Foto Facebook/Gabriela Firea
În vremea coronavirusului, într-o lume în așteptare și atentă la ceea ce se spune în spațiul public, o lume a celor #stațiîncasă, s-a dezvoltat și se răspândesc atitudini fixate în adversitate, ură și spaimă. Ele se suprapun epidemic peste lumea majoritar sau cvasiunanim tăcută a celor care traversează starea și regulile de urgență instituite de autoritățile statului. Aceste atitudini și comportamente publice emit adversitate, spaimă și ură care tind să genereze culturi, adică sisteme și modele ce metabolizează idei, reprezentări, sentimente, iar apoi transmise mediului social, ele pot fasona atitudini colective, care se afirmă, pe de o parte, și se confruntă, pe de altă parte.
Transmiterea devine mai acută și mai penetrantă într-o lume ce urmărește ieșirea din epidemia prezentă a coronavirusului și pentru care adversitatea, ura și spaima înlocuiesc soluțiile salvării. Aceste culturi de adversitate, ură și spaimă pe un teren „îngrășat” de mareea epidemică, pot deveni eficiente prin toxicitatea lor și prin moșirea răului și a diabolicului.
În plan secund, cei care promovează aceste opinii se cred în vanitatea lor nemăsurată salvatori providențiali și mântuitori, în fapt de duzină. Ceea ce poate fi reținut este că aceste culturi epidemice se intersectează, adică în conținutul uneia întâlnim elemente și componente din cealaltă, adversitatea se întâlnește cu ura (ca formă acută a adversității), iar adversitatea și ura transmit în cele din urmă spaime care fragilizează societatea. Tot astfel, spaima se hrănește în permanență din comunicarea sau promovarea urii sau adversității. Aceste culturi buruienoase au tendința de a sufoca o cultură a solidarității, o cultură a comunității active, pe cale de a se înfiripa în aceste condiții excepționale ale epidemiei de Covid-19.
Se pot configura câteva componente și tipuri de agenți care întrețin sau propagă aceste culturi în vreme de epidemie. În primul rând, sunt oamenii politici care se consumă zilnic și voluptuos în adversitatea față de competitorul politic, mai ales față de cel care deține puterea.
De exemplu, Gabriela Firea, primărița Capitalei, cu o viclenie de gen, speculează orice șovăire sau indecizie politică a guvernanților, pentru a ieși pe scenă cu atacuri, dar și cu soluții, aparent salvatoare și umanitare. În contextul discuțiilor despre eficiența sau oportunitatea „testării în masă”, Gabriela Firea apare cu o față lungă și îndesat-preocupată de soarta bucureștenilor și susține o aparență de „testare în masă”, adică tocmai ceea ce guvernanții nu au decis încă. Ca o gospodină care preia frâiele familiei, sau precum o Ana Ipătescu, declanșează cu o impetuozitate demagogică, care îi este specifică, „testarea în masă”, dar pe care ulterior a întors-o ca la București, spunând că este doar o „testare-studiu”, sau „testare-sondaj”. Este încă un exemplu de sucire electoralistă a minților votanților dâmbovițeni, care i-au băgat în cap că poate fi și primar, pe lângă multe altele. Gabriela Firea, șantajând vulnerabilități și capitalizând oportunități, a devenit un „nod” în gâtul politicii românești, atât din București, cât și pe plan național. Mitraliind replici acide peste pârleaz adversarilor politici, ea nu își ascunde ambițiile de neoprit ale unei amazoane „de partid și de stat”.
Victor Ponta, un nemântuit răzbunător din cauza propriilor ratări, nu pierde ocazia de a ataca guvernul și măsurile luate, fiind tipul de politician care confundă de mulți ani impertinența cu competența. Al treilea om politic din seria agenților care provoacă culturile epidemice intersectate și care s-a instalat definitiv într-o atitudine paroxist-paranoidă este Traian Băsescu. Nici mai mult nici mai puțin, el declară sentențios că „România a pierdut războiul cu coronavirusul”, întrucât măsurile luate prin Decretul de urgență sunt tardive. Pieziș și cu privirea simptomatică în pământ, nu contenește să emită judecăți dintr-o subterană a gândirii negative, hiper-critice și atotștiutoare. Acest personaj - am mai afirmat și altă dată - trebuie izolat sau carantinat în uitare. Sentința ce împrăștie spaima „războiului pierdut de România” în luptă cu epidemia este multiplicată prin prezența sa tot atât de piezișă și contondentă în mass-media, prezență necenzurată în nici un chip. Este vorba de cenzura și interdicția acestui Petrov de a mai apărea public, spațiu pe care l-a confiscat timp de zece ani prezidențiali, pentru că absența lui ar salubriza într-o foarte mare măsură comunicarea și atmosfera din zona publică din România. Aceasta ar fi mai aerisită și mai curată, amintindu-ne în acest sens de romanul lui Duiliu Zamfirescu „Tănase Scatiu”, mai exact, de cuvintele bătrânului boier, care, după o vizită a ciocoiului Tănase Scatiu la conac, poruncea „deschideți ferestrele să iasă mirosul de mitocan!”.
Dintr-o altă perspectivă, aceste opinii și afirmații emise în spațiul public ar putea sta sub interdicția prevăzută în art. 404 din Noul Cod Penal, care stipulează: „Comunicarea sau răspândirea prin orice mijloace de știri, date sau informații false ..., dacă pun în pericol securitatea națională, se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani”. Opinia sentențioasă băsistă poate fi interpretată ca un mesaj ce atentează la securitatea națională întrucât el provoacă dezangajare, derută, demobilizare, este ca și cum ai spune unei armate aflată în luptă să abandoneze tranșeele, atâta timp cât războiul nu s-a încheiat. Depășind cazul delictului de opinie, acest mesaj poate să sugereze nerespectarea normelor cuprinse în Decretul de urgență și în Ordonanțele militare și abandonarea prin demisie de către cadrele medicale a jurământului lui Hipocrate (vezi cazul spitalelor din Orăștie, Brașov, Timișoara etc.). În ciuda unei posibile dar ipocrite invocări a dreptului la opinie, Traian Băsescu se face vinovat și de faptul că obține „foloase nemeritate” prin informațiile spăimoase răspândite în public, întrucât mesajul său fals în conținut este direcționat în mod premeditat de interesul său politic și personal, iar efectele sale „zădărnicesc lupta împotriva coronavirusului”, aspect ce poate face obiectul unor demersuri penale.
De multe ori, actorii politici ai culturii epidemice sunt secondați de tineri analiști politici, dintre care mulți îmi creează senzația de mici sau începători simbriași „sputniciști” (spre exemplu, Volodea Ionaș etc.). Alături de politicieni, aceștia sunt promotori ai „bucuriei negative” (A. Pleșu), prin mesaje indirecte dar subînțelese, și anume, „ne bucurăm că nu suntem pregătiți”, „ne bucurăm că la noi nu este ca în Germania”, „ne bucurăm că nu avem echipamente”. Tot ei critică faptul că spitalele private nu sunt integrate în lupta anti-virus, cu toate că nu cu mult timp în urmă, în mod ipocrit, condamnau tendința fostului ministru al Sănătății de a aduce pacienții cu asigurare de stat și în clinicile private. Au țipat ca din gură de șarpe că se privatizează sistemul de sănătate etnic și național în folosul pacienților cu bani și în favoarea acționarilor străini din domeniul medical din România.
La acest cor al lătrătorilor de partid ultra autohtonist, precum PSD-ul, s-a alăturat un alt specimen din anturajul aceluiași partid, și anume mult-soroșista Renate Weber, care, nevoie mare, a devenit avocat al poporului ... pesedist. Nu putem înțelege sensibilitățile pesediste care o animă pe avocata conectată acum câțiva ani la proiectele de promovare a democrației de factură europeană în spațiul românesc, girate de fundații precum cea a lui George Soroș și care s-a metamorfozat abrupt în politruc pesedist și aldist. Alături de aceștia, pot fi înșirați și alți țuțări de partid care văd doar răul și greșeala în politica și deciziile guvernanților, precum spaima „dobândă la dobândă”, teoretizată de un maestru al hipercriticii, precum Gheorghe Piperea.
Un alt grup de cultivatori ai spaimei epidemice sunt unii ziariști care, în căutarea senzaționalului, livrează într-o tonalitate în care sfârșitul lumii este aproape, imagini abominabile, confecționate cu insistență, precum cele din rostirea apocaliptică „vom umple spitalele și bisericile”. Tonul ridicat, fără pauză de respirație, cu voci răstite și priviri spăimoase, fixe și pe alocuri justițialiste caracterizează fețele din spatele ecranului ale prezentatorilor de știri. Este de urmărit rostirea gâtuită, hăituită a reporterilor de teren din diverse locuri de transmisie din provincie, care au ocazia să se bage în seamă în acest fel și care alimentează spaima intensă și....centralizată de stațiile TV din capitala București. Din rândul jurnaliștilor neiertători și „intransigenți” precum profeții Apocalipsei, se remarcă așa-zisul „Maestru Știrescu”, autor al refrenului „încă o dată”, cel care mușcă nesățios în ordinele de urgență și în declarațiile lui Klaus Iohannis, atunci când sunt reglementate ieșirile în spațiul public ale persoanelor de peste 65 de ani, afirmând: „Klaus Iohannis proclamă o discriminare de tip fascist a populației după criterii de vârstă”. În continuarea acestei afirmații din 24 martie 2020, acesta dezvoltă o întreagă argumentație mediocră și deopotrivă liricoidă, presărată cu încrâncenări inchizitoriale tipice activistului comunist. Se înconjoară de explicații ridicole, icnind de furie și încordare, amintindu-ne de cuvintele lui I. L. Caragiale, „simț enorm și văz monstruos”.
Unii membri din corpul medicilor emit în numele unor competențe o serie de opinii, unele dintre ele vădit contradictorii. Astfel, dr. A. Streinu-Cercel și-a imprimat în recepția publică informații contradictorii privind eficiența dezinfectanților, „când clor, când alcool”. În aceeași „virtute” a contradicțiilor, el s-a opus, nu cu mult timp în urmă, așa-numitei „testări în masă”, pentru ca, mai apoi, să gireze așa-numita „testare eșantionată”, promovată de neostoita Gabriela Firea. Mai nou, după ce „primara” din Capitală a decis dezinfectarea străzilor, locuințelor, scărilor de bloc, celebrul profesor s-a așternut la poalele primăriei ca un fervent susținător al dezinfecțiilor stradale, ca o posibilă soluție a .... soluțiilor salvării din epidemia de azi.
Există însă un specimen aparte de comunicator din lumea medicală, prezent pe la toate televiziunile, și anume, dr. Tudor Ciuhodaru din Iași, care afișând o „mască atotștiutoare” (cu toată penuria de măști medicale) emite roiuri de vorbe în fonetică pâcloasă și livrează, fără pauză de respirații, opinii, soluții cu autosuficiența specifică unui răzbătător premiant. Multe din televiziuni apelează la aceiași comunicatori de profesie, în locul cărora ar trebui chestionați în pauzele de lucru intens acei medici care vorbesc puțin, dar care fac mult, care provin din tranșeele și din primele linii ale frontului anti-epidemie.
Este nevoie, în aceste momente de spaimă și de derută, de o limpezime și o rigoare în opinii și nu de părelnice justificări, acum când totul este încețoșat, urât și deprimant.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
NU AU CUM!Ei nu mai sunt în deplina posesie a gândirii lor logice,aceasta,ca și dorința de informare autonomă,le este concesionată total unor guru-argați la lumpeni.