Foto Inquam Photos / George Călin
Biserica, în durata lungă, a avut și are rolul de a gestiona credința și imaginarul religios, de a educa și întreține starea de religiozitate, de a fi, în cele din urmă, tămăduitoare în plan sufletesc și nu numai. În această vreme de încercare inedită și deosebit de grea la care este supusă omenirea din cauza epidemiei de COVID-19, Biserica Ortodoxă Română are șansa de a se regândi pe sine și de a se regăsi în marea lucrare pe care i-a încredințat-o cel Înviat. Ceea ce nu se poate înțelege este motivul pentru care Patriahul a simțit nevoia să facă o înțelegere cu ministrul de interne pentru a „adapta” biserica la situația epidemică în vederea unei re-ritualizări ad-hoc a celebrării Învierii.
Există în spațiul public din ultimele zile o tendință vădită de relaxare a restricțiilor impuse de epidemie, aceasta cu atât mai mult cu cât apropierea sărbătorii Învierii a dat apă la moară celor care clamează această relaxare. Astfel, au apărut, nevoie-mare, o serie de dizgrațioși băgători de seamă, precum Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta, Kelemen Hunor, Marcel Ciolacu, care au început să reînvie la soarele de primăvară printr-o serie de condiționări ale decretului de prelungire a stării de urgență emis de președintele României.
În această ambianță, BOR a început și ea să se afle în treabă, în ceea ce privește găsirea unor soluții total deplasate de a produce o regie a sărbătorii Învierii în condițiile epidemiei de COVID-19. Mai precis, este vorba de distribuirea paștilor și a Luminii într-o manieră improvizată și extra-eclezială.
Îmi exprim câteva păreri legate de aceste găselnițe din proximitatea ritualului consacrat și tradițional al Învierii, în calitate de creștin ortodox practicant, crescut și educat în umbra bisericii și a mănăstirii din satul natal, un loc de intensă și profundă atractivitate privind pietatea individuală și colectivă ortodoxă. De asemenea, îmi declar identitatea creștin-ortodoxă printr-o atitudine centrată pe mărturisirea împărtășită de majoritatea credincioșilor, și anume „sunt bucuros că sunt ortodox”, care este în contradicție cu ceea ce se întâmplă astăzi când se etalează de înalte fețe bisericești un alt tip de declarație sau mărturisire, adică, „sunt mândru că sunt ortodox”. Consider că mândria este atingătoare fățărniciei și ipocriziei, pe când bucuria este atingătoare trăirii întru Hristos. În sensul celor mai de sus și prevenind posibile adversități privind „puritatea” ortodoxă asumată, personal mă întreb de ce capul Bisericii Romano-Catolice, Papa Francisc, nu a făcut o înțelegere cu guvernul Italiei, o țară profund afectată de pandemie, înțelegere care să construiască un scenariu sau o scenografie ad-hoc, privind participarea sau împărtășirea colectivă a celebrării Învierii lui Hristos. Episcopul Romei s-a aflat în timpul slujbei Învierii într-o înaltă și admirabilă solitudine în Catedrala Sfântul Petru din Roma, oficiind la altar Învierea lui Isus, aspect ce simbolizează „in absentia” marea rugăciune și participare colectivă la preamărirea actului fondator al credinței noastre creștine, și anume, Învierea Domnului.
Asistăm la o nouă băgare în seamă a ierarhiei ortodoxe, la un exercițiu de mândrie într-o situație de excepție, când Biserica Ortodoxă ar trebui să se replieze în biserica din suflet, din inima fiecărui credincios, iar asumarea și celebrarea Învierii să se petreacă în acuratețea singulară și individuală a mărturisirii credinței. Din perspectiva discursului teologic și religios, mă întreb, oare Patriarhul și ierarhii, preoții și monahii nu pot înțelege că nevoia celebrării Învierii Domnului acasă, individual, sau în familia restrânsă, în condițiile epidemiei, poate fi și un semn divin. Acest semn divin ne acordă șansa rar întâlnită de a ne regândi și de a ne reînnoi răscumpărător credința în momente de renunțare, ascetism și meditații profunde.
Cred că asistăm la o anumită superficialitate în interpretarea teologică a bisericii și a „comunității celor chemați”, în condițiile în care înțelesurile și semnificația bisericii sunt multiple și complexe. Tocmai această constatare poate legitima exercițiul individual al pietății în spațiul extra-eclezial. Prin urmare, biserica ce asumă atât poporul creștin cât și templul are o dimensiune eshatologică drept loc al prezenței Împărăției lui Dumnezeu, o dimensiune euharistică, ce adună credincioșii la sacramentul împărtășirii făcute lui Isus Cristos, o dimensiune organizatorică și teritorială, dar are și o sublimă dimensiune, cea pneumatologică, care presupune „sfințenia creștinilor în unitatea de Duh”.
Biserica pneumatologică, adică o biserică în Duh, este o biserică nevăzută, dar reală prin membrii săi mărturisitori de credință. Poate că acum, în aceste condiții de epidemie, teologii noștri ar putea lua în seamă dimensiunea sufletească, pneumatologică a bisericii, care acceptă și exprimă participarea prin unitatea în Duh a bisericii, ca trimitere spre epoca primară a creștinătății, dimensiune care poate fi asumată și acceptată în aceste condiții excepționale. Prin urmare, se poate admite absența bisericii ca templu și adunare a credincioșilor, în favoarea bisericii recompusă din trăirile sufletești ale credincioșilor, adică a bisericii extra-ecleziale.
S-a găsit, în urma înțelegerii între BOR și MAI, prin scenariul ad-hoc al celebrării Învierii, posibilitatea distribuirii paștilor în afara bisericii, la „tejghea”, și formarea unor caravane de voluntari care împart Lumina la scara blocului, acolo unde, în celelalte zile, megieșii joacă cărți și zaruri.
S-a revenit, în cele din urmă, la intervenția președintelui țării, asupra statului la coadă pentru primirea paștilor, pâinea sfințită urmând să fie împărțită la domiciliul credincioșilor de către voluntari, asistați de polițiști. Și în acest caz, se poate constata, fără nicio malițiozitate, că delegăm preoția unor voluntari sau mesageri, dar voluntariatul nu poate în nici un chip înlocui sacerdoțiul și trăirea misterului pascal. Experiențele și inovațiile se ciocnesc întotdeauna cu tradiția, iar adecvarea lor la tradiție este un proces dificil și pe alocuri irealizabil. În ciuda ordonanțelor de urgență și militare, aceste scenarii ad-hoc vor produce, în mod neprevăzut și spontan, o intensificare a circulației intra-comunitare, de la biserică la locuință, o animație în spațiul public, pe alocuri cu îmbulzeli, provocate de miracolul sfințeniei (a Luminii Sfinte și a Paștelui), asemenea îmbulzelilor din zilele de Bobotează, când se distribuie apa sfințită, sau asemenea devoțiunilor dedicate cultului moaștelor.
Referitor la prima variantă (14 aprilie, a.c.) a înțelegerii dintre MAI și BOR, am avut impresia că se dorește cu tot dinadinsul o prezență clericală în mijlocul credincioșilor, forțarea ieșirii din șomajul nostru cel de toate zilele al preoților și parohilor, șomaj cauzat de pandemie. Consider că este vorba de o supralicitare ipocrită a nevoii prezenței preoților în comunitățile parohiale, mai ales că este știut faptul că foarte mulți preoți parohi sunt navetiști de la oraș la sat, cu o activitate pastorală la fără frecvență, sau cu un misionarism practicat la „durata scurtă”.
Acești preoți parohi navetiști lipsesc din comunitățile rurale și astfel nu pot celebra de fiecare dată învierea zilei din noapte și nu au bucuria participării la învierea zilei de muncă și rugăciune în comunități. Eradicarea preoției la fără frecvență ar trebui să fie o preocupare de vârf a Patriarhiei Române, să intre în mod esențial în grijile Întâistătătorului BOR. Este de apreciat faptul că Patriarhia s-a nevoit să își înființeze televiziune și post de radio cu recepție națională, lucru care devine în condițiile de azi deosebit de util în transmiterea slujbelor și a educației religioase. Aceste transmisii mass-media pot substitui prezența colectivă la slujba Învierii.
O lectură mai diligentă și mai acută a textelor sacre ne-ar putea lămuri dacă putem aproxima absența credincioșilor din templu, în condițiile pandemiei, cu absența martorilor direcți ai momentului fondator al lumii noastre. Învierea lui Isus Cristos, ca eveniment fondator, poate fi abordată prin două tipuri de mărturii: „tradiția ca formă de mărturisire de credință” și „tradiția în formă de narațiuni”. Credința și mărturisirea de credință creștină sunt garantul evenimentului Învierii, iar tradiția prin narațiune relatează în variante diferite Învierea. Ea descrie Învierea însăși a lui Isus ca un moment „care s-a petrecut în taina lui Dumnezeu între Isus și tatăl, un proces care prin natura lui scapă experienței umane”. Prin urmare, taina Învierii și absența martorilor direcți poate consacra Învierea din anul 2020, în condițiile lipsei sau absenței mărturisitorilor creștini la slujba din noaptea Învierii, drept un Paște apropiat evenimentului însuși petrecut acum două mii de ani.
Așadar, taina Învierii s-a petrecut în absența credincioșilor și a martorilor direcți, iar realitatea Învierii a însemnat în primul rând mărturisirea de credință în Înviere. Învierea poate fi celebrată, așadar, printr-o mare rugăciune la purtător, o nemărginită rugăciune a poporului credincios, rugăciune ce alimentează fluviul liniștit al credinței și devoțiunii.
Din aceste perspective teologale, Paștele dat credincioșilor ca o formă înaltă a Euharistiei, prin care se reactivează jertfa unică a lui Isus Hristos (pâinea și vinul transsubstanțiat în trupul și sângele lui Isus) presupun în mod negreșit comuniunea liturgică. Paștele ca simbol euharistic presupune un punct înalt al întâlnirii, al unei comunități liturgice „într-un singur loc”. Prin urmare, coparticiparea (prezența la slujbă, la liturghie) este condiția sine-qua-non a acordării Paștilor credincioșilor strânși într-un singur loc (biserică). În viziunea cvazi-eretică, a înțelegerii din 14 aprilie dintre MAI și BOR, Paștele urma să se distribuie la rând, la ghișeu (în locuri amenajate), în condițiile restricțiilor epidemice.
Acest aspect ne-a reactivat în memorie colectivă precaritatea vieții din comunism, și anume, coada de la alimentara pentru făină, zahăr, ulei. O nouă imagine, dar și o altă simbolistică substituie în mod nepermis, din punct de vedere al tradițiilor și normelor vieții creștine, prezența împreună, în comuniune și în colectivitatea rugătoare și mărturisitoare din biserică. Paștele distribuit la coadă presupune șirul și înșiruirea ce nu pot înlocui, decât într-o viziune precară și într-un trivial marketing în planul credinței și religiozității, cercul, comuniunea, adunarea, împărtășirea în interiorul bisericii a solidarității și iubirii creștine.
Pe de altă parte, distribuirea Paștelui și a Luminii derulate pe mai multe zile, redimensionează, prin „înțeleapta” înțelegere dintre MAI și BOR, derularea cronologică a evenimentului Învierii. Acest aspect se află într-o flagrantă opoziție cu efortul teologiei contemporane de a poziționa interpretarea istorică la loc de vârf în reconstituirea Învierii lui Isus Cristos. Învierea, ca eveniment istoric real, strict circumscris cronologic, încarcă discursul teologic cu multiple valențe care au fundamentat veridicitatea narațiunilor apostolice în defavoarea „speculațiilor sau experiențelor interioare mistice”.
În concluzie, cred că Patriarhul Daniel, printr-o scrisoare pastorală de excepție, ne-ar putea îndemna să celebrăm Paștele acasă, în taina însăși a Învierii Domnului, cu o inedită ardoare a credinței și rugăciunii, trăite individual în condițiile restricțiilor epidemice. Între teologia Învierii și credința indelebilă, pe de o parte, și fățărnicia scenariilor și organizărilor amenajate ad-hoc, pe de altă parte, este o mare distanță și o mare contrapunere. Poate că în aceste momente ale replierii în noi pentru celebrarea Învierii lui Isus Hristos în afara bisericii și a adunării de credincioși în biserică, ar fi bine să ne amintim de cuvintele adânci și tămăduitoare pe care le-a scris Mihai Eminescu, în proximitatea Sfintelor Paști și a adevărului Învierii lui Isus Cristos. Aceste cuvinte au fost scrise la 16 aprilie, 1878, în Joia Mare, dată relevantă pentru similitudinea de calendar dintre Sfintele Paști de atunci și cele din 2020: „Credem că a înviat în inimile sincere care s-au jertfit pentru învățătura lui, credem că a înviat pentru cei drepți și buni, al căror număr este mic...dar rămâie datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e de demult și de nu va sosi niciodată acea zi, din care să înceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Un preot poate fi cu gândul aiurea la liturghie, după cum și atenția credinciosului prezent e fluctuantă, dar e rezonabil să ai încredere, totuși, că repetatele participări și nevoințe individuale duc la întărirea spirituală a celui din urmă, așa că nu e mare lucru să se poată dispensa de serviciile ecleziastice obișnuite, la nevoie, într-o perioadă de criză. Poate ierarhii au avut în vedere „talpa” slujbelor de peste an, bătrânii satelor și orașelor, și au crezut că aceștia vor fi în stupoare, se vor simți abandonați de biserică dacă nu se întâmplă totul la fel. E bizar să se teamă de așa ceva, pentru că asta implică și propria lor neîncredere în eficacitatea practicii religioase de o viață.
O dregere a busuiocului încearcă părintele Constantin Necula, un comunicator popular al BOR, îndemnând lumea să stea acasă de Paști (în Adevărul citându-l din Tribuna). Evident, nu ne poate spune direct să refuzăm pachetele BOR. Dar i se contrapune imediat mitropolitul Moldovei, care ne ceartă că ne e frică.
Ce e de făcut? Deja există o mulțime de pachete sigilate cu produsele sfințite în cadrul unor ceremonii, s-a cheltuit probabil enorm pentru ele și pentru echipamentul celor care vor distribui. Să fie aruncate toate? Problematic.
Astfel , 1. Oare nu ar trebui sa luam in calcul , in prima faza , doar cu titlu de idee si subiect de dezbatere publica , retragerea stipendiilor acordate de catre Stat , Bisericii Ortodoxe Romane ?
2. Oare Statul nu ar trebui sa trateze Biserica ca pe un un contribuabil obisnuit , ca pe o entitate economica ordinara , precum firmele , PFA , etc .
3. Lucratorii Bisericii - acei indivizi care presteaza ocupatia de preot , sa o faca pro bono , doar part time , dupa cele 8 ore de munca intr-o meserie adevarata , lucrativa si generatoare de plusvaloare si generatoare de impozite ?
4. Taierea imediata a salariului tuturor membrilor acestei institutii , socot inutila , de la soldat / popa ordinar - pana la general , pardon , pana la ,, prea fericit ,, ?
Aceasta institutie desueta , Biserica - evident ma refer la toate cultele , nu doar la aceea de dogma ortodoxa , nu este decat un balast pentru o societate moderna , sofisticata si eficienta . Mituri si povesti , povete de natura incredibilului , nu fac decat sa tina societatea in loc , chiar mai tragic , sa o tina captiva in trecut , ancorata in anacronic , in intuneric si lipsa a ratiunii . Aud concepte noi zilele astea - livrare de ,, lumina sfanta ,, de ,, paine binecuvantata ,, - alte bazaconii ... japonezii , nemtii , sud-coreenii , siriusienii , antaresienii , nu cultiva asemenea ineptii , ei doar progreseaza . Alert . La noi insa , batalioane de handralai cat dulapu' , buni de munca , insa visceral lenesi si oportunisti , popimea , nu are niciun interes ca turmele sa progreseze , in loc de oi sa devina Cetateni . Invesmantati in rochii multicolore , caraghioase , cu ochiul si mintea dupa impuscat francu' sau dupa vreo enoriasa mai nazdravana , au in cuget evolutia Societatii ? Nu ! Dezideratul lor este obtinerea unei parohii cat mai grase si obedienta , far' de nazuinta spre evolutie , buni platitori de acatiste si mosmoande ; au mintea la case mai fatzoase , masini mai sclipicioase , mandre mai duioase ... Deci , prieteni , haidem dara , sa lasam acest firicel de idee sa devina fluviu , unda cu unda si poate , cu ajutorul Providentei Progresului , sa anihilam aceasta lipitoare , acest Goliath malign , anume Banda Organizata Religioasa , BOR !
2. Da, asa ar trebui.
3. Nu neaparat. Cerere si oferta. Daca exista suficienta cerere pentru produse si servicii religioase incat popa sa aiba de munca 8 ore pe zi, atunci asta e. Nici mie nu-mi place religia, mi se pare o chestie anacronica si plina de contradictii, dar democratia si economia de piata sunt importante.
4. Daca e vorba de salarii platite din bani de la buget atunci da, absolut (in concordanta cu punctul 1, de altfel). Daca biserica va fi vreodata finantata 100% din donatii/fonduri private/ business propriu, atunci va fi strict treaba lor cum isi vor distribui acele fonduri.
-1),Bugetul ,amarat ,asa cum este ,popa are un salar destul de bun ,
-2) Cutia milei ,inclusiv ,acea cheta ,adunatura de bani din biserica ,unde un ,,crestin fidel popii se plimba in timpul slujbei printre crediciosii (fraieri ) si arunca fiecare ,cat poate acolo in ligheanul de plastic , suma destul de consistenta la final ,
-3) ,Diverse donatii ,cununii-botez--inmormantari, ,dezlegari si legari numai de ei stiute , etc etc,, Sa nu mai spun ca la inmormantarii popa vine la casa mortului unde mai slujeste ,acatiste, povesti si iar primeste bani ,apoi le comunica membrilor fam ,ca ptr ziua inmormantarii ,.trebuie comandati,, 12 colaci mari la 30lei buc, prosoape , esarfe ,etc si alte nebunii de el inventate inclusiv sicriu ,,prapori inchiriati de la biserica ,dar ;;Atentie ;;
--Nu sunt Primite numai ,daca se c-da la Firma X,,care clar ,este firma popii ,, Apoi ,sa mergem pe firul probl, ,,colacii sfarsesc ,sa ajunga in troaca celor 5 porci care are popa in spatele casei la tara ,,Mentionez ca toata povestea este foarte reala ,vazut si studiat personal la inmormantarea parintilor mei la dif. de 2 ani intre , si toata acesta poveste a fost fara nici o Chitanta ,,,s a.m.d ... Si acum ma intorc si zic,,CINE-I MAI UTIL PTR SOCIETATE ,,popa ,,SAU UN MEDIC ADEVARAT PROFESIONIST SI DEVOTAT !!! Mentionez ca ,nu sunt ateu !