestui derapaj, nu e greu să vezi o foame de putere, de influență, de validare – același tip de foame care a distrus, rând pe rând, orice promisiune sinceră din politica românească.

Ce te-a schimbat, George Simion? Ai fost așa din totdeauna? Nu mă frustrezi, așa cum frustrezi oamenii verticali, oameni morali și educați din jurul meu. Nu mă amuzi și nu râd de tine așa cum o fac colegii mei de generație. Pentru mine ești ceva mai rău și mai grav decât atât: ești o mare dezamăgire de neiertat. Un lider eșuat al unei țări care, din nou, n-a fost să fie. Nu mă doare ceea ce ești astăzi, ci mai ales ceea ce ai risipit. Și asta cred că este, cu totul, irecuperabil. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp