„Acum, că s-a prelungit carantina cu încă o lună, am încă un motiv în plus să mă simt inutil și nefolositor pe acest pământ. Îmi e rușine de mine și de ceea ce am ajuns. Acum ceva timp, încă mai aveam speranțe. Nu le mai am. Acum ceva timp, încă visam la mai bine. Acum prefer să nu mai dorm, ca nu cumva să mai visez ceva. Acum ceva timp, încă luptam. Acum, consum aer inutil și tai frunze la câini. Acum ceva timp, încă mai căutam soluții. Dar nu mă mai găsesc nici pe mine. Acum ceva timp, mă gândeam că sunt tânăr și mai am timp. Dar îmi dau seama că am irosit degeaba 22 de ani.”
Sunt cuvintele unui tânăr care a ieșit din protecția statului și nu are nimic și pe nimeni. Nu trebuie să fii psiholog ca, atunci când citești aceste rânduri, să îți dai seama că acela care le-a scris e cu sufletul și cu mintea în niște locuri întunecate și într-o depresie profundă. Pentru cei ca el, nu prea știu ce face statul, pentru că nu vedem măsurile luate. La fel se întâmplă în prea multe domenii: auzim multe vorbe, se publică fel de fel de studii și cercetări, părerologi-experți expun strategii peste strategii, cărămizi de maculatură. Aici, însă, se cam opresc toate. Înainte de fapte și înainte de alocarea de resurse efective.
Știu însă cât fac organizațiile neguvernamentale. Se mobilizează. Aduc soluții la probleme mari, vin cu resurse materiale, bani și echipamente de urgență. Fac lucruri concrete. În ultimele luni, după cele mai conservatoare calcule, organizațiile neguvernamentale și societatea civilă, prin mobilizarea din comunități, au strâns cel puțin 20 milioane de euro, regăsiți în echipamente, resurse, bunuri de strictă necesitate, intervenții de urgență în comunități sărace și în spitale. Poate pare puțin, pentru că în mod evident, nu e suficient, pentru Ministrul Muncii:
„Din păcate, ajutorul din comunitate, inclusiv prin aportul entităților neguvernamentale, a fost firav. Până acum. Am văzut puține comunități mobilizate, punând laolaltă resurse și dorință de a lupta împreună. În multe cazuri s-a optat exclusiv pentru accesarea măsurilor de sprijin oferite de Guvern.” Și completează: „Criza a arătat că avem mai multe categorii vulnerabile și în disperată nevoie de ajutor decât era evident. […] În condițiile în care nici din comunitate nu a venit un sprijin real.”
Problema e de la cine vine mesajul acesta. Acum un an, un astfel de mesaj trecea neobservat – era cumva firesc atunci, pentru că nu aveai așteptări. Nu e deloc firesc, acum, iar această evaluare vine ca o palmă peste obrazul societății civile și al organizațiilor neguvernamentale și reușește să spulbere optimismul acestora, atât cât e, dezaprobând un întreg sector profesional – al organizațiilor neguvernamentale. Noi, ăștia, din „entități neguvernamentale”, ne bucurăm că reușim, cât de cât, să mai luăm niște tichete de hrană pentru familii care nu au ce mânca, să le mai plătim niște chirii ălora care altfel ar dormi în stradă, ori să mai luăm măști și mănuși pentru medici care se expun prin spitale.
Doar câteva exemple: Hădean gătește pentru spitale, FONPC vine cu proiecte de urgență multiple prin organizațiile parte a acestei federații, FONSS la fel, Salvați Copiii au campania cu Fondul de urgență pentru spitale, Word Vision cu comunitățile rurale, SOS Satele Copiilor cu familii vulnerabile, Hope and Homes for Children susține intervenții de urgență și tocmai a lansat campania Ajută din Inimă – acestea sunt doar câteva din multitudinea de inițiative ale „entităților” din domeniul social, iar cele din domeniul medical fac și ele enorm – de ajuns doar să-i menționăm pe Ștefan Mandachi, cu campania 1.cm.ro, sau Salvează Vieți, care construiește un spital, sau MagiCamp, care susțin cadrele medicale în lupta cu Covid-19. Credem că așa reclădim între noi și în țara noastră încrederea, pentru că suntem oameni, pentru că redăm speranța, pentru că așa credem noi că ne vindecăm.
Suntem de acord că avem mai multe categorii vulnerabile, care au nevoie disperată de ajutor. Ce face însă autoritatea publică pentru acestea? Unde sunt răspunsurile la întrebări și propuneri de acțiuni concrete, venite din partea societății civile? Dacă nu de la Guvern, de unde să așteptăm fapte și măsuri care să ajute inclusiv societatea civilă și organizațiile neguvernamentale? Cine altcineva și unde altundeva sunt forța financiară și resursele? În contextul actual, multe dintre ONG-urile existente vor dispărea, din lipsă de susținere. Dispariția acestora va avea un efect de domino asupra celor pe care-i ajutau și pe care nimeni nu-i va mai ajuta de acum încolo. Dar cui să-i pese? Căci, dacă nu se văd, oricum nu contează...
Concluzia noastră, după 20 de ani de lucru într-o „entitate neguvernamentală”, dar în constant parteneriat cu autoritățile publice centrale, e că aceste autorități au așteptări mari de la societatea civilă, însă noi nu ar trebui să avem așteptări de la ele. Replica pe care o tot auzim e că nu sunt bani. Și că măsurile pe care le propunem sunt fie nepotrivite, fie inadecvate și greu de pus în practică, fie toate acestea la un loc. Așa că principiul de bază rămâne inerția asta masivă, de proporții apocaliptice, iar modurile de lucru tipice sunt ridicatul din umeri, fatalismul și resemnarea.
Doamnă ministru, vom face, în continuare, atâta cât putem. Un simplu „mulțumesc” era de ajuns.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.