Foto: Profimedia Images
Fusese mic de mic. Adică nu crescuse. Rămăsese așa, cu două mâini mari lungi și cu un cap mare care se bălăngănea deasupra unui trup firav. Tuturor le răspundea cu un zâmbet vinovat și tuturor le părea cumva rău că avea acest defect. De aceea, când ajunse în Primărie debutant nici nu știuseră ce să-l pună să facă. L-au trimis să achite taxe de timbru, că era cel mai simplu lucru de făcut. Timpul trecuse, nici nu-ți dai seama cum trec 30 de ani.
E adevărat ca că el nu crescuse. Dar acum era mare. Era șef de birou. M-am mirat cum de s-a întâmplat una ca asta - cică rămăsese cel mai bătrân în sistem și toți plecaseră în privat, plecaseră la minister sau se pensionaseră. Am vrut să-l salut - nu era la birou, plecase să achite o taxă de timbru. Cică asta îl relaxa. Îmi spusese secretara că era puțin stresat că îl chemaseră la minister. Or fi având și acolo nevoie de cineva care să știe bine să achite taxele de timbru…
Nu venise la întâlnirea de 30 de ani. Era ocupat. Și parcă nici nu prea avea ce să le spună la întâlnirea asta tuturor oamenilor ăstora mari - deputați, membri prin organisme din Bruxelles, șefi de parchete, șefi de partide, șefi de comisii. Șefi cum s-ar zice. Era și el un șef, dar parcă cam mic. Încă nu ajunsese în minister. Deși zâmbea în continuare, așa cum învățase de mic.
S-ar zice că toate aceste șefii ar trebui să aducă la schimb un mare număr de griji, de zbateri, de îndoieli și oboseli. Nici gând - erau frumoși ca niște bebeluși, rumeni la față și rotunjori la burtici. Și plini de speranță - toți voiau să se pensioneze și să-și înceapă viața. Pentru că până acum nu prea au avut adrenalină. Acum era vremea, la 50 de ani, când lumea se deschide iar vremea se dilată. Nu aveau niciun un cearcăn, nicio chelie și nicio cocoașă. Nimic care să trădeze trecerea unei jumătăți de veac, de ani și responsabilități.
Eram și câțiva din privat - cam amărâți și cam obosiți – generația obosită moral și psihic. Nu aveam foarte multe a ne lăuda – unul avea un ABC într-un târg prăfuit (era adică anterprenor), altul era doctor la țară (adică nu cumpăra ouă și smântână), iar altul era avocat într-o reședință de județ. Avea adică biroul lui, cumpărat, nu în chirie. Cam la asta sperau – nu mașină de serviciu, nu concedii plătite de stat, nu conferințe la mare vara și la munte iarna.
Și toți se gândeau la ziua de mâine. Nu la pensie. Noaptea se gândeau, că ziua aveau de lucru.
Eu în fiecare noapte mă gândesc cum dracu fac mâine-poimâine cu pensia aia amărâtă sau cu mașina asta care-mi dă bătăi de cap. Adică nimicuri. Că nimicurile îmi omoară tot timpul. Nu că timpul meu ar fi unul la fel de important ca al colegilor mei șefi la stat. Dacă l-aș avea, tot n-aș ști ce să fac cu el. Nu știu să fac ceva fără stres, cearcăne sau insomnii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.