Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

În ciuda doctorilor care nu mi-au dat nicio șansă, pe mine mama m-a pus pe picioare. Și o clinică de la Budapesta

Kinetoterapie

Foto: Guliver Getty Images

Cu toții știm că sistemul sanitar românesc „e la pământ”. Se tot evocă lipsa banilor pentru echipamente și aparatură medicală. Eu pot să vă vorbesc despre o mare problemă din domeniul sănătății care nu necesită prea multă aparatură medicală sau echipamente, ci mai degrabă un sistem bine pus la punct.

E vorba despre reabilitarea persoanelor cu dizabilități. E un dezastru ceea ce se întâmplă cu această categorie de oameni în România.

Vă scriu despre acest subiect din propria experiență. Eu sufăr de paralizie cerebrală (tetrapareză spastică) din primele luni de la naștere. Când eram mică nu prea înțelegeam ce se întâmplă cu reabilitarea persoanelor cu dizabilități în țara noastră. Totul mi-a fost clar, atunci când am început să fac tratament în străinătate (Institutul Peto din Budapesta).

Intrarea pe ușa institutului din Ungaria mi-a schimbat viața pentru totdeauna, deoarece acolo am găsit terapeuţi capabili să mă cunoască cu adevărat, să găsească soluțiile necesare pentru a-mi atinge scopul de a deveni independentă în viață.

Din persoana neîncrezătoare, dependentă total de familie care nu credea că vreodată va reuși să aibă propriile realizări, am ajuns o femeie independentă, cu venituri proprii care găsește mereu soluții la probleme și care înfruntă jignirile din jur. Acum știu cine sunt și ce pot face și lupt pentru visurile mele. Aș vrea tare mult să aud aceste cuvinte din gura a cât mai multor persoane cu dizabilități. Din păcate, nu prea o aud.

Mă simt o persoană norocoasă, pentru că am o mamă care a luptat pentru mine împotriva tuturor doctorilor care nu-mi acordau nicio șansă să devin o persoană independentă, împotriva învățământului care nu mă dorea la o şcoală normală sau împotriva societății care mă vede o persoană diferită față de ceilalți.

Mama mea m-a pus pe picioare, nu terapeuții noștri, mi-a făcut milioane de ore de exerciții fizice. Am numeroși prieteni care nu merg deoarece părinții lor nu au înțeles că trebuie să facă ei pe kinetoterapeuții pentru a-i pune pe copiii lor pe picioare.

Dacă cineva are curiozitatea să studieze situaţia acestor oameni sau ce fac părinții care au copii cu dizabilități, o să vadă că 90% dintre aceste persoane diagnosticate cu afecțiuni grave imediat după naștere și nu au făcut tratament în străinătate, sunt izolate în familiile lor.

Se întâmplă asta deoarece sistemul e unul prost. Aș vrea să-mi spună și mie cineva, de pildă, ce caută specialitatea de kinetoterapie la facultatea de educație fizică și sport. Acești studenți practică discipline sportive, studiază anatomia corpului uman, învaţă să facă masaj, dar nu au niciun curs de psihologie, pedagogie sau studiere a comportamentului uman.

Mai există și facultatea Balneo-fiziokinetoterapie, unde studenții studiază mai mult cunoştinţe medicale. Pe lângă kinetoterapie se învaţă și altele, dar se pune accent în totalitate pe partea fizica.

Din proprie experiență, pot face o comparație cu terapeuții din Ungaria. Aceștia sunt foarte buni psihologi, pedagogi în primul rând, apoi urmează partea fizică. Ei spun că totul pleacă de la cap. Sunt de acord: dacă din punct de vedere psihic nu sunt pregătită să fac fată exerciţiilor fizice, atunci degeaba le fac. Așa am făcut ani de zile exerciții fără niciun rezultat.

În alte țări persoanele cu dizabilități fac tratamente însoțite de şedinţe la psiholog pentru a se trata și emoțional odată cu partea fizică. La noi cine să ne trimită la psiholog? Interesează pe cineva ce simte un copil sau adult cu astfel de probleme? Nimănui nu-i pasă de nimic. Mie niciodată nu mi s-a spus să merg la un psiholog, deși aveam o mare frică de a merge singură. Totodată și mamei îi era frică să mă lase să fac ceva. Din propria iniţiativă, am hotărât să merg la psiholog. Lucrurile s-au schimbat de atunci în bine.

Un copil sau un adult cu dizabilități are nevoie de terapeuți care au capacitatea să înțeleagă problemele cu care se confruntă această persoană, fizice, psihice sau în relațiile cu cei din jur. Terapeuții din România nu pot face așa ceva, pentru că nu sunt învățați în acest mod. Ei tratează partea fizică robotic, fără să țină cont de ceea ce întâmplă cu pacientul cu adevărat.

Eu nu eram în stare să fac nimic până să merg la Institutul Peto, cine să mă învețe? Terapeuții care nu știu cum să se comporte cu un pacient dependent de cei din jur? Mama ca orice alt părinte dorea să mă protejeze, să nu cumva să pățesc ceva. În Ungaria au dat frica la o parte și au început să comunice cu mine. La noi se întâmplă invers, persoanele cu dizabilităţi, mai ales cei care nu pot vorbi sau mai tineri, nu au nicio șansă să comunice direct cu terapeutul. 

Am înţeles că, pe timpul comunismului, persoanele cu dizabilități nu erau considerate oameni, dar au trecut 28 de ani de la revoluție și situația e tot mai rea. Ma revolt când cineva îmi spune că nu a ieșit din casă de 4 ani din cauza că nu a făcut tratament la timp și părinţii l-au lăsat în voia sorții. Unde e rolul statului în acest caz?

Văd peste tot unde merg la tratament copii bolnavi cu părinţii disperați, care nu știu pe ce cale s-o apuce. Deseori mă întreabă cum am reușit eu. Când le spun câte sacrificii a făcut mama, nu mai spun nimic. În ziua de astăzi oamenii nu sunt dispuși să se sacrifice atât de mult. Din cauza asta copii, tineri rămân pe viață traumatizați. Sistemul e adormit, nu se ia nicio măsură.

Părinții care au copii cu dizabilități au majoritatea asociații cu ajutorul cărora strâng bani cu cei 2% din impozit donați de angajați. Banii astfel obținuți sunt folosiți ca să meargă cu copiii lor la tratament în străinătate. Se plătesc sume foarte mari pentru aceste tratamente deoarece părinții nu văd soluții în țară, doctorii sunt incapabili să ofere soluții. Oamenii fac ce citesc pe internet de la alte familii care trec prin aceleași situații.

Deși persoanele cu dizabilități au mari probleme emoționale din diverse motive, sistemul nu-i încurajează să meargă la psiholog, îi lasă să se izoleze, le dă o sumă de bani și gata. Nu interesează pe nimeni daca părinții îi duc la tratament, daca au o viață decentă sau dacă sunt în stare să facă ceva.

Eu nu eram în stare să fac nimic până să merg la Institutul Peto, cine să mă învețe? Terapeuții care nu știu cum să se comporte cu un pacient dependent de cei din jur? Mama ca orice alt părinte dorea să mă protejeze, să nu cumva să pățesc ceva. În Ungaria au dat frica la o parte și au început să comunice cu mine. La noi se întâmplă invers, persoanele cu dizabilităţi, mai ales cei care nu pot vorbi sau mai tineri, nu au nicio șansă să comunice direct cu terapeutul. Se vorbește cu părinții.

O persoană cu dizabilitate are dreptul la 10 zile de tratament gratuite de 2 ori pe an. Afecțiunile neurologice necesită milioane de ore de tratament (exerciții fizice). Foarte puțini au posibilitatea să se trateze din cauza costului tratamentului.

Comunicând direct cu terapeutul prinzi încredere, te simți o persoană egală cu ceilalţi și începi să crezi că ceea ce îți spune specialistul poate fi adevărat. În acest mod, am învățat că pot găsi numeroase soluții la orice problemă pe care o am. Prin metode psihopedagogice însoțite de exerciții fizice o persoană cu dizabilități poate deveni un om activ în societate căruia nu-i mai pasă de ceea ce se întâmplă în jurul ei.

O persoană cu dizabilitate are dreptul la 10 zile de tratament gratuite de 2 ori pe an. Afecțiunile neurologice necesită milioane de ore de tratament (exerciții fizice). Foarte puțini au posibilitatea să se trateze din cauza costului tratamentului.

În străinătate totul se face altfel, persoanele cu dizabilități sunt învățate să devină independente din toate punctele de vedere, emoțional, fizic și social. Un sistem bun de sănătate dorește ca cei cu probleme de sănătate să fie activi în societate, să fie pe propriile picioare fără ca statul sa fie nevoit să-i întreţină financiar.

La noi se întâmplă invers, statul preferă să ofere bani persoanelor cu dizabilități (nu la nivelul țărilor din Vest), în loc ca aceste persoane sa fie ajutate să devină active în societate.

În concluzie, ar trebui neapărat să schimbăm modul în care sunt tratate persoanele cu dizabilități, iar terapeuții care se specializează în domeniu trebuie să fie învățați la școală total diferit. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ești extraordinara o fata de admirat și eu sufar de acasta boala esti o adevarata luptatore mi- ar face mare placere să te, cunosc să mai stam de vorba Daniel Chiva mă găsești pe Facebook sunt in varsta de 20 de ani si am acesta boala din naster am facut și eu 7 operati in romnia dar fără mari rezultate intradevar sistemului e La intradevar sistemul e La pamnt aștept să mă contactezi să mai stam de vorba pe Facebook felicitări pentru tot ce ai reușit
    • Like 0
  • Da. Absolut exact. Absolut necesar. Iar eu propun ca Republica sa isi suspende orice alte aparitii o saptamana, trei zile, si sa publice doar acest articol. Acesta si numai acesta. Se va intampla ceva? Acest strigat, repetat la nesfarsit, ideal daca ar fi preluat si de alte media, ar putea aduce, in sfarsit, agenda cetateanului in discursul public, iar nu agenda politicienilor?!
    • Like 0
  • Sperasem că lucrurile s-au mai îndreptat. Relatarea asta cutremurătoare mi-a amintit de întâmplarea de acum 17 ani, când recepționam un email în care scria cam așa "am aflat că vă preocupă învățământul prin internet. Nu ne ajutați și pe noi să facem școală?". Din fericire (dacă pot spune așa), cei doi gemeni nu aveau decât "hemidermoliza bulosa" - o boală a epidermelor care se tot rănesc și deci nu le permitea să meargă la școală. A fost o experiență care m-a marcat, despre care am scris. Au reușit să termine și facultatea (informatică) cu brio, apoi unul s-a specializat în programare, celălalt în grafică... doar că, din nefericire boala fără leac își spune cuvântul. Am scris despre "experiența asta" în mai multe rânduri, căci m-a cam marcat. Pe românește spre exemplu în "Oare învățăm noi destul dela elevii noștri?" - text accesibil la Academia.edu
    • Like 0
  • Susțin 100% punctul tău de vedere. Este vina mentalității care predomină această societate. Este trist că la atâția ani de la revoluție oamenii încă nu înțeleg că civilizarea include refuzul de a trăi în mizerie. Oamenii ies la vot pentru ulei și făină...
    • Like 0
  • dalex check icon
    Ne credem un popor ospitalier fara sa observam ca este vorba de dorinta de a impresiona musafirul.
    Ne credem "omenosi" fara a intelege ca este vorba de o reactie emotionala, trecatoare care nu ne deranjeaza egoismul pe termen lung.
    Ne credem un popor majoritar crestin ortodox fara a intelege ca sacrificiul pentru aproapele nostru se limiteaza la cateva cuvinte chiar cand este vorba de copiii cu dizabilitati.
    Problema este ca NE CREDEM fara SA FIM.
    • Like 4
  • Irina P check icon
    Mai ales in medicina, daca nu tratezi o persoana integral, trup, minte si suflet, rezultatele nu vor fi niciodata 100% satisfacatoare. O spune cineva care cunoaste sistemul medical. In spitalele din Europa se tin congrese pentru o mai mare apropiere si o mai buna comunicare intre pacient si medicul specialist. Sper ca intr-o zi si la noi toti medicii sa imbrace si haina umana nu doar halatul alb.
    • Like 1
  • ce cauta kinetoterapia la facultatea de sport? pai unde ai vrea sa fie? la psihologie? la drept? la filosofie?
    • Like 0
    • @ Cornelia Sericiuc
      La medicina. Simplu ...
      • Like 3
    • @ Cornelia Sericiuc
      La medicină.
      • Like 2
    • @ Cornelia Sericiuc
      Exceptionala interventia dvs. La per-tu. Tonul, rasteala. Sublime. Cunoasteti autorul?! Sau ii vorbiti de sus, pentru ca, nu-i asa, tocmai a spus ca are un handicap?!
      • Like 0
  • Am cunoscut părinți ai căror copii au avut paralizie cerebrală la naștere, unii care s-au resemnat și alții care au renunțat la ce considerăm noi că este o "viață normală" și au luptat pentru copilul lor cu toate forțele. Îmi amintesc de o doamna foarte ambițioasă, atât de optimistă și dedicată recuperarii fetiței ei, Maria, încât mă speria. Mă speria entuziasmul pe care îl avea când vedeam că fetița era atât de mult în urma copiilor de vârsta ei din punct de vedere neuromotor. Mă temeam să nu cadă de foarte sus când va descoperi că Maria nu va merge singură, nu va vorbi normal, nu va putea prinde jucăriile în mână și nu va fi un copil activ. Nu a fost așa. Energia inepuizantă a mamei Mariei de a o duce la medici, la terapie, la logopedie, de a face exerciții acasă, a dat rezultate și în 2 ani fetița a recuperat enorm din întârzierea în dezvoltare pe care o avea. Sper să fie mulți părinți ca mama Mariei. Sper să nu se lase doborâți de drumul greu pe care îl au de parcurs, să fie susținuți de societate (familie, prieteni, șefi, medici) și să lupte. Pe mama Mariei o consideram obositoare când povestea micile progrese ale ei... eram pesimistă și am greșit și o admir cu atât mai mult cu cât îmi dau seama că au existat în anturajul lor oameni ca mine, care i-ar fi spus să accepte situația. Însă apoi am văzut-o ca pe un erou. A salvat-o de la o viață nefericită, de la excludere socială, de dependența de alții. I-a dat viață a doua oară, efectiv, pentru că nu putea accepta să aibă un copil cu nevoi speciale, un copil cu handicap. O îmbrătișez în gând și o consider un erou, la fel ca pe toate mamele care luptă astfel pentru copiii lor, într-o țară care ni-i ajută, care doar îi numără în statistici. Sunt povești cu happy end și cea de mai sus și a Mariei mele, însă dincolo de ele, mult prea mulți copii sunt condamnați la izolare. Felicitări mamei și dvs, Ramona Lengyel!
    • Like 5
    • @ Gabriela Stolnicianu
      Doar cu așa parinți are un copil cu dizabilitați sanse sa aiba un vitor in Romania. Felicitari mamei Mariei!
      • Like 1
  • Citind asta mi-am amintit de "sporul de antenă" cerut de aleșii noștri care se considerau iradiați de antenele de pe parlament, în loc să le ecraneze cu o zecime din banii ăia. E și asta o boală românească, să tratezi efectele în locul cauzelor.
    • Like 3
    • @ Ionut Catalin Dimache
      Ionel check icon
      Sporul de antena il au si baietii lui Coarna !!!! Se ia in calcul si la pensie !!!!!
      • Like 0


Îți recomandăm

Bursa BT Roberto Marzanati la Executive MBA University of Hull

Competiția la Executive MBA University of Hull din Cluj-Napoca, program acreditat internațional, este deschisă celor care doresc să facă un pas înainte în dezvoltarea profesională şi personală, indiferent de domeniul în care lucrează, public sau privat. Candidații trebuie să aibă cel puțin 3 ani experiență în management după terminarea studiilor şi să cunoască limba engleză la nivel avansat.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Allkimik

În urmă cu 12 ani, a plecat în India, în vacanță, cu un aparat digital scump și un altul ieftin, pe film, cu care a făcut poze mai mult seara, fără să aibă nicio așteptare de la ele. Când le-a developat la un atelier, a rămas surprins de profunzimea imaginilor și, ținând în mână diapozitivele, a avut revelația prezenței fizice a fotografiei.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Chef Alex Dumitru

Bună parte dintre ingredientele proaspete pe care le utilizează în rețetele sale de adevărat făuritor de gust, chef Alex Dumitru le cumpără, de două-trei ori pe săptămână, din Piețele Obor, Domenii și Matache. Merge doar la producători testați, care au întotdeauna grijă să îi ofere materii prime de calitate. Totul trebuie să fie proaspăt, de sezon.

Citește mai mult