„Vom ieși mai întăriți în credință după această epidemie”. Președintele României, între starea de rugăciune și starea de rugăminte

Foto: Facebook Klaus Iohannis

În articolul „Reverii pentru un Paște rusesc” (1980), un titlu semnificativ care ne trimite azi în proximitatea unei meditații în așteptarea Sfintelor Paști, petrecute ca niciodată în condițiile unei epidemii abominabile planetare, A. Siniavski, scriitor rus, dizident și deținut politic în Gulagul sovietic, descrie modul în care rugăciunea individuală, cea „de jos” se poate împlini și rosti în cele mai grele condiții, ca cele ale închisorii și lagărului, în afara spațiului bisericii, în situații-limită similare, într-un anumit fel, cu cele ale stării de urgență din România de astăzi. Aceste împrejurări excepționale (închisoarea, epidemia) de rostire și de petrecere în rugăciune pot fi socotite drept cea mai înaltă și rezistentă formă a credinței. Este deopotrivă o stare de grație a credinței și rugăciunii, o credință în tranșeele războiului dintre viață și moarte.

Această rugăciune, expresie a unei intense credințe, A. Siniavski a descoperit-o într-un lagăr din Mordovia (regiune din URSS) unde țăranii mujici aflați în detenție au învățat pe de rost textele sublime ale Sfintei Scripturi și le recitau seara în taină. Dincolo de rezistența credinței în condiții de lagăr, era „vorba de o supraviețuire a culturii în forma ei originară” și, dacă „nu ar fi existat astfel de oameni care să ducă făclia mai departe, viața și lumea aceasta ar fi lipsită de sens” (A. Siniavski).

În condiții de epidemie, credința se derulează sau se exprimă altfel. Rugăciunea și credința sunt supuse la încercări, și nu la provocări, cuvânt străin din repertoriul lexical monden al „neologilor”. Încercarea ca noțiune exprimă mai deplin, mai adânc și mai proxim trăirea și confruntarea cu răul, ca precondiție a rezistenței, a supraviețuirii și depășirii epidemiei de azi. În sensul celor de mai sus, președintele Klaus Iohannis cerea, într-unul dintre mesajele adresate poporului, o altă stare de rugăciune, o rugăciune rostită în vreme de mari încercări, precum cea a epidemiei de astăzi, altfel spus, o repliere a noastră într-o ipostază individuală și familială a pietății, o rugăciune „de jos”, în afara spațiului eclezial. Această cerință se situează în contextul comemorării învierii lui Isus Hristos și a Sfintelor Paște din acest an. O astfel de cerință a președintelui de a nu participa în mod colectiv la slujba de Înviere presupune și o întoarcere în sine, ceea ce produce și o meditație asupra condiției noastre creștine, o regândire și o reînnoire a comportamentului creștin. 

În mod indirect, președintele atinge problematica reîncărcării și a reîntăririi celor trei dimensiuni esențiale ale identității creștine: credința, speranța, caritatea/ milostenia. Klaus Iohannis a afirmat că renunțarea în acest an la participarea colectivă la slujba de Înviere ne poate întări în primul rând în credință și ne poate întări în speranța de revenire în anul următor la practicile și ritualurile comuniunii din templu. Dimensiunea carității ține de grija pe care trebuie să o avem față de cei apropiați și față de semenii noștri, prin înțelegerea generoasă de a nu favoriza, prin participarea la slujbele din biserică, răspândirea epidemiei aducătoare de tragedii. Încercările la care ne supune epidemia se centrează și pe rezistența credinței care dă sens și încurajare lumii din care facem parte.

Mesajul prezidențial direct și deschis este marcat și de trăirea intensă a credinței de către Klaus Iohannis, mai ales acum, în perioada meditației din proximitatea evenimentului fondator al lumii noastre de acum două mii de ani, și anume învierea Domnului Isus Hristos. Acest mesaj ne cere, așa cum arătat mai sus, o rugăciune individuală, acasă, extra-eclezială, care în fond este cea mai la îndemână formă de rugăciune, dar și cea mai ziditoare rugăciune. Este o rugăciune „de orice vreme”, este așa-numita rugăciune a inimii și minții, rugăciunea care poate fi rostită oricând și oriunde, cea mai simplă, dar și cea mai intensă formă a rugăciunii, atunci când mintea coboară în inimă. „Vom ieși mai întăriți în credință după această epidemie”. Sunt cuvinte tonice rostite de președintele Klaus Iohannis, cuvinte de care poporul nostru avea atâta nevoie în aceste vremuri de spaimă și disperare.

Cea de-a doua stare ad-hoc a președintelui este starea de rugăminte. În toate invervențiile sale, a transmis rugăminți adresate concetățenilor de a respecta regulile și poruncile autorităților guvernamentale. Starea de rugăminte privind respectarea ordonanțelor, hotărârilor, deciziilor guvernanților poate aproxima și o stare de rugăciune fixată în dimensiunea carității, adică a grijii creștine altruiste față de sănătatea locuitorilor țării. Starea de rugăminte poate coexista mai întâi cu starea de urgență, întrucât emitentul rugăminții este și autorul decretării stării de urgență. Această stare de urgență este expresia unei suveranități, iar suveranul, ca personalizare a suveranității, este cel care „decide starea de excepție” (C. Schmidt). Starea de excepție sau de urgență presupune reguli și norme care trebuie respectate, dar ele nu exclud rugămintea și recomandarea la intersecția dintre constrângere și convingere asumată. Au apărut în spațiul public voci care au condamnat noțiunea de recomandare din Ordonanța Militară nr. 1. Ulterior, în alte ordonanțe, recomandarea s-a transformat în interdicție impusă de evoluția epidemiei și de o nouă analiză a comportamentului social. Dincolo de mizele fermității sau ale relaxării în funcție de realitatea epidemică, dispunerea graduală a măsurilor anti-epidemice ține și de o anumită gestionare a psihologiei colective a corpului social. Interdicția nu exclude recomandarea, întrucât recomandarea evidențiază limitele interdicției. Recomandarea și rugămintea arată aceste limite ale interdicției în contextul în care rugămintea, în datele unei mai calde și relaxate comunicări, intermediază și ajută la respectarea interdicției. Ambele se limitează reciproc în enunțul lor, dar sunt cooperante în aplicarea lor. 

Alții, din „opoziție”, critică măsurile luate de guvern. Tehnica supralicitării electoraliste a intrat demult în uzanța competiției politice de la noi dintre putere și opoziție. A se vedea mărirea alocațiilor, tăierea pensiilor speciale care a devenit devenit o poveste fără sfârșit sau, și mai nou, ridicarea ștachetei interdicțiilor în vreme de epidemie.

Starea de rugăminte exersată și repetată cu ocazia mesajelor prezidențiale transformă recomandările într-un adevărat tetralog al unei „religii” sanitare anti-epidemice: „păstrați distanța socială”, „spălați-vă pe mâini”, „stați în casă”, „nu vă salutați prin atingere”. Una dintre cele mai dificil de gestionat rugăminți este cea din cel mai recent mesaj prezidențial, cea adresată românilor de peste hotare de a nu veni acasă în acest an de sărbătorile de Paște pentru a nu favoriza răspândirea virusului și a nu afecta astfel starea de sănătate a propriilor familii.

Această rugăminte recentă a președintelui pare cea mai nepopulară, riscantă și costisitoare recomandare care intră în contradicție, în mod indirect, cu mesajul trimis diasporei de a se „înfrăți” cu votul susținătorilor lui, în procesul electoral prezidențial din toamna anului 2019. Cerându-le atunci apropierea prin vot, acum le cere să stea departe pentru a nu favoriza răspândirea epidemiei. De această dată, rugămintea nu este în numele unui sprijin electoral, ci în numele vieții și sănătății.

Starea de rugăminte intermediază, prin nota mai umană și mai relaxată a comunicării dintre conducător și popor, atenuarea durității imprescriptibile a decretelor, ordonanțelor, hotărârilor executivului. Starea de rugăminte, în condițiile stării de urgență/excepție, ține și de profilul unei guvernări democratice și a unei societăți deschise. Nu în ultimul rând, starea de rugăminte ar descuraja ipocrizia talibană a „îngrijoraților” de soarta țării și a poporului, care cer intempestiv și neconcesiv interdicții în exclusivitate. Această ipocrizie a adepților măsurilor forte prin interdicții și prin transcrierea lor în forma legii și a decretului se instalează, de cele mai multe ori, în atmosfera critică specifică jocului politic pentru obținerea de capital politic și a unui „rezervor” de responsabilitate și înțelepciune, în situația unui decont nefericit și păgubos pe care ar trebui să îl facă actuala putere dacă soluțiile adoptate nu ar avea succesul preconizat. Mai pe înțeles, este vorba de ceea ce se afirmă în proverbul popular „după război mulți viteji se arată”.

Starea de rugăciune și starea de rugăminte între care se plasează președintele Iohannis țin de complexitatea gestionării stării de excepție în care ne aflăm. Cei care ne „predau” astăzi altfel de lecții, în care supralicitează și critică în mod absolut măsurile și deciziile guvernanților sunt ori ticăloși ori nepricepuți jucători în viața publică și care, în fond, nu se implică în jocul din arenă, ci stau confortabil la peluză. Nu trebuie, însă abandonate sub nici o formă criticarea greșelilor și inabilităților guvernanților. Ea trebuie să se manifeste în spațiul confruntărilor democratice, în condițiile în care critica dinspre competitorul politic onest, dinspre opinia publică și societatea civilă, dinspre mass-media veghetoare poate contribui la depășirea momentelor grele în care ne aflăm. Dacă din cauza unor greșeli consecințele tragice nu se lasă așteptate, guvernanții vor deconta peste măsură.

În aceste zile premergătoare Sf. Paști, zile ale meditației și ale trăirilor spirituale intense, starea de rugăciune și starea de rugăminte pot coexista în proiecția unei înalte și milenare așteptări, cea a Învierii lui Isus Hristos. Este un moment de credință întăritoare, dar mai ales de speranță supraviețuitoare în reînvierea umanității întregi. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp