Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Integritatea ca anticorp

Examenul major al unei societăți: integritatea - nu numai a liderilor - ca armă împotriva corupției. Când vom fi pregătiți să dăm - și să luăm - acest examen? Într-un an, în zece, în jumătate de secol?

De la vremea plagiatului comis de dl. Victor Ponta, începe, și la noi, să fie vehiculat, dincolo de denumirea unei instituții (ANI - Agenția Națională pentru Integritate), cuvântul integritate.

Cuvântul nu făcea parte din vocabularul ...activ al limbii române. Exista acolo, în dicționar, dar cam atât. Plagiatul, ca fraudă academică, și integritatea, ca structură morală fundamentală a ceea ce suntem, apar, în continuare mai puțin cunoscute la noi ca practică a vieții de zi cu zi, în sfera publică, respectiv în cea academică.  

Există regulamente, norme, dar, ca de multe ori, ele rămân pe hârtie și numai câte un accident sau scandal le readuce în atenție. Așa merg lucrurile, spasmodic, fără continuitatea practicării acestor norme și reguli.

Sunt persoane care pur și simplu nu știu ce este Integritatea. Chiar dacă ar întâlni-o, în carne și oase. Chiar dacă ar vedea-o personificată în acel funcționar public, în acea doamnă-demnitar, în acel instalator sau profesor, în acea funcționară de la ghișeu sau șofer. Dar Integritatea este definită, standardizată în sfera publică, mai ales pentru lideri, pentru persoanele care ocupă funcții publice, în medii profesionale diverse, de la cel academic la cel de afaceri. Ce este Integritatea? De ce este cea mai valoroasă caracteristică a ființei umane? Poate pentru că are în vedere integralitatea noastră ca oameni. Nu ființarea noastră fragmentară, exersând aleatoriu, selectiv, raporturile noastre cu morala, cu etica în funcționarea noastră socială, dar și în raportul public-privat.

Vă propun, luându-mă după un rezumat interesant, să vedem cum arată Integritatea în sfera publică la noi, în general, și în mediul academic, în special, pe care îl cunosc mai bine. Vom observa împreună de ce Integritatea este cel mai bun anticorp împotriva unei maladii a spiritului - corupția - care, în epoca digitală, se dezvoltă mai rapid decât în perioadele pre- și industriale în societățile democratice.

Cât de mult este influențat votul nostru de grupurile de interese din departament sau din facultate? Ne mai gândim la studenții noștri când votăm pentru? 

Integritatea și Adevărul. Un om integru spune adevărul. Așa cum și-l reprezintă cel în care crede, cel pe care îl va spune la fel în situații diferite. Luați liderii noștri, conducătorii de instituții vizibili în sfera publică, politicieni și guvernanți, primari și directori, șefi de birouri sau de echipă, șefi de secție sau directori de departament, decani și rectori în mediul academic sau gimnazial ori liceal ș.a. și observați, pe o perioadă determinată care este performanța lor în spunerea adevărului. Cât de mare este distanța între ce spun și ce fac? În afara unor persoane din media, a unor ONG-uri, mai e cineva interesat să facă exercițiul? El ar asigura claritate și un mediu politic sau academic mai curat.

Integritatea și angajamentul. Un om integru își respectă angajamentele, își ține promisiunile. Acestea nu devin, imediat după afirmarea lor, vorbe/texte uitate, aruncate apoi în recycle bin-ul sferei publice. Când un lider politic câștigă alegerile, pe baza unei platforme politice, un angajament a fost luat. A fost el respectat, promisiunile făcute au fost ținute? Luați partidele și coalițiile câștigătoare în diferite alegeri și observați ce anume a fost respectat, ce anume a fost neglijat dacă nu cumva uitat în ultimul deceniu românesc.

Când un rector, decan, șef de departament în universitate candidează pentru funcția respectivă, ei/ele o fac propunând un program, un text disponibil oricând, în unele cazuri susținut și oral în fața colegi/elor. Cei care votăm pentru, ne asumăm oare și angajamentul liderului? Iar dacă liderul nu își respectă angajamentul, cei care l-am votat îi spunem adevărul? 

Am făcut, oare, acest exercițiu simplu acum în perioada alegerilor universitare și anume: când se termină mandatul unui conducător, să reluăm textul programului/angajamentului său cu care câștigase funcția și să observăm dacă el a fost respectat? Cât de mult este influențat votul nostru de grupurile de interese din departament sau din facultate? Ne mai gândim la studenții noștri când votăm pentru? Sunt facultăți în România unde existența grupurilor de interese, a familiilor (câteodată la propriu) dictează/dirijează mersul lucrurilor, prin promisiuni, presiuni în schimbul votului mai ales în această perioadă electorală. Sunt cadre didactice care exersează în astfel de situații mai degrabă maniera discursului politic, prin racolarea de voturi/persoane, decât a celui academic

Integritatea și corectitudinea. Un om integru afirmă ce e corect chiar când asta îi poate aduce prejudicii sau priviri neprietenoase. Când asta se întâmplă într-un partid, rezultatul, de cele mai multe ori, e izolarea persoanei. Dar corectitudinea poate fi o armă politică: uneori, ea e invocată numai atunci când convine pentru a determina un anume curs al lucrurilor. Câte partide s-au remarcat prin corectitudine, câți lideri din sfera publică?

La facultate, lucrurile sunt, poate, mai dramatice. Au fost concursuri pe post didactic. Pe un post candidează și cineva „din afară” (se înțelege, care nu e titular în acea facultate), situație foarte rară în mediul academic românesc. CV-urile academice ale celor două persoane indică fără dubiu că persoana „din afară” este mai bine calificată pentru acel post. 

Dar comisia dă câștigătoare persoana „dinăuntru”, adică pe candidatul-coleg. Nu e un caz singular. Sau: unui câștigător al unui concurs i se „suspendă” validarea concursului de către universitate pentru că acela urma să dea curs unei invitații la Comisia de etică a universității. Formula „suspendarea” validării nu numai că nu e corectă, dar nu este nici legală. Sau: este corect sau e integră facultatea care conservă în continuare străvechiul mecanism că ...valoarea e dată de vechimea în muncă atunci când scoate posturi cu „dedicație” la concurs? Ce primează, adesea, în aceste cazuri, e situația umană nu cea profesională.

Mediul academic este foarte pudibond când este vorba de respectul pentru ceilalți. Derogări de la asta sunt fie escamotate, fie analizate sumar fără impact notoriu asupra comunității academice respective, fie transferate Comisiei de etică a universității respective. O situație ciudată: mulți au în vedere respectul pe care ni-l datorează studenții, dar mai puțini au în vedere respectul pe care îl datorăm noi studenților

Integritatea și respectul pentru Ceilalți. Un om integru respectă ce cred ceilalți, abilitățile, competențele, expertiza lor. Sfera publică, a politicului, dar, într-o măsură, și cea academică, e plină, la noi, de lipsa de respect față de cei/cele cu care venim în contact. Media contribuie adesea, prin, mai ales, emisiunile-dezbateri, la deprecierea substanțială a ideii de integritate. De la limbaj la modurile comunicării, de la ilustrarea foto sau video la textul pe crawl la TV, lipsa de respect pentru ceilalți e cronică. 

Nimeni nu a făcut, cred, acest exercițiu: luați persoana unei figuri publice, de la momentul în care „intră în atenția” media, până când nu se mai vorbește, cel puțin o perioadă, despre ea, și observați declinul respectului în actul comunicării (nu vorbesc despre respectul față de persoană care nu mai merită respectul nostru). Chiar când e vorba de un caz penal.

Mediul academic este foarte pudibond când este vorba de respectul pentru ceilalți. Derogări de la asta sunt fie escamotate, fie analizate sumar fără impact notoriu asupra comunității academice respective, fie transferate Comisiei de etică a universității respective. O situație ciudată: mulți au în vedere respectul pe care ni-l datorează studenții, dar mai puțini au în vedere respectul pe care îl datorăm noi studenților. De câte ori, oare, cadrele didactice nu s-au comportat nerespectuos, uzând de poziția de autoritate conferită mai degrabă de funcție decât de integritate? Rareori, însă, studenții evocă aceste derapaje, tot astfel cum, nu frecvent, cadrele didactice indică situațiile în care studenții plagiază.

Integritatea și Disciplina/Autocontrolul. Un om integru urmărește consecvent să fie el însuși, să nu abdice de la valorile etice care îl definesc. Disciplina e esențială, ca și autocontrolul. Dar noi nu suntem educați, noi nu învățăm cum e să fii disciplinat în sens moral, nu militar sau confesional. Motto-ul din Shakespeare are o rădăcină în cel mai vechi jurământ din lume, cel al lui Hipocrat care, la un moment dat, spune că dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău. Integritatea se bazează pe acest lucru. 

Universitatea românească ezită încă să se pronunțe limpede în ce privește integritatea și anti-plagiatului. Cum am văzut și de curând, poziția unui rector este mai degrabă deconcertantă în ce privește plagioratul, cum am numit eu doctoratul plagiat

În Școală e foarte ușor să faci rău: prin lipsă de respect, prin competențe scăzute, prin atitudine, prin abandonul selectiv al unor criterii, prin evaluarea elevilor/studenților care nu are consistență și transparență etc. Câți suntem conștienți că poziția de autoritate a profesorului e numai începutul unei construcții a caracterului elevului/studentului, a relației prin care educarea devine învățare. Rigoarea, disciplina, autocontrolul sunt mărcile acestei relații de integritate.

Integritatea este valoarea dinamică a construcției sociale. Investițiile în susținerea ei publică, fie și prin discursul politicianului, ar merita să fie făcute repede. Tragedia de la Colectiv, convulsiile europene provocate de actele de terorism indică regândirea unor mecanisme și funcționarea acestora. Societatea are nevoie urgentă de anti-corpii necesari pentru a nu mai lăsa corupția să se dezvolte, de la mediul politic la cel academic.

Universitatea românească ezită încă să se pronunțe limpede în ce privește integritatea și anti-plagiatului. Cum am văzut și de curând, poziția unui rector este mai degrabă deconcertantă în ce privește plagioratul, cum am numit eu doctoratul plagiat. Când e vorba de text preluat de la altcineva fără a cita sursa, nu trebuie să fii de specialitate ca să îți dai seama de acest lucru.

Nu cred că ezitarea mai are sens acum.

Cred că mediul academic românesc, dar și Școala, în ansamblu, ar putea acum să pună în operă un plan coerent de susținere a integrității ca valoare fundamentală. Nu la modul declarativ, prin simpozioane, mese rotunde, ci prin practică extinsă. În mod poate surprinzător, noi înșine ar trebui să ne includem în acest plan.

Cred că erorile comise, de pildă, de Consiliul Național de Etică pot fi îndreptate. Revenirea, prin o nouă analiză, făcută de alt Consiliu Național de Etică, la dosarele de plagiat „albite” ale unor figuri publice, ar fi un semnal încurajator. Infrastructura eticii în sistemul universitar ar trebui regândită. Facultățile ar trebui să-și asume mai mult în această privință. Ca și Școlile doctorale. În multe discipline, titlul de doctor trebuie readus la statutul de excelență în cercetare confirmată, nu menținut la cel de recompensă birocratică.

Construcția integrității în orice domeniu e un proces dificil. Dincolo de modele, norme, e vorba și despre convingerea fiecăru/eia dintre noi că se poate trăi cu și prin valorile integrității. Sunt anti-corpii necesari acum.

Text apărut pe blogul autorului.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Domnilor , perfect adevarat ! Dar cum le dam posibilitatea de acces in spatiul public ...oamenilor integrii ? Urmariti va rog , materialele " Platformei pentru Romania " - lansata in 12.01.2012 ! Cititi " A Treia Proclamatie de la Timisoara " - din 22.12.2011 ! Scrisa de unii dintre cei care au participat si la " nasterea " Proclamatiei de la Timisoara din 11.03.1990 ! Si la cea a F D.R. din 20.12.1989 ! Vedeti .....cate lucruri ar fi de analizat ??? Contactati- ma si veti ......descoperii chestiuni pe care le ignorati ! Noi , le avem in .....ADN- ul nostru ! Va stau la dispizitie - contact initial Facebook !
    • Like 0
  • Îndemnul dumneavoastră de a urmări performanţa în spunerea adevărului este mobilizator, dar „exerciţiul“ este minat de la bun început de două mari neputinţe. Prima vine din faptul că trebuie să ştim noi înşine adevărul pentru a putea să urmărim „spunerea“ lui la alţii. Or, simpla observaţie a interminabilelor (şi umanelor, la urma urmei) dispute din jurul nostru ne arată că nu deţinem Adevărul, ci doar măruntul şi personalul nostru „adevăr“. De fapt, dumneavoastră aveţi în vedere conceptul mai tangibil şi mai failibil al dreptăţii. Dar acest lucru face foarte problematic demersul de a sta în faţa televizorului, de exemplu (pentru că vorbiţi de sfera publică), şi de a decreta că un anumit discurs este adevărat sau, dimpotrivă, mincinos. Şi cu asta am ajuns la cea de a doua neputinţă a exerciţiului propus de dumneavoastră. Aceasta vine din faptul că discursurile din sfera publică sunt, în general, construite după criterii emoţionale, nu cognitive. Ele sunt făcute să impresioneze, să convingă, să atragă, nu să transmită cunoştinţe, validabile după un criteriu (discutabil, dacă m-am făcut înţeles când am vorbit de prima neputinţă) al adevărului. În această situaţie, cum credeţi că mai putem urmări „performanţa în spunerea adevărului“ (expresie nu tocmai fericită, dat fiind că adevărul nu poate fi spus din ce în ce mai bine, decât dacă aveţi în vedere doar forma discursului)?

    Intenţia dumneavoastră se clarifică atunci când asociaţi integritatea cu angajamentul. A măsura distanţa între ceea ce spun oamenii şi ceea ce fac nu înseamnă a verifica dacă spun adevărul, ci dacă aceştia îşi ţin promisiunile. Sper că nu credeţi că este acelaşi lucru. Mă tem că această confuzie este atât de răspândită în societatea noastră, încât a radicalizat sever atitudinile şi poziţiile la toate nivelurile piramidei sociale. Nu putem spune că un om care promite ceva este un mincinos dacă nu reuşeşte să îşi ţină promisiunea. Ar fi pueril, doar dacă am fi capabili să ne dăm seama că a promis cu intenţia clară de a nu-şi ţine promisiunea. Dar putem să ştim cu certitudine acest lucru? De aceea mi-aş permite să nu fiu întru totul de acord cu exemplul dumneavoastră cu CV-ul mai calificat al candidatului din afară. CV-urile sunt un fel de promisiuni care trebuie confirmate. Între a alege un candidat complet necunoscut cu un CV pe care scrie Sorbona şi unul cu un CV mai „tern“, dar pe a cărui experienţă o cunosc, s-ar putea să fie o alegere mai potrivită al doilea. Desigur, nu contest eventuala dumneavoastră experienţă personală şi cunoaşterea vreunui caz concret în care candidatul extern chiar ar fi fost mai potrivit. Vreau doar să arăt că lucrurile nu sunt chiar atât de uşor de judecat.
    • Like 0
    • @ Cristi Capră
      Cred că ați luat "performanța în spunerea adevărului" într-un sens pe care nu l-am avut în vedere: era vorba de performanța de a spune adevărul și e inclusă aici și o nuanță ironică.
      Cum poate fi deținut adevărul dacă nu "personal"? Induceți o abordare filosofică aici când e, de fapt, vorba de afirmații făcute și dovedite apoi ca fiind neadevărate.
      Dar dumneavoastră cum calificați promisiunile făcute de executiv, de un lider politic aflat în campanie electorală, care, ulterior, nu sunt susținute? Sau nici măcar denunțate ca eșecuri? Este integru acela care procedează așa?
      Nu înțeleg raționamentul cu cele 2 CV-uri? În ce fel ar fi un CV o promisiune neconfirmată. Dacă e "adevărat", adică nu cu date false, atunci el reflectă un nivel de performanță academică atestată. Când un CV e mai performant academic, de ce l-ați prefera pe-al doilea?
      Vă mulțumesc pentru atenționarea că lucrurile nu sunt așa de ușor de judecat.
      • Like 0
    • @ Marian Popescu
      Tocmai asta încerc să denunţ, domnule Popescu, anume ideea că adevărul poate fi deţinut cu siguranţa cu care se poate deţine un bun material. Unii filosofi contestă chiar posibilitatea principială de a-l deţine, dar nu voi iniţia o dispută filosofică pe terenul „ferm“ în care v-aţi conceput articolul. Ceea ce noi îmbrăţişăm cu vehemenţă, demnă de multe ori de cauze mai bune, drept adevăr este un amestec de informaţii recepţionate printr-un telefon fără fir: de la televizor, de la prieteni, din cărţi (aceasta fiind, de altfel, o sursă onorabilă) ş.a.m.d. Or, este mult mai bine şi mai cuminte să considerăm acest amalgam drept opinie sau, echivalent, punct de vedere. Altfel, scumpele noastre adevăruri personale se vor întâlni – inevitabil, după părerea mea – cu lebedele negre. Înainte de a vă răspunde cum calific eu promisiunile electorale nesusţinute, vă atrag atenţia că nu le puteţi judeca global. La ce anume vă referiţi? La mărirea salariilor, la autostrăzi, la dotarea spitalelor, la înlăturarea corupţiei sau, poate, la promisiuni de viaţă mai bună, de respect, demnitate etc.? După cum vedeţi, le-am împărţit în două categorii, ambele incluse în discursurile electorale. Primele, concrete, punctuale, atrag, prin neîndeplinirea lor, acuza eventuală de incompetenţă, nicidecum de minciună. Credeţi că dacă un bărbat îi promite soţiei sale că va repara robinetul de la baie sau gardul din curte şi nu o face trebuie ca aceasta să-l acuze de minciună? Daţi-mi voie să cred că nu. Minciună ar fi, mai degrabă, dacă el a comis adulter şi susţine că nu a făcut-o. A doua categorie de promisiuni, atât de generale şi de vagi prin generalitatea lor, este şi mai refractară la judecăţi în termeni de adevăr şi fals şi nu cred că mai este nevoie să insist asupra ei. Acum vă pot răspunde la întrebare: consider promisiunile electorale neîndeplinite ca atare, adică ... neîndeplinite, sau, cum chiar dumneavoastră spuneţi, ca eşecuri. Am ajuns la problema CV-urilor. Un CV este o promisiune neconfirmată aşa cum este şi o diplomă. El atestă un trecut profesional care nu este automat, prin el însuşi, o garanţie că posesorul este candidatul perfect pentru postul oferit de angajator. CV-ul este doar o premisă, candidatul va trebui să demonstreze ceea ce afirmă CV-ul, care nu trebuie fetişizat, cu atât mai mult cu cât avem contextul pe care chiar dumneavoastră îl acuzaţi în articol, acela al inflaţiei de titluri de doctor nemeritate (care chiar nu reflectă un nivel de performanţă academică atestată – aici chiar putem acuza, în speţă, minciuna). În fine, ceea ce am încercat să argumentez este necesitatea de a nu confunda integritatea cu integrismul. Discursul public s-a radicalizat atât de mult, încât etichetăm drept minciună ceea ce este incompetenţă şi adevăr ceea ce are rangul mult mai modest şi legitim de opinie. Închei asigurându-vă că atenţionarea că lucrurile nu sunt uşor de judecat nu a fost făcută cu intenţia de a vă pune la punct şi adaug mulţumirile mele sincere pentru faptul că aţi intrat în dialog cu mine.
      • Like 1
    • @ Cristi Capră
      Mulțumesc pentru comentariu. M-a făcut, încă odată, să mă gândesc că granița între promisiune, incompeteță și minciună este fragilă.Trecerea ei ilegală este atât de frecventă încât a devenit un "sport" extrem al democrației. Totuși, unde plasați ideea de adevăr când e vorba de individ, respectiv, când e vorba de discurs public? Când spunem "adevărul în care cred", ce înseamnă asta?
      Pun aceste întrebări, încurajat de comentariul dumneavoastră.
      • Like 0
    • @ Marian Popescu
      Zâmbind, vă scriu că aproape mă incitaţi să dezvolt eu însumi un articol, deşi nu am acest privilegiu pe republica.ro. Întrebările dumneavoastră ating aceeaşi dificultate a certitudinilor noastre sau, mai exact, a validităţii acestora. Iar un răspuns ferm ar trăda, paradoxal, o certitudine la fel de greu de demonstrat şi de validat. Cred, în aceeaşi notă de prudenţă din comentariul meu precedent, că, atât la nivel de individ, cât şi la nivelul discursului public, discursul ar trebui să vizeze atingerea certitudinii, nu să pretindă că porneşte de la aceasta. Altfel spus, pornind de la faptul că ar trebui să fim mereu conştienţi de limitele şi de failibilitatea cunoştinţelor noastre, certitudinea ar trebui plasată mai degrabă în scop, la final, decât la origine. A o plasa la origine înseamnă a lăsa loc pentru adoptarea, la extrem, chiar a unei atitudini inchizitoriale, de tip Torquemada („eu deţin adevărul, deci am datoria de a-l impune prin orice mijloace oricui mă contrazice“). Argumentarea de până acum mă ajută să descopăr că oamenii care pornesc la drum crezând că deţin adevărul îşi încep discursurile (indiferent că sunt la tribună sau „in taberna“) cu pronumele „eu“: „Eu ştiu ...“, „Eu fac ...“, „Eu am ...“, „Eu sunt ...“. Nu vreau să generalizez nepermis, dar poate veţi fi de acord cu mine că, în multe cazuri, convingerea de a fi deţinătorul adevărului serveşte foarte bine egoismului. Am ajuns în punctul în care trebuie să arăt că avem nevoie de certitudine şi că aceasta are valenţe de ancoră, de stabilitate pentru parcursul nostru într-o lume parcă mai mult ostilă, decât prietenoasă. Aşa se explică de ce ne repezim atât de uşor să ne întărim prejudecăţile şi să le ridicăm la rangul de adevăruri. O facem pentru că asta ne ajută să supravieţuim (dacă nu cumva este singura cale). Aşa explic expresia „adevărul în care cred“. Dacă omul care foloseşte această expresie adaugă: „poate nu este, totuşi, adevărul, dar mă ajută să nu mă rătăcesc“, este un om demn de respect, pentru că are o premisă morală certă. Îmi dau seama că poate dumneavoastră aşteptaţi un răspuns mai concret, cu aplicabilitate la sfera publică sau politică, iar eu v-am dezamăgit cu o filosofie inaplicabilă la mizeria noastră cotidiană. Şi cred că aţi avea dreptate. Dacă finalitatea morală, pe care sper că am reuşit să o fac vizibilă în textul meu, ar înlocui sau măcar ar compensa mercantilizarea tuturor domeniilor vieţii sociale, inclusiv acela al politicii, lumea noastră ar fi mult mai bună.
      • Like 0
  • Integru, in traducere: Cinstit, onest, corect; incoruptibil!
    Acum, trebuie sa analizam si cum o revista de agricultura (cu redactorul prieten cu omul de știința ce a inventat pixelul albastru)...a ajuns sa analizeze o teza de doctorat romanesc...tocmai din Franța!!
    Pana la analiza integrității ce facem cu...conducătorul de doctorat si cei care au făcut recenzia?
    Sau...nu contează...la acel timp era un mod de analiza ...acum este altul!
    Acum, cine este: corect; incoruptibil ?? Bine înțeles ca toți aceia care cer capul lui Ponta! Pe toți ii mana in lupta corectitudinea si sunt 100% incoruptibili!
    Oricum, subiectul este depășit! Cu sau fără doctoratul lui Ponta si...n+1 doctorasi...Romania nu mai este ce a fost! Cum si titlul de doctor, nu mai este ce a fost!
    • Like 0
    • @ Ciobanu Vasile
      Am afirmat, nu odată, că Școala doctorală, conducătorii de doctorat au responsabilități clare. Derapajele survenite în activitatea lor trebuie, evident, remarcate și, acolo unde legislația acoperă speța în cauză, sancționate.
      Vă înțeleg scepticismul privind specia celor corecți, incoruptibili. Nu plac celorlalți. Dar, totuși, nu e vorba de a "cere capul", ci de a cere acelui cap care a fost și capul guvernului, să își asume o greșeală. Și ați văzut, probabil, cum a făcut-o: a spus că renunță la titlu iar un ministru s-a grăbit să îi facă și cadrul legislativ pentru asta! Cum să renunți la un titlu pentru care ai muncit, onest, ani de zile? dacă ai muncit.
      Foarte de acord cu dumneavoastră că, din păcate, nici titlul de doctor nu mai e ce-a fost! Dar nu cred că trebuie să acceptăm această stare de lucruri în continuare.
      • Like 0
    • @ Marian Popescu
      Eu am făcut un comentariu...la general.
      Acum am înțeles: doriți sa deveniți hater si... cereti acelui cap, care a fost și capul guvernului...sa cada pe butucul integritatii! Oricum...este in trend!
      Acel cap a căzut si a început-si aștepte rândul in ...istorie!
      Va doresc succes!
      • Like 0
  • Mircea check icon
    Problema nu e numai de intergritate, adica ce te faci cu doctoratele unora care au plagiat... Problema e ce te faci cu tonele de maculatura care se pretind "cercetare stiintzifica", dar nu au nici o valoare... Tone de doctori in Romania, unii poate nu au plagiat, dar e plin de "doctori" gen Geoana sau Tanasescu care au facut doctoratul "cu sacosha". Vorba bancului, unul il intreaba pe altul in tramvai "Dl Doctor, coboratzi la prima?" La care ala ii raspunde "Fantastic Domle, dar de unde ai stiut ca sunt Doctor?" La care primul zice "pai in Romania de azi fiecare al doilea om e doctor, si cum eu nu sunt m-am gandit ca tre sa fitzi Dumneavoastra"
    • Like 2
    • @ Mircea
      De acord cu dumneavoastră întru totul. Când am întrebat public prima oară - era o întâlnire academică - exact ce ați remarcat dumneavoastră, "primirea" nu a fost chiar entuziastă! Bun bancul, nu-l știam.
      • Like 1
  • prima dată când cuvântul „integritate” a apărut spontan pe buzele unui cetățean obișnuit a fost în campania electorală pentru Primarul General al Bucureștiului, în 2005 (nu știu dacă se mai găsește undeva cel vox pop filmat pe la Piața Romană); înainte de asta, cuvântul fusese (re)introdus în vocabular, cu acest sens, în 2002, printr-o traducere făcută pe bază de voluntariat--documentul se gasește în format pdf la http://archive.transparency.org/publications/sourcebook :) lectură plăcută! :)
    • Like 0
    • @ Codru Vrabie
      Prețioase aceste detalii, desigur. Eu observam, însă, reintrarea cuvântului în vocabularul activ. Ar fi interesant, mergând pe ideea de documentare așa cum ați făcut și dumneavoastră, să vedem când a fost "integritatea" , pentru prima dată, un criteriu în sfera publică românească. Dar și în cea academică.
      • Like 0
    • @ Marian Popescu
      mulțumesc :) însă la această întrebare nu știu să răspund eu--poate niște istorici-lingviști? :)
      • Like 0
  • E simplu. CNE nu trebuie sa existe.
    • Like 0
    • @ Gelu Tudose
      La o discuție, la Camera Deputaților, luna trecută, mi s-a spus că trebuie să există o "instanță" superioară universităților. Și dacă asta greșește? La cine "mai superior" ne ducem? Nu mi s-a mai răspuns. Eu cred că infrastructura universitară pe etică e prea stufoasă la vârf.
      • Like 0
  • Textul este prea lung pentru lumea virtuala. A aplica azi "criteriile de integritate" asa, pur si simplu fara a analiza si a recunoaste cauzele care au dus la asa ceva si fara a face diferenta intre erori si plagiat (nu-ti poti plagia indrumatorul, intr-un astfel de caz este vorba de o neatentie, de o gresala), fara a se asuma greselile Ministerului Invatamantului si fara a oferi o solutie, este echivalent cu critica facuta azi de unele organizatii din medicina (care nu au facut nimic si nu le-a auzit nimeni vocea in ultimii 25 de ani) la adresa modului in care a fost gestionata criza de la Colectiv. Incepeti cu autocritica si cu solutiile sistemice caci efectele le cunoastem!
    • Like 1
    • @ Dana Diaconu
      Desigur, e lung. Pentru lumea virtuală. dar textul e pentru...lumea reală. Analiza pe care, pe bună dreptate o cereți - și nu sunteți singura, dar nici nu suntem prea mulți! -, începe să fie făcută. Mai timid, e-adevărat căci lumea universitară, ca și alte "sisteme" funcționează și pe baza unor complicități care mențin lipsa curajului de a spune deschis ce crezi. Nu aș intra cum într-o discuție despre eroare și plagiat în cazul în care e implicat îndrumătorul de doctorat din care doctorandul său a preluat text. Cazuistica e destul de complicată aici, și la universități străine chiar unde, însă, normele etice sunt clare și asumate. Cât despre soluții: Universitatea din București a început propunerea lor, deocamdată în cadrul consorțiului universitar din care face parte. Probabil că ministrul cel nou va dori să extindă cadrul dezbaterii iar președintele, cum știți, a făcut o invitație deschisă în acest sens. Cred că va trebui să lucrăm mai mulți/multe în această direcție.
      • Like 0
    • @ Marian Popescu
      Aici este un spatiu virtual ceea ce nu inseamna ca este o lume ireala ci un alt tip de realitate care are o viteza mai mare. In lumea virtuala articolele "se scaneaza" si daca nu intelegi suficient e repede ce doreste autorul sa-ti spuna, treci peste. Este un feedback, daca concentarati mai bine articolele vor fi citite de catre mai multe persoane si poate fi si un bun exercitiu de a ajunge mai bine la studenti, fiind profesor. Multumesc pentru raspuns. Este un subiect foarte important!
      • Like 0
    • @ Dana Diaconu
      Înțeleg ce spuneți despre "scanare". Am observat însă că atunci când "scanezi", sunt sacrificate concepte, raționamente. Cum știți, scan-ul e o foto, o imagine fixă. Apreciez viteza, dar nu atunci când scan-ul se substituie raționamentului. Care cere timp. Puțin mai mult. Dacă aș face un haiku sau un tweet, ca forme de maximă concizie în comunicare, ar fi mai bine? Da, dar numai pentru cine știe ce înseamnă acest tip de limbaj și gândire.
      Recitind textul meu, văd că putea fi mai scurt, într-adevăr. Next time mă voi concentra. Mai bine. Nu mai mult. Ceva care v-ar putea interesa:
      un coleg a publicat de curând o teorie care susține că în viitor comunicarea prin text va fi abandonată pentru cea prin imagini. Ce ziceți de asta? Vor dispărea o mulțime de probleme, nu-i așa? Atunci, creierul nostru nu va mai funcționa ca acum. De fapt, mai multe studii arată că procesul a început.
      • Like 1
    • @ Marian Popescu
      Scanarea este o constatare, as putea explica mai bine doar in corespondenta privata. Dumneavoastra aveti o specializare, o competenta profesionala cunoscuta si recunoscuta intr-un mediu restarans. Scrierile dumneavoastra integrale, vor fi studiate de un numar restrans de oameni care se vor specializa pe acelas domeniu dar, exista cunoasteri care merita si pot fi impartasite intr-un spatiu mult mai larg si mai ales merita experimentate in viata. Lumea virtuala merita, tocmai fiindca este o forma de realitate, oameni de calitate. "Scanarea" nu este o forma de superficialitate ci o forma de selectie rapida, care s-a dezvoltat ca raspuns natural, intr-un mediu in care circula foarte multa informatie. In fapt, eu va rog sa scrieti si in limbajul pe care eu il cunosc, fiindca pe acela il pot citi. Este o dorinta, nu o critica. Cu privire la ceea ce spuneti despre abandonarea comunicarii prin text, probabil se va produce intr-o mare masura, la un moment dat cand vom incepe sa utilizam transferul de date de la creier la creier pe principiul "Bluetooth" dar, nu cred ca asta va exclude exprimarea si comunicarea in scris sau sub alte forme. Atunci ne vom prezenta mai reali ca niciodata fiindca ne vom prezenta cu ceea ce gandim, nu cu ceea ce spunem sau scriem. Posibil sa ne indreptam spre o lume de o calitate si o sinceritate superioara?
      • Like 0
    • @ Dana Diaconu
      Apreciez claritatea și directețea dumneavoastră. Mi-am dat seama că, de când "virusul" online m-a prins, pe mine, om format în cultura textului, va trebui să schimb ceva în felul de a scrie pentru acest mediu. Pe de altă parte, încerc să evit prejudecăți, dar și să contracarez neajunsuri, insuficiențe produse de comunicarea online. Care vehiculează mai mult, cum și spuneți, informație. Pe mine mă interesează procesul de gândire, afirmarea clară a unor idei care, vrem-nu vrem trebuie susținute de argumente. Mă interesează, desigur, în continuare ce scrieți. Puteți folosi adresa mea de e-mail sau Fb (marian.popescu.1952.
      • Like 1


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult