Foto: Guliver Getty Images
Câteva sute de persoane din România sunt, în această perioadă, cu ochii pe Comisia Europeană, de la care așteaptă o metodologie sau instrucțiuni pentru aplicarea prevederilor Directivei 95/2014 privind obligativitatea entităților de interes public cu peste 500 de angajați (companii cu capital integral sau majoritar de stat, respectiv listate la bursa de valori, plus instituții financiare și de asigurări) de a publica informații despre impactul pe care activitatea lor în are asupra mediului și societății.
Decizia Comisiei Europene se înscrie într-o tendință universală apărută după criza financiară de la începutul anilor 2000.
În timp ce în țara noastră interesul față de această inițiativă este aproape inexistent, Danemarca obligă companiile să includă în rapoartele financiare anuale și informații privind modul în care sunt utilizate resursele naturale, Franța a impus prin legea Grenelle II din 2012 includerea datelor privind impactul asupra mediului și a celor privind guvernanța corporativă în raportul anual al administratorilor, iar Irlanda a legiferat obligativitatea instituțiilor financiare de a elabora, la fiecare doi ani, un raport de responsabilitate corporativă.
Anul trecut, atunci când Comisia a organizat consultările publice pe marginea Directivei, aproape jumătate dintre cei care au trimis comentarii și/sau observații au provenit din mediul privat (companii, investitori, bănci sau asociații de business), aproximativ 23 la sută au reprezentat organizațiile neguvernamentale și doar 5 la sută au fost autorități. Ca să înțelegeți mai bine, interesul autorităților a fost de 2,4 ori mai mic decât cel al persoanelor individuale, numărul contribuțiilor primite de la cetățeni reprezentând 12 la sută din total.
Sursa graficelor: Comisia Europeană http://bit.ly/2jJkM5l
De ce este atât de mic interesul general al autorităților față de informațiile sociale și de mediu? Iată este o întrebare pe care fiecare dintre noi trebuie să o punem zilnic până când vom primi un răspuns de la cei care ne conduc și care iau decizii în numele nostru.
Dacă ar fi să privim partea plină a paharului, un alt mod de a pune aceeași întrebare este următorul: de ce este atât de mare interesul Danemarcei, al Franței sau al Irlandei față de datele nefinanciare?
Danemarca și-a propus să-și reducă volumul de emisii de gaze cu efect de seră cu 40 la sută până în anul 2020. Este țara cu cea mai mare infuzie de energie regenerabilă non-hidro în sistemul public din lume: 46 la sută în 2013. În 2014, aproape 40 la sută din consumul de electricitate al danezilor provenea din vânt, ținta fiind ca în 2020 jumătate din consum să aibă aceeași sursă.
Guvernul Franței, pe de altă parte, a organizat în toamna anului trecut o licitație prin care urmărea creșterea capacității de producție a energiei solare cu 3 GW. Unitățile de producție vor fi construite în perioada 2017-2020, iar câștigătorii licitației vor primi în plus de la stat o primă pentru fiecare unitate de energie electrică produsă în regim nepoluant. Franța urmărește, astfel, o creștere a cantității de energie verde de la 6,7 GW în prezent la 10,2 GW în 2018, respectiv la 20,2 GW în 2023.
Irlanda a calculat în 2014 că, din cauza utilizării cărbunelui în producția de energie, a avut o creștere de 2,5 la sută a emisiilor de carbon. Energia regenerabilă produsă în 2015, în schimb, a redus cantitatea de emisii de gaze cu efect de seră cu 3.188 ktCO2. Și Irlanda și-a stabilit niște obiective: până în 2020, cel puțin 16 la sută din consumul brut de energie trebuie să provină din surse regenerabile, minim 10 la sută din energia consumată în transporturi trebuie să fie curată, iar peste 12 la sută din energia termică, respectiv 40 la sută din electricitate trebuie să fie produse în regim nepoluant.
O să întrebați: și România? Avem o nouă strategie energetică, bine structurată și accesorizată cu date și viziuni aproape futuriste. În ea sunt identificate cinci direcții de dezvoltare a sectorului energetic: transformarea României în centru de producție de componente pentru autovehicule electrice și tehnologii de SRE, dezvoltarea unor rețele inteligente de transport și distribuție a energiei electrice, tranziția de la statutul de consumator la cel de prosumator, promovarea autovehiculelor hibride și electrice și clădirile inteligente.
În ce măsură sunt aliniate direcțiile de dezvoltare la obiectivele asumate de țara noastră la nivel european, vă invit să descoperiți singuri pornind de la următoarea realitate: mixul de energie în primele zece luni ale anului 2016 a fost compus din 29 la sută hidro, 25 la sută cărbune (predominant lignit), 18 la sută nuclear, 15 la sută gaz natural, 10 la sută eolian, 2 la sută fotovoltaic și 1 la sută biomasă. Așadar, aproximativ 42 la sută din mixul de energie electrică are o origine regenerabilă.
Dacă în acest moment v-ați pus problema “așa, și?”, e bine să aflați că, la nivel internațional, se discută deja despre introducerea unei taxe pe carbon. Cu alte cuvinte, cu cât un stat produce mai multe emisii, cu atât va plăti mai mult. Sigur, statul nu produce singur CO2, tocmai de aceea este important să vedem ce planuri are statul pentru companii și pentru consumatori, pentru ca apoi fiecare cetățean să vadă ce impact vor avea deciziile asupra bugetului personal.
Nu știu câți dintre cei care citesc acest material și-au studiat cu atenție factura la energie electrică, dar poate ar fi momentul să o facă pentru că undeva, în rezumatul acesteia, va vedea două rubrici: cogenerare și certificate verzi. “În factura de energie electrică transmisă consumatorului final, valoarea certificatelor verzi se facturează separat față de tarifele / prețurile pentru energia electrică, precizându-se temeiul legal, după achiziționarea de către furnizor a certificatului verde corespunzător cotei obligatorii de achiziție.“
Toți cei care suntem racordați la sistemul public de energie electrică plătim, iată, pentru certificatele verzi sau, altfel spus, pentru o energie mai curată. Pe factura mea, suma este de aproximativ 1 euro / lună. Probabil la fel se întâmplă și în cazul celor aproape 2,7 de milioane de clienți ai furnizorului meu, care încasează astfel anual peste 30 de milioane de euro.
Conform ultimului recensământ, în România erau 7 milioane de gospodării și 8,4 milioane de locuințe. Dintre acestea, aproape 100.000 nu erau electrificate, rezultând un total de aproximativ 15,3 milioane de contracte de energie electrică, respectiv aproape 185 de milioane de euro plătite în fiecare an, de noi toți, pentru energie verde.
Unde sunt banii și cum sunt ei folosiți? Felicitări celor care știu răspunsul la această întrebare, deși numărul lor este mic. Marea majoritate a clienților nu-l știu, însă, dar l-ar putea afla dacă operatorul, care nu se încadrează în categoria menționată în primul paragraf, dar la care statul este în continuare acționar, ar fi și el pe lista celor care trebuie să-și transparentizeze activitatea. Dar statul, așa cum am aflat deja, nu prea este interesat de informații nefinanciare.
Să ne gândim, acum, cât plătim pentru transporturi (CFR călători și marfă, Tarom, aeroporturi, transport naval și fluvial), servicii publice, resurse (petrol, gaze, lemn, apă, cărbune), instituții de cultură, drumuri, poștă, loterie. Știm? Putem afla? Nu prea. Ne spune cineva? Nu. Întrebăm? Doar puțini și foarte rar. Problema este: vrem să aflăm?
P.S. Valoarea unui certificat verde a fost, în luna decembrie 2016, de 132,4045 lei. În cursul anului 2016 au fost tranzacționate în total 8468 de certificate verzi, dintre care 5490 în luna martie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.