Sari la continut

De șase ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

În spatele statuii lui Lenin, în fața Capitoliului

In spatele CapitoliuluiFoto: Getty Images

Foto: Getty Images

I se spunea Colonelul. Nu știu dacă asta însemna și gradul pe care l-ar fi avut pe sub hainele civile. Tovarășul A. Paraschiv era secretar general de redacție al Scânteii, devenită Adevărul de numai câteva luni, odată cu transformarea tovarășilor în domni.

Colonelul se afla în pragul pensiei. Trăise tot comunismul, ca ziarist făcut de Partid din cazangiu. Căderea regimului în decembrie îl buimăcise. Încerca să se adapteze, dar titlurile de primă pagină pe care le dădea erau „la două capete”, începând cu cel din Scânteia Poporului, 24 dec. 1989, „Dușmanii țării, trădătorii poporului/Mai ucigași decât ucigașii, mai vandali decât vandalii/Cetățeni, membri ai formațiunilor gărzilor patriotice, toți cei ce pot folosi o armă – la arme!”. Cine erau dușmanii, trădătorii, nu se preciza, ca, în caz că se întorcea la putere Ceaușescu, omul să poată pretinde candid: „Păi, uite, eu ce-am zis?!”. 

În ziua aceea de iunie tocmai începuse ședința de redacție. Deodată, Colonelul s-a ridicat și s-a dus la geamurile enorme ale etajului 1 al Casei Scânteii, cu vedere spre platou și statuia lui Lenin. S-a uitat niște secunde bune, după care s-a întors spre noi cu ochii umezi: „Veniți încoace, veniți să vedeți și voi cum arată solidaritatea muncitorească!”.

Ne-am dus. Pe platou oprise un camion plin cu mineri, înarmați cu lanțuri și bâte. Au coborât și au luat-o spre sediul ziarului România liberă, din aripa stângă. Acolo, n-au găsit decât niște secretare; prin urmare, s-au apucat să distrugă mașini de scris. Câțiva ziariști de la Adevărul, vechi scânteiști, au alergat să încerce să-i oprească. Nu știu ce-ar fi fost dacă dădeau peste Petre Mihai Băcanu. Unul dintre ei purta o pancartă cu un omuleț din linii și cerc într-o spânzurătoare, lângă care era scris de mână „Băcanu”.

Secvența asta mi-a revenit în memorie când am văzut eșafodul cu ștreang ridicat de teroriștii trumpiți în fața Capitoliului, unde, informează Reuters, intenționau să-l atârne pe „trădătorul” Mike Pence. Și m-am gândit ce s-ar fi putut întâmpla dacă, atunci când au năvălit în biroul lui Nancy Pelosi, ar fi găsit-o acolo pe doamna în vârstă de 80 de ani, fragilă ca un vrej...

A. Paraschiv era sincer în emoția lui. Pur și simplu nu vedea în fața ochilor o hoardă pusă pe linșaj asupra unor colegi ziariști, ci un exemplu de solidaritate muncitorească. Solidaritate cu cine? Care muncitori? Erau muncitori ținuți prizonieri în Casa Scânteii de către ziariști? Cu ce drept pătrundeau minerii în Capitoliul de atunci al presei?

După 30 de ani, am încă o confirmare: orice demers rațional când e vorba de extrema stângă sau de dreapta extremă, de comuniști sau de fasciști, e dat cu capul în zid. Pentru soiul acesta de oameni, faptele, imaginile, dovezile nu contează sau pot fi interpretate pe loc pe dos. Dacă Joe Biden ar fi împușcat acum de un trumpit, trumpiții ar spune că e o lucrătură a stângii, asta dacă nu l-ar declara pe respectivul The Great America Patriot, ca minerii „muncitori solidari”.

Am scris acest text după ce începusem unul de analiză a modului în care excesele așa-numitei „political correctness” contribuie la înmulțirea trumpiților, pe care l-am aruncat. 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult