În ciuda doctorilor care nu mi-au dat nicio șansă, pe mine mama m-a pus pe picioare. Și o clinică de la Budapesta

Foto: Guliver Getty Images

Cu toții știm că sistemul sanitar românesc „e la pământ”. Se tot evocă lipsa banilor pentru echipamente și aparatură medicală. Eu pot să vă vorbesc despre o mare problemă din domeniul sănătății care nu necesită prea multă aparatură medicală sau echipamente, ci mai degrabă un sistem bine pus la punct.

E vorba despre reabilitarea persoanelor cu dizabilități. E un dezastru ceea ce se întâmplă cu această categorie de oameni în România.

Vă scriu despre acest subiect din propria experiență. Eu sufăr de paralizie cerebrală (tetrapareză spastică) din primele luni de la naștere. Când eram mică nu prea înțelegeam ce se întâmplă cu reabilitarea persoanelor cu dizabilități în țara noastră. Totul mi-a fost clar, atunci când am început să fac tratament în străinătate (Institutul Peto din Budapesta).

Intrarea pe ușa institutului din Ungaria mi-a schimbat viața pentru totdeauna, deoarece acolo am găsit terapeuţi capabili să mă cunoască cu adevărat, să găsească soluțiile necesare pentru a-mi atinge scopul de a deveni independentă în viață.

Din persoana neîncrezătoare, dependentă total de familie care nu credea că vreodată va reuși să aibă propriile realizări, am ajuns o femeie independentă, cu venituri proprii care găsește mereu soluții la probleme și care înfruntă jignirile din jur. Acum știu cine sunt și ce pot face și lupt pentru visurile mele. Aș vrea tare mult să aud aceste cuvinte din gura a cât mai multor persoane cu dizabilități. Din păcate, nu prea o aud.

Mă simt o persoană norocoasă, pentru că am o mamă care a luptat pentru mine împotriva tuturor doctorilor care nu-mi acordau nicio șansă să devin o persoană independentă, împotriva învățământului care nu mă dorea la o şcoală normală sau împotriva societății care mă vede o persoană diferită față de ceilalți.

Mama mea m-a pus pe picioare, nu terapeuții noștri, mi-a făcut milioane de ore de exerciții fizice. Am numeroși prieteni care nu merg deoarece părinții lor nu au înțeles că trebuie să facă ei pe kinetoterapeuții pentru a-i pune pe copiii lor pe picioare.

Dacă cineva are curiozitatea să studieze situaţia acestor oameni sau ce fac părinții care au copii cu dizabilități, o să vadă că 90% dintre aceste persoane diagnosticate cu afecțiuni grave imediat după naștere și nu au făcut tratament în străinătate, sunt izolate în familiile lor.

Se întâmplă asta deoarece sistemul e unul prost. Aș vrea să-mi spună și mie cineva, de pildă, ce caută specialitatea de kinetoterapie la facultatea de educație fizică și sport. Acești studenți practică discipline sportive, studiază anatomia corpului uman, învaţă să facă masaj, dar nu au niciun curs de psihologie, pedagogie sau studiere a comportamentului uman.

Mai există și facultatea Balneo-fiziokinetoterapie, unde studenții studiază mai mult cunoştinţe medicale. Pe lângă kinetoterapie se învaţă și altele, dar se pune accent în totalitate pe partea fizica.

Din proprie experiență, pot face o comparație cu terapeuții din Ungaria. Aceștia sunt foarte buni psihologi, pedagogi în primul rând, apoi urmează partea fizică. Ei spun că totul pleacă de la cap. Sunt de acord: dacă din punct de vedere psihic nu sunt pregătită să fac fată exerciţiilor fizice, atunci degeaba le fac. Așa am făcut ani de zile exerciții fără niciun rezultat.

În alte țări persoanele cu dizabilități fac tratamente însoțite de şedinţe la psiholog pentru a se trata și emoțional odată cu partea fizică. La noi cine să ne trimită la psiholog? Interesează pe cineva ce simte un copil sau adult cu astfel de probleme? Nimănui nu-i pasă de nimic. Mie niciodată nu mi s-a spus să merg la un psiholog, deși aveam o mare frică de a merge singură. Totodată și mamei îi era frică să mă lase să fac ceva. Din propria iniţiativă, am hotărât să merg la psiholog. Lucrurile s-au schimbat de atunci în bine.

Un copil sau un adult cu dizabilități are nevoie de terapeuți care au capacitatea să înțeleagă problemele cu care se confruntă această persoană, fizice, psihice sau în relațiile cu cei din jur. Terapeuții din România nu pot face așa ceva, pentru că nu sunt învățați în acest mod. Ei tratează partea fizică robotic, fără să țină cont de ceea ce întâmplă cu pacientul cu adevărat.

Eu nu eram în stare să fac nimic până să merg la Institutul Peto, cine să mă învețe? Terapeuții care nu știu cum să se comporte cu un pacient dependent de cei din jur? Mama ca orice alt părinte dorea să mă protejeze, să nu cumva să pățesc ceva. În Ungaria au dat frica la o parte și au început să comunice cu mine. La noi se întâmplă invers, persoanele cu dizabilităţi, mai ales cei care nu pot vorbi sau mai tineri, nu au nicio șansă să comunice direct cu terapeutul. 

Am înţeles că, pe timpul comunismului, persoanele cu dizabilități nu erau considerate oameni, dar au trecut 28 de ani de la revoluție și situația e tot mai rea. Ma revolt când cineva îmi spune că nu a ieșit din casă de 4 ani din cauza că nu a făcut tratament la timp și părinţii l-au lăsat în voia sorții. Unde e rolul statului în acest caz?

Văd peste tot unde merg la tratament copii bolnavi cu părinţii disperați, care nu știu pe ce cale s-o apuce. Deseori mă întreabă cum am reușit eu. Când le spun câte sacrificii a făcut mama, nu mai spun nimic. În ziua de astăzi oamenii nu sunt dispuși să se sacrifice atât de mult. Din cauza asta copii, tineri rămân pe viață traumatizați. Sistemul e adormit, nu se ia nicio măsură.

Părinții care au copii cu dizabilități au majoritatea asociații cu ajutorul cărora strâng bani cu cei 2% din impozit donați de angajați. Banii astfel obținuți sunt folosiți ca să meargă cu copiii lor la tratament în străinătate. Se plătesc sume foarte mari pentru aceste tratamente deoarece părinții nu văd soluții în țară, doctorii sunt incapabili să ofere soluții. Oamenii fac ce citesc pe internet de la alte familii care trec prin aceleași situații.

Deși persoanele cu dizabilități au mari probleme emoționale din diverse motive, sistemul nu-i încurajează să meargă la psiholog, îi lasă să se izoleze, le dă o sumă de bani și gata. Nu interesează pe nimeni daca părinții îi duc la tratament, daca au o viață decentă sau dacă sunt în stare să facă ceva.

Eu nu eram în stare să fac nimic până să merg la Institutul Peto, cine să mă învețe? Terapeuții care nu știu cum să se comporte cu un pacient dependent de cei din jur? Mama ca orice alt părinte dorea să mă protejeze, să nu cumva să pățesc ceva. În Ungaria au dat frica la o parte și au început să comunice cu mine. La noi se întâmplă invers, persoanele cu dizabilităţi, mai ales cei care nu pot vorbi sau mai tineri, nu au nicio șansă să comunice direct cu terapeutul. Se vorbește cu părinții.

O persoană cu dizabilitate are dreptul la 10 zile de tratament gratuite de 2 ori pe an. Afecțiunile neurologice necesită milioane de ore de tratament (exerciții fizice). Foarte puțini au posibilitatea să se trateze din cauza costului tratamentului.

Comunicând direct cu terapeutul prinzi încredere, te simți o persoană egală cu ceilalţi și începi să crezi că ceea ce îți spune specialistul poate fi adevărat. În acest mod, am învățat că pot găsi numeroase soluții la orice problemă pe care o am. Prin metode psihopedagogice însoțite de exerciții fizice o persoană cu dizabilități poate deveni un om activ în societate căruia nu-i mai pasă de ceea ce se întâmplă în jurul ei.

O persoană cu dizabilitate are dreptul la 10 zile de tratament gratuite de 2 ori pe an. Afecțiunile neurologice necesită milioane de ore de tratament (exerciții fizice). Foarte puțini au posibilitatea să se trateze din cauza costului tratamentului.

În străinătate totul se face altfel, persoanele cu dizabilități sunt învățate să devină independente din toate punctele de vedere, emoțional, fizic și social. Un sistem bun de sănătate dorește ca cei cu probleme de sănătate să fie activi în societate, să fie pe propriile picioare fără ca statul sa fie nevoit să-i întreţină financiar.

La noi se întâmplă invers, statul preferă să ofere bani persoanelor cu dizabilități (nu la nivelul țărilor din Vest), în loc ca aceste persoane sa fie ajutate să devină active în societate.

În concluzie, ar trebui neapărat să schimbăm modul în care sunt tratate persoanele cu dizabilități, iar terapeuții care se specializează în domeniu trebuie să fie învățați la școală total diferit. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp