Foto: Profimedia
L-am auzit în repetate rânduri pe Ionuț Dumitru spunând că România are taxe mici. Că asta ar fi o constatare obiectivă ("cifrele vorbesc"), iar cei care afirmă contrariul o fac doar pe bază de considerente subiective, fiindcă nu primesc nimic în schimbul taxelor ("calitatea slabă a serviciilor publice").
În primul rând, a spune că taxele sunt mici în România nu este o constatare obiectivă. A compara ratele de impozitare din România și Germania este un exercițiu la fel de subiectiv precum cel de a compara impozitarea din România cu cea din Singapore. Pur și simplu depinde de preferința opinentului dacă vrea să se compare cu Franța, cu Estonia sau cu Insulele Cayman.
În al doilea rând, afirmația opusă, anume că presiunea fiscală este mare în România, are de fapt un puternic caracter obiectiv, nu subiectiv. De ce, cum probăm asta? Prin comparații directe cu ratele de impozitare din alte țări? Nu. Ci prin observarea fluxurilor de muncă și de capital, prin observarea bazei de impozitare. Ori, dacă privim ce s-a întâmplat cu România în ultimele decenii, ce observăm?
Că o treime din forța de muncă a emigrat.
Statul român a pierdut bază de impozitare! Iar influxurile de capital au fost insuficiente pentru a contrabalansa această emigrație masivă; România nu a fost vreo campioană la atragerea investițiilor străine. Mai mult, chiar în contextul celui mai mare ajutor extern din istorie (fondurile europene), adică al unui influx "artificial", politic, nu economic, adică în condițiile unor intrări de capital mai mari decât cele operate pe bază strict economică, emigrația a continuat.
Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că dacă ar fi vrut să își rețină baza de impozitare, dacă ar fi vrut să împiedice emigrația forței de muncă, în condiții de piață, România ar fi trebuit să devină paradis fiscal. Deci, în raport cu aceste condiții absolut obiective, putem aprecia că fiscalitatea a fost mare în România. Repet, mare nu în raport cu cea din Germania sau Insulele Cayman (comparații subiective), ci mare în raport cu contextul istoric și economic al României la început de secol XXI.
În al treilea rând, faptul că oamenii refuză să plătească taxele arată că impozitarea este mare! Nu putem detașa mărimea impozitelor de calitatea serviciilor publice, așa cum face Ionuț Dumitru. Este ne-științific. Impozitul nu există într-un vid conceptual, nu este un element de sine stătător. Impozitul este prețul plătit pentru bunurile publice. Nu plătim impozite ca să plătim impozite, căci doar nu suntem sclavi, ci oameni liberi. Plătim impozite pentru a obține ceva în schimb. Iar dacă nu obținem aceste bunuri publice, atunci înseamnă că impozitul nu are fundament logic, economic și moral.
Deci, evaziunea fiscală la firul ierbii reprezintă ea însăși dovada că presiunea fiscală este mare. Mare în comparație cu ce? Repet, nu în raport cu cea din Germania sau din Insulele Cayman (o comparație subiectivă, din nou), ci în raport cu "contraprestația", cu ceea ce primim în schimbul impozitelor. Iar eu, Glăvan, nu fac o observație subiectivă în acest sens: eu nu vorbesc despre mine, că nu-mi plac impozitele din România, ci constat o realitate, o stare de fapt, o nemulțumire generală legată de relația stat-cetățean. Nu doar Glăvan, ci vasta majoritate a populației este nemulțumită de relația stat-cetățean, ceea ce înseamnă că lumea nu este de acord să plătească... hoția și risipa, nu serviciile publice.
În al patrulea rând, să presupunem prin absurd că lucrurile nu ar sta așa cum le descriu aici. Adică să presupunem că România nu ar fi pierdut bază de impozitare, să presupunem că lumea ar fi fericită cu calitatea serviciilor publice. Mai rămâne realitatea (tot obiectivă) că economia se târăște pe burtă. Că sectorul privat este în criză. Că economia crește cu un ritm de zero și ceva în condițiile celui mai mare ajutor extern din istorie (3%-4% din PIB anual) - care doar el ar fi trebuit să ofere, teoretic, vreo 2% creștere economică anuală. Ceea ce înseamnă că în absența lui, adică strict pe picioarele noastre, ne-am prăbuși. Că chiar suntem în criză. Că ne facem de râs în comparație cu experiențele istorice ale altor economii care, de-o seamă cu noi, au crescut la vremea lor cu 3%, 4%, sau 7% anual. Că țara vine după trei ani de creșteri de taxe.
Ce faci, în raport cu această stare de fapt? Sfidezi orice manual de economie și mărești impozitele? Nu.
În al cincilea rând, impozitarea trebuie judecată la pachet cu restul instituțiilor. Ea este prin definiție o instituție opresivă, extractivă. Iar problema României este că are prea multe astfel de instituții, de practici extractive și ar trebui să le schimbe. Dacă mărește taxele, atunci crește rolul instituțiilor extractive, ceteris paribus.
Apropo: care este efectul supra-supra-impozitării băncilor? Nu cumva reducerea numărului băncilor, accentuarea fenomenului de oligopol? Cine pierde și cine câștigă din acest proces? Ionuț Dumitru știe bine băncile...
În al șaselea rând, mi-e dor de Ionuț Dumitru care în anul 2020 declara că "nu are sens să ne gândim la creșteri de taxe", deoarece noi nu reușim să colectăm nici taxele existente acum. Deci, în pandemie, când deficitul bugetar era similar cu cel de acum (fără pandemie), Ionuț Dumitru nu milita pentru creșteri de taxe. În prezent, după trei ani de creșteri de taxe (nu mă refer la eliminarea excepțiilor și facilităților), Ionuț Dumitru susține creșteri de taxe.
În fine, ar mai fi și chestiunea politică, de fapt de economie politică. Creșterile de taxe nevalidate de cetățeni prin vot nu au cum să nu aibă efecte în plan democratic, adică în planul instituțiilor. Care sunt consecințele pe termen lung? Ca economiști, ar trebui să fim extrem de interesați de aceste consecințe, deoarece atenția acordată consecințelor pe termen lung ne definește ca economiști, ca oameni de știință. Restul... este pentru politicieni, viața lor este de 4 ani în general.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Articolul de față ne prezintă niște verdicte fără prea multe argumente și care mi se par în bună parte neadevărate. Astfel, de ce ar trebui procentele din PIB aduse de fondurile europene să se reflecte direct în creșterea economică, câtă vreme acele fonduri nu au fost investite în dezvoltarea unor capacități economice? Implementarea proiectelor finanțate cu bani europeni va produce efecte indirecte asupra creșterii economiei dar asta se va vedea pe termen mediu, nu imediat.
De asemenea, mă uimește afirmația: "faptul că oamenii refuză să plătească taxele arată că impozitarea este mare". Nu, faptul că oamenii refuză să plătească taxele este o chestiune de educație, este hoția intrată în sânge. Este o afirmație emisă fără niciun studiu statistic, o zicere scoasă din burtă. Pentru că sunt oameni corecți, cinstiți, care plătesc la timp toate taxele și impozitele, fără ca aceștia să fie mai mulțumiți de serviciile publice decât evazioniștii mai mari sau mai mici. Și în această chestiune explicațiile lui Ionuț Dumitru mi s-au părut corecte.
Iar aberația că cetățenii ar fi fost chestionați cu privire la creșteri de taxe, astfel încât să le valideze sau nu prin vot, este cireașa de pe tort.
Dezamăgitor.
DĂ-L, BĂ, AFARĂĂ!! BĂ, BORFAȘULE, DĂ-L AFARRĂĂ!! ! !
Eu cred că atunci cînd a fost așezată economia românească pe o nouă bază, a fost ales un ,,loc strîmb”.