sursa foto: Profimedia
În religia mahomedană, indiferent de confesiune, suicidul este interzis cu aceeași asprime ca în creștinism. Niciodată, din niciun motiv, sub nicio formă - altfel paradisul îți va rămâne pe veci inaccesibil.
Așa încât, în a doua parte a secolului XX, a fost nevoie de niște artificii teologice absolut bizare și complet fără legătură cu islamul (iarăși, indiferent de confesiune) pentru ca niște psihopați să poată produce legiunea de atentatori sinucigași cu care suntem azi atât de familiarizați.
Ceea ce ridică, evident, problema inculturii religioase. Atât a celor care se lasă convinși să se sinucidă în numele religiei, cât și a celor care îi prezintă pe sinucigași ca exponenți ai mahomedanismului.
Iar prin „incultură religioasă” nu înțeleg necunoașterea cine știe cărui argument subtil al vreunui teolog rafinat - ci necunoașterea chestiunilor de bază, elementare, cele care odinioară intrau în categoria culturii generale.
Incultura religioasă - atât a practicanților unei religii, cât și a celor (inclusiv atei) neinteresați de religia respectivă - mi se pare unul dintre cele mai stranii fenomene relativ recente.
Fiindcă dă naștere unui tip special de analfabetism, unul care ne împiedică să înțelegem creații care altfel sunt cât se poate de umane.
E ca și cum te-ai uita la turnul din Pisa, să zicem, dar n-ai ști la ce te uiți și ce e cu el acolo. E pierderea contextului care dă sens.
Așa sunt posibile, de exemplu, toate aberațiile religioase care ne-au cutreierat și ne cutreieră secolul. Nu din nu știu ce resurgență a spiritului religios, ci, paradoxal, din incultură religioasă. Mai ales din acea incultură religioasă mândră de sine, care se prezintă ca o virtute.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.