(Foto Facebook/Dacian Ciolos)
Există un mod de a exorciza o dezamăgire și de a o face să se transforme într-o revelație? Da, atunci când după ea ai parte de un coșmar. Dar și dintr-un vis urât poți înțelege multe. Eu, din al meu, am înțeles că suntem toți pe planetă într-un fel de război fratricid și uneori nu mai reușim să vedem cine ne e aliat și pe cine trebuie să combatem.
E un fel de război al lumii de azi, pe toate meridianele și toate paralelele. Diavolul se ascunde mereu în detalii, știm, iar toate detaliile în care înotăm zilnic de-atâta suprainformație, altceva nu sunt decât o perdea de zgomot în care nu mai reușești să distingi sunetele clar. De la liniștea de mormânt a zilelor din comunism în care orizontul se vedea, dar era un mare vid, la acest zumzet infernal în care urlăm și vrem cu toții să ne exprimăm, să ne afirmăm cu toții la minut și să facem metafora mai frumoasă decât a vecinului, dar nu facem decât să construim și mai multe bariere și ajungem să ne lipsească o viziune de ansamblu.
Ca atunci când din cauza copacilor nu reușim să vedem pădurea. Pare că asta s-a întâmplat în povestea cu petarda detonată vinerea trecută împotriva lui Dacian Cioloș și a proiectului său: linșarea preventivă a oricarei posibilități de a vedea clar și a avea o reprezentare corectă a realității. Metoda o găsim în orice banal manual de manipulare.
Am intrat în weekend, vineri seara, cu o enormă dezămagire - nu doar eu, dezamăgire pe care apoi întreaga zi de sâmbătă nu reușeam să o metabolizez nicicum, pentru că îmi părea că ceva îmi scapă. Mi se plimbau prin cap „Cioloș”, „securiști”, „partid”, „de ce”, „cum să nu știe”, „nu e posibil” etc. O mare contradicție cu ce știam până atunci. Anume, că există în România în momentul de față în progres o idee de partid pozitiv, salubru, care dă semne că vrea să intre în luptă cu bune intenții, idei pe care în linii mari le împărtășesc mulți dintre noi, idei comune lumilor moderne normale la cap – o să vină și momentul când pot fi dezbătute și eventual corectate - , și reprezentat de niște oameni cu un profil public acceptabil și acceptat, în parte demonstrat deja. O serie de premise promițătoare, așa cum poate nici n-au fost cu adevărat după 1990. Și care, nu întâmplator începe să coaguleze speranțele multora dintre cei care, pur și simplu, nu văd o soluție reală în România în viitorul apropiat, împotriva pesedismului feudal. Doar timpul o să spună dacă acești oameni merită investiți cu încredere, dar asta înseamnă că trebuie să fie puși la probă. Așa funcționează democrația.
Un ou clocit
Or, devine evident – e singura concluzie logică, dincolo de dezamăgire, tocmai asta e ideea, să li se taie picioarele, cumva. Aruncă Marius Oprea un ou clocit. Ce reprezintă astăzi Marius Oprea? Un exemplu din care ar trebui cu toții să învățăm că loialitatea față de oameni nu trebuie să vină niciodată separată de loialitatea față de principii, bune sau rele, amendabile, dar oricum asumate. Cazul lui e un paradox. Marius Oprea cel de azi aplică o metodă a celor pe care în viața anterioară i-a criticat și denunțat. Jumătate dizident, jumătate oportunist l-am putea numi dacă am fi într-o poveste, doar că, din pacate, suntem într-o realitate tristă. Motivațiile probabil că le știe doar el și să-i urăm să se poată privi dimineața în oglindă fără mari probleme de conștiință, până la ipotetice clarificări. Eu am plecat din România într-un moment în care era un fel de simbol al dreptății și îl regăsesc azi în plină metamorfoză. Ceea ce mă face să mă simt uneori ca într-un fel de exil, să îmi pară că România e de fapt în mâinile unui totalitarism soft și eu trăiesc într-o iluzie.
Mai departe. Cunoaștem deja și stângăcia explicațiilor oferite de Dacian Cioloș și alți oameni din jurul său. Care, e imperios să repetăm, poate nu sunt cavaleri coborâți pe cai albi de la gurile Raiului, trimiși de Apostolul Pavel să salveze România. Sunt oameni în carne și oase, supuși greșelilor așa cum suntem cu toții, și au și ei limite umane precum noi toți ceilalți. Poate au făcut și ei mici compromisuri în viață fără să treacă de limita inacceptabilului. E cineva care nu a făcut asta, ca să ridice piatra? Totodată, până una alta, reprezintă o idee oricum benefică și care poate ajuta să se închege o idee alternativă la deșertul pe care îl promite pesedismul devenit lege. Sunt alții mai buni, ca să ne supărăm și să le întoarcem spatele? Am văzut și dezamăgirea, la pachet cu absenteismul la vot unde pot duce. Sunt pur și simplu momente când trebuie implicare, în ciuda scepticismului, valabil în politică și în general în viață.
Preferăm naivitatea sau preferăm cinismul?
Pot fi acuzați de naivitate, dar e mai bine să fii naiv sau e mai bine să fii cinic? Nu e bine nicicum, însă naivitatea ți-o poti educa, o poți corecta, poate deveni o problemă doar dacă e dincolo de limita peste care devine defect, și aici se speră că vor folosi criticile și dezamăgirile onest exprimate. Dar nu poate fi nicidecum un păcat capital.
Cuprinși de dezamăgire, am făcut cu toții analize semantice, semiotice, antropologice, psihologice, politice, comunicaționale etc și percepția generală e că ne aflăm, probabil, în fața unor oameni puțin naivi, dar de care e greu să credem, e contra oricărei logici, că au securiști în spate și toată seria de aluzii meșterite în laboratorul de război. Dar dacă ne-am schimba o clipă unghiul din care privim, reușim să lăsăm în urmă dezamăgirea și să vedem că naivitatea are și valențe promițătoare. Într-o lume a Securității care e în tot și în toate, într-o Românie care trăiește în psihoza statului parelel unde oameni ca Dan Voiculescu, Sebastian Ghiță sau Liviu Dragnea se prezintă drept martiri sau disidenți, de ce n-ar putea fi naivitatea și semn al unei forme de normalitate?
E adevarat, în România pare să nu mai existe astăzi loc de poezie, de idealuri, de idei, poate că cine e naiv în final are mai mult de pierdut. Poate. Dar poate nu. Dacă mizăm pe o altfel de lume, trebuie să ne schimbăm și noi, nu doar să asteptăm ca ea să se schimbe.
Printre aceste instrumente e și alimentarea urii, și cu ea a diviziunilor, vechi de când lumea. Introduci teme de discuție false, alimentezi și aștepți. Asmute-i pe „săraci” unii impotriva altora, iar victoria ta mizerabilă e deja asigurată, o savurezi din fotoliul tău kitsch-os, cu dama de silicon pe genunchi.
Se-ntâmplă și la case mai mari: exemplul din Italia
Un război similar între două feluri de a sta în lume se întâmplă astăzi și în Italia. Contextul este cel al guvernului cu Salvini prim solist, care a făcut din „problema refugiaților” o hârtie de turnesol cu care măsoară nu PH-ul național, ci câtă rațiune, omenie și bun simț mai dăinuie încă în epoca în care începe să fie abolită orice formă de dubiu.
Există populații în Africa și alte zone de conflict care încearcă să lase în urmă o realitate pe care știu că n-o pot schimba și fuge fiecare cum poate, care poate, în speranța să traverseze Mediterana și să ajungă în Europa. Cam la fel făceam și noi, românii, când comunismul părea etern, unii mai curajoși încercau să treacă Dunărea înot noaptea, sau prin boscheți, cu cerberii de la graniță pe urmele lor. La fel și acești oameni riscă totul, se îmbarcă fără să știe exact ce-i așteaptă și trec printr-o lungă serie de situații greu de imaginat ca să ajungă, cei mai mulți, în Italia – geografic, insulele ei sunt cele mai aproape, și de aici mai departe își caută soluții . Legile seculare ale mării spun că orice ambarcațiune în pericol trebuie salvată. Cu toate astea, în acest weekend, sâmbătă, au murit împreună 170 de oameni, copii printre ei, morți alături mamele care îi țineau în brațe, înghițiti cu toții de apele mării, pentru că barca lor gonflabilă s-a desumflat pur și simplu sub privirile lor neputincioase . Au strigat după ajutor, dar legile mării nu au mai funcționat, anulate de niște legi ale politicii.
De-a lungul aceluiași weekend, și în nenumărate altele, au mai fost multe alte persoane în același pericol pe alte ambarcațiuni care, în noua ordine, s-au întors în Libia. Altele s-au scufundat. Contează mai puțin numerele. Acolo, în Libia, nu pătrunde picior de reporter și nimeni nu știe exact cum arată noile gulaguri ale celui de-al treilea mileniu d.H. Adică “centrele de detenție” în care ajung refugiații care vor să traverseze Marea Mediterană, cărora egoismele Europei mai vechi sau mai noi, în luptă cu ea însăși, nu reusesc să le ofere o soluție dictată de solidaritatea umană și respectul pentru viață. În tot acest timp, italienii sunt prinși, cei mai mulți, într-o polemica fără noimă, pro sau contra Salvini, pro sau contra refugiați, pro sau contra Europa, pro sau contra în general, pro sau contra ceva, timp în care niște ființe umane în pericol sunt reduse la condiția de subiect de dispută, iar puțini par să fi rămas cei care își amintesc că orice ființă umană ar trebui să aibă garantat dreptul la viață, măcar conform Declarației universale a drepturilor omului.
Problema resurselor, invocată obsesiv, e tot o falsă polemică. Gestionarea finanțărilor UE pentru refugiați a scos la lumină multe găuri negre în care intră banii, ar fi suficient să se intervină pentru a preveni risipa.
Cinismul, în schimb, a demonstrat-o istoria, nu e ceva ce se poate vindeca, pentru că e un fel de a fi rezultat dintr-o suficiență amestecată cu cultura relativismului de matrice orientală, în care lipsește adesea o linie clară de separație între bine și rău. Cinismul e un fel de domnie a binelui când ne e bine doar nouă, iar restul se pot duce dracului cu toții. Cinicii nu se schimbă, nu se poate negocia cu ei, trebuie îndepărtați. Poate naivitatea înseamnă chiar să vrei să inversezi această paradigmă culturală, să vrei să faci ceva nu doar pentru binele tău, scăpându-ți printre degete detaliile mai frivole.
Evident, e o mică parabolă narativă în felul în care pun problema, menită să răstoarne perspectiva. O cheie de lectură diferită a realității faptelor și o mică speranță, a trăi e a spera. N-am pretenția că citesc gândurile oamenilor, argumentez cu fapte și percepții comune multora. E, totodată, o pledoarie dezinteresată, a unui om care trăiește ceva mai departe, or de la distanță uneori se vede mai clar.
Realitatea mea, însă, e doar aparent diferită, doar formele sunt altele, pattern-ul pe planetă astăzi e același, nu e deloc România un caz special, dincolo de nuanțele locale. Suntem cei mulți și de bun simț împotriva unor șlehte de nesimțiți mondiali care vor să ne convingă că negrul e alb, căruța e avion cu cai și găina e o balenă cu pene. De o parte, sunt oamenii care vor să trăiască o viață normală, în coordonatele ei fundamentale, din roadele muncii lor, și vor să-i lase și pe ceilalți să trăiască, ajutând când pot și pe alții încredințați că suntem diferiți între noi, dar egali în fața legilor Universului, care sunt viața însăși. Un fel de “live and let live”. Ei (noi) sunt (suntem) majoritatea. De cealaltă parte sunt mici armate, împrăștiate care pe unde, alimentând imense războaie în folos propriu, folosindu-se de instrumentele disponibile pe piață și de banii pe care tocmai i-au sustras celorlalți, profitând de faptul că ei se bucura să trăiască fără să stea permanent cu ochii pe buzunare ca pe butelia cu gaz în vremurile cât de cât apuse.
Practic suma alocata unui refugiat pe zi este în jur de 50 de euro, gestionată de cooperative care participă la niște licitații la nivel provincial. De facto – am experiențe directe, am lucrat cu unele astfel de cooperative din dorința de a avea o viziune din interior – se cheltuie undeva între 10 și 15 euro pe zi, restul fiind un fel de profit neoficial al acestor entități nonprofit.
Paradoxal, astăzi în media nici măcar nu mai apar investigații serioase despre cum se cheltuie acești bani, se stie că ziariștii italieni în general se cam dau repede după vremi. Întotdeauna dacă e voință se pot face multe. Argumentul resurselor e unul invocat doar ca să alimenteze polemica și să impiedice o eventuală soluție, pentru ca așa să poată fi pompată retorica guvernamentală.
Sunt realități îndepărtate care în Romania ajung cu greu și dacă ajung fac parte din caleidoscopul unei lumi în care am obosit să căutăm explicații, tocmai pentru că pare totul fără sens. Apoi, nu e foarte greu de înțeles nici lipsa de interes când ai tu însuți de luptat cu pericolul ca propria ta țară să se scufunde.
Când barca se scufundă, nimeni nu se mai salvează.
Și aici ajung la coșmarul meu, care mi-a oferit mica revelație. Poate n-ar fi fost nevoie, poate aș fi înțeles și cu mintea cea rațională, dar așa e inconștientul, își are legile lui și funcționează pe o linie paralelă. Suntem cu toții, inconștient, mici soldăței într-un război care nu e al nostru, într-o barcă ce străbate niște ape tulburi. Stă însă în puterea noastră să ne oprim o clipă, să schimbăm perspectiva, unghiul, și să facem un mic zoom ca să înțelegem care ar trebui să fie direcția bărcii. Să nu sabotăm direcția corectă chiar dacă nu ne plac toți cei care o urmează, dacă cei cu vâslele nu ne sunt toți simpatici, iar unii dintre noi barca o voiau verde, alții, albastră. Ea e așa cum e și suntem cu toții pe ea și cu ea trebuie să ne salvăm. Pericolul e iminent și nici măcar nu știm unde ne poate duce deriva. Iar cei care trag strâmb nu știu că se vor scufunda și ei, chiar dacă, poate, ultimii, ca pe Titanic.
În coșmarul meu, eram eu însumi în derivă în apele Mediteranei, la gramadă cu mulți alții, și când să ajungem la un oarecare mal se întrupează cumva din apele mării un fel de Neptun cu mustăcioara lui, spuma mării, preia comanda zicând că știe el mai bine că nu acolo trebuia să ajungem și că ne duce el unde trebuie. Promițând, desigur, că face tot el rost de mâncare și de apă oricât ar fi să fie de lung drumul, doar să stăm cuminți și să-l ascultăm. Însă nici nu pornisem bine, că primul copil deja murise de sete, pentru că nu era nici apă, nici mâncare.
Scuze anticipate celor care au avut revelația mai demult. În final cel mai important e să ne trezim și să îi ajutăm și pe alții care merită și își doresc o viață normală să o facă. Și să despicăm firul în patruzeci când o fi pace.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.