Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

În România, mi-aș fi pierdut probabil serviciul după îndrăzneala de a-i face plângere șefului meu direct. De la tovarășa din abatorul comunist, la domnul din măcelăria capitalistă

Undeva, cam pe la mijlocului fericitei ere socialiste, în România, raiul nostalgiilor fără ruşine

Aveam 12 ani, poate 13. O pionieră cu insigne de merit şi şnur galben, de comandant de detaşament (un fel de şef de clasă, cu aere de partid). Aveam note bune la matematică. Aveam note bune în general. Şcoala era dintre cele mai tinere, într-un cartier mândru, muncitoresc. Aveam şi un coleg nou. Îl puseseră în bancă cu mine. Mama lui era învăţătoare la şcoala noastră şi se ocupa şi de destinele pionierilor. El era cam obrăznicuţ. De fapt eram cu toţii o clasă de obrăznicuţi. Tot la vremea aceea eram şi un pic tristă, îmi pierdusem bunicul, eroul meu, marea dragoste a copilăriei mele. Dintre noi doi el fusese întotdeauna înţeleptul, nu pentru că îl ajuta vârsta, ci pentru că mă învăţa şi pe mine. Apoi s-a mai întâmplat un lucru cumplit, părinţii mei şi-au strigat irevocabil „adio!”.

Am ales să divorţez alături de tata, bunica, mama lui, avusese mereu grijă de mine. Ai mei erau de obicei prinşi în hora multilateralului dezvoltat de societate. Am rănit-o pe mama, doar bunică-mea părea să înţeleagă ce se întâmpla cu mine, lumea trecuse deja la evaluarea aparenţelor. Aveam în continuare note bune la matematică. Şi în general. Pentru mine lumea se vedea la fel. Încă. 

Într-o zi, doamna şefă de destine de pionieri m-a tras deoparte şi mi-a făcut un scurt instructaj. Partidul, şcoala, propăşirea ideologică îmi rezervaseră o misiune. A doua zi aveau loc alegeri pentru funcţia de comandant de unitate (un fel de şef de şcoală, tot cu aere de partid). Cel de dinainte se pregătea să devină licean. Cele două rezerve se pregăteau să intre în cursă, dar nu luaseră startul din poziţie de favorite. Doamna şefă peste destinele pionierilor mi-a cerut să-i propun fiul, pe colegul meu de bancă, pentru înalta funcţie. Nu sunt şi nici pe atunci nu eram vreo exuberantă a funcţiilor, dar învăţam mai bine decât el, organizam mai bine decât el, în general mă descurcam mai bine decât el. De ce trebuia ca eu să-l propun pentru funcţia supremă? I-am spus doamnei, cu toată sinceritatea celor 12-13 ani, că mi s-ar fi părut corect ca el să mă propună pe mine şi nu invers. Vai, ce aroganţă!

A doua zi ne-au strâns în careu. Au urmau bla-bla-bla-uri de complezenţă apoi s-a trecut la propunerile pentru şefia unităţii de pionieri. Când mi-a venit rândul toţi ochii s-au lipit de mine. În aşteptare. Şi au aşteptat. Vreo 10 minute. Nu s-a întâmplat nimic. Pur şi simplu nu puteam să mă aliniez politicii de cadre, nu mi se părea corect nici faţă de mine, nici faţă de nemaipomenita unitate şcolară. S-au descurcat fără mine. Eu şi colegul meu de bancă ne-am văzut liniştiţi, de fapt cam neliniştiţi, de învăţătură. 

După orele de clasă, cu de-a rândul, o pereche de elevi mătura pe jos şi ştergea praful de pe mese. Ne venise şi nouă rândul, serviciul era organizat pe bănci. Ca şi ceilalţi colegi, şi noi ne legam şireturile de bara de jos a băncii, ne ridicam scaunele, ne furam sandviciurile, ne pătam cu „purceluşi” caietele.

În seara cu pricina, pentru că învăţam în schimbul doi, am început să ne duelăm cu cozile de mătură. Mama domnişorului a intrat pe neaşteptate şi a început să ţipe că îi agresam copilul. Copilul era mai voinic decât mine, genul sportiv, eu fiind un copil de genul umeraş, numai piele şi os. Perplexitatea s-a mai dat încă o dată peste cap când copilul în cauză a confirmat, scăpând nişte lacrimi de crocodil pe podeaua proaspăt măturată. A fost chemată doamna dirigintă, am fost certată, dar oarecum iertată, proveneam dintr-o familie dezorganizată, crescută doar de tată. Habar nu aveam ce era aia durere de mamă. La scurt timp mi s-a luat şi şnurul de comandant de detaşament, în adunare solemnă, pe clasă. Nu mai ţin minte dacă fluierasem în biserică sau fusesem găsită vinovată, prin participaţiune, la evenimente neconforme cu seriozitatea de partid, când toată clasa a aruncat cu pungi pline cu apă de la geamurile clasei. Faptul se consumase şi se consemnase.

Domnişorul, colegul meu de bancă, a fost mutat înapoi la şcoala de la care ne onorase, efemer, cu prezenţa. Probabil speriat de „copiii răi”. Eu am rămas cu notele mele bune la matematică. Şi cu celelalte, în general. 

Am tras după mine amintirea asta deja ruginită nu pentru că mai privesc din când în când peste umăr cu mânie, ci pentru că descrie cu exactitate situaţia de atunci şi explică multe din sechelele societăţii româneşti de astăzi. Faptul că suntem încă înrobiţi directivelor venite de la partid, că ne încolonăm precum oile, şi nu neapărat ca să ne plătim taxele la timp. Şefii noştri de ieri, de azi şi chiar unii dintre cei de mâine s-au obişnuit atât de mult cu pupincurismul, încât a ajuns să fie considerat o metodă igienică. Îmi mai aduc aminte şi de un şef de-al meu care nu mi-a mărit niciodată salariul, deşi aveam rezultate notabile, pentru că nu cerusem aşa ceva, rezultatele muncii mele nu aveau glas. 

De câte ori aduc vorba, în articolele pe care le scriu, despre problemele societăţii britanice, cititorii mă ceartă că în loc să mulţumesc, eventual în genunchi, ţării adoptive, soacră-mii, care între timp a plecat la Domnul, şi în general tuturor vorbitorilor de limbă engleză, caut nod în papură. A fi un bun cetăţean al unei ţări, sau ca şi mine, doar un rezident devotat, nu înseamnă să ridici în slavă neadevărul, corupţia, şmecheria, abuzurile. Ţara în care locuiesc preferă francheţea, preferă implicare, mă estimează, pe cât posibil, la adevărata valoare. 

După cum m-am mai confesat pe aici, „cariera” mea în Regatul Unit a început la măcelărie. 

Măcelărie UK

Foto: Guliver Getty Images

Undeva prin Marea Britanie, o ţară normală

Am ajuns în Regat într-un octombrie de început, pe ploaie. Ploaia nu s-a mai oprit până la Crăciun, când a nins o jumătate de oră („de dragul meu”, îmi spusese soacră-mea, britanicilor nu le place ninsoarea), după care s-a întors la ale ei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă trezeam în fiecare dimineaţă pe la 4, la 7 şi jumătate carnea proaspăt tăiată trebuia să îmbie deja din galantare. Fiind ultimul venit din secţie, şi nici măcar unul dorit, cei din est nu lăsaseră cine ştie ce impresie, mi se alocau cele mai detestabile ore de lucru. Şi nu vorbesc de weekend-uri, pe acelea le alesesem eu însămi să fie lucrătoare. În general aveam orele de care fugea toată lumea, cele plictisitoare. Când ai de lucru continuu timpul trece foarte repede. Englezii muncesc serios, la măcelărie se auzea musca când îşi dădea sfârşitul în plasa aparatelor electrice special amplasate. Se vorbea puţin. Am răbdat vreo 6 luni după care m-am plâns măcelarului şef. Mă dovedisem utilă, aşteptam ca şi ceilalţi să mai preia din povara orelor acelea oribile. Nu s-a întâmplat nimic. Am mai adus încă o dată în discuţie subiectul. Nimic. I-am făcut plângere scrisă la directorul general. În România mi-aş fi pierdut probabil deja serviciul. Sau aş fi trăit cu răzbunarea la piept până la pensionare. În Marea Britanie oamenii care muncesc sunt respectaţi. Iar englezii au umor. Fin. Şeful meu a glumit şi el, m-a tachinat, dar mi-a schimbat din orele de lucru. Când am rămas însărcinată şi devenise imposibil să mai lucrez cu carne crudă, m-a recomandat şi ajutat să ocup o poziţie mai bună în magazin. Au mai existat discuţii în contradictoriu, cu el şi chiar cu unii dintre directori, dar întotdeauna binele afacerii a prelevat şi nu ego-urile noastre. Uneori am avut dreptate, alteori am greşit, dar toată lumea m-a încurajat să-mi declar franc opinia. Eu, un imigrant. 

Pupincurismul şi corupţia sunt plăgi greu de dus pentru România, dar i s-au băgat deja pe sub piele, conştiinţa s-a infectat şi e nevoie de un tratament radical, dureros. Poate chiar de amputare socială. Se vor găsi oare doctori?

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • nobody check icon
    Văd că n-a observat nimeni, aşa că preiau eu ingratul rol de "grammar nazi" :) Cred că doamna Widocks voia să spună "întotdeauna binele afacerii a prevalat". În rest, nu pot decât s-o invidiez pe compatrioata noastră britanică pentru uşurinţa cu care pare să-şi scrie mesajele :)
    • Like 0
  • Nu doar în România, ci și în... Franța. Mai mult, în Franța (din câte am aflat și eu) este prevăzut în legislație că dacă-ți critici șeful este un motiv serios să fii dat afară.
    • Like 0
  • florin check icon
    Noo.. la privat ii tare frumos la noi. Io credeam ca-i altfel ca la stat. Dupa 12 ani lucrati intr-o companie de stat, am ajuns la privat. Pai astia vor sa faca treaba cu doua surubelnite si alea vai de ele. Acum privatul plange si de uita dupa lucratori plecati departe. El crede ca doar banii aia multi d-afara l-a lasat fara muncitori.
    Faceam o socoteala si as fi pariat ca peste 3 ani se vor opri din emigrat c-or sa ajunga lefurile medii la 800 de euro. Din pacate cu toti banii criza asta a fortei de munca cred ca va tine vreo 15 ani, timp suficient ca tot patronsul/seful roman sa-si RESETEZE creierul. Trecutul trece greu, viitorul...
    • Like 2
  • ,,Pupincurismul şi corupţia sunt plăgi greu de dus pentru România, dar i s-au băgat deja pe sub piele, conştiinţa s-a infectat şi e nevoie de un tratament radical, dureros. Poate chiar de amputare socială. Se vor găsi oare doctori?" Nu ,nu se vor găsi doctori ,în realitate ne place sistemul ăsta .
    • Like 1
  • Raul check icon
    Trebuie sa ne mai updatati cu ceea ce mai faceti dvs in prezent. Multi cititori nu mai sunt la curent si va "judeca" poate prin prisma unor contradictii observate intre articolele vechi si cele mai noi. Sanatate va doresc.
    • Like 0


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult