Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Interceptări. Fuga din real a țestoasei lui Ahile. Zenon și iubirea. Dezvăluire mondială! Un machiaverlâc

Interceptări -

 -Carevasăzică, ziceam că individul uman vrea să fie special și unic în raport cu restul Cosmosului și, bineînțeles, în raport cu restul viețuitoarelor. Și, bineînțeles, în raport cu restul oamenilor.

Raporturile dintre părinți și copii, soț și soție, bătrâni și tineri, cultivați și ignoranți, atei și religioși, scriitori și cititori, ca să nu mai vorbim de clasele sociale, bogați și săraci, stăpâni și sclavi, toate sunt bazate pe inegalitate. Egalité este poate aproximația cea mai grosolană din Egalité Liberté Fraternité. Nici în natură nu există egalitate. Nici măcar o jumătate de ceva nu există, pentru că nu există două părți egale. Dacă suntem conștienți de asta, putem înțelege multe. De pildă, un paradox al lui Zenon. 

-Ăla cu Ahile și broasca?

-Și ăla. Dar mai întâi e vorba de paradoxul Dichotomiei. Zice Aristotel…

- Păi, nu era vorba de Zenon?

-Paradoxurile lui Zenon nu s-au păstrat scrise de el, sunt povestite de Aristotel în Fizica. Deci, zice Aristotel că zice Zenon: „Un om vrea să ajungă la capătul unui drum de lungime D. Înainte de a atinge acel punct, trebuie să atingă jumătatea distanței D. Apoi, jumătatea jumătății, adică sfertul lui D. Apoi o optime, o șaisprezecime, și așa mai departe, deci nu va ajunge la capătul drumului niciodată. Povestea cu Ahile și broasca țestoasă e similară. Ahile cel iute de picior se întrece cu o broască țestoasă într-o cursă cu handicap. Broasca pleacă cu distanța D în fața lui Ahile. Pentru a o ajunge din urmă, eroul aheu trebuie să străbată mai întâi distanța D. Asta îi ia ceva timp. În acest timp, broasca se mișcă, lent, puțin, dar parcurge un spațiu. Deci, când Ahile ajunge unde se afla broasca, o are tot în față. Apoi procesul se repetă, distanța dintre Ahile și broască se micșorează, dar tot nu o ajunge. Și așa, la infinit. Întrebarea este: de ce nu se întâmplă așa, de ce, sub ochii noștri, omul ajunge unde are treabă, iar Ahile întrece țestoasa? 

-Hm… poate că înainte de întrebarea asta ar trebui pusă alta: Zenon chiar credea că Ahile nu poate depăși broasca și că omul nu poate ajunge nicăieri?

-Greu de spus. N-avem cum să știm ce era în capul grecului. Oricum, scopul lui era să demonstreze că mișcarea nu există, că e o iluzie creată de mintea noastră. Că trăim, de fapt, într-o lume încremenită, neschimbătoare, cum zicea iubitul său Parmenide. Pe cale de consecință, și iubirea e un factor de luat în seamă, în eforturile lui Zenon de a ne convinge că totul stă pe loc.

Dar modul ăsta de a gândi nu apare numai la Eleați, îl găsim și la alți filosofi presocratici și, apoi, la Platon. Se numește Aletheia. Înseamnă o formă superioară de adevăr, o revelație ontologică, o dez-văluire, o inocultare, nu inoculare, rațională, atenție, rațională, a lumii întregi, nu doar a unui aspect particular al ei. A privi altfel tot ce există. Tot ce credeai că, evident, cunoști. A ți se lua ceața aparențelor de pe ochi. De pildă, legea lui Arhimede. Ea se referă strict la corpurile cufundate într-un fluid și a fost concluzia, exprimată prin strigătul Eureka!, unui „experiment” banal. Arhimede făcea baie într-o cadă și a băgat de seamă că apa îl împinge de jos în sus. E un adevăr. Dar când Arhimede îi scria regelui Siracuzei: „Dați-mi un punct de sprijin și voi ridica Pământul…”.

-Asta era o prostie, nu?!

-Nu. Era o exagerare conștientă, menită să-i sublinieze entuziasmul față de principiul pârghiei, pe care tocmai îl explicase. Acum Arhimede comite o Aletheia – o interpretare rațională care afectează întreaga planetă, pornind de la o biată bucată de lemn. Aletheia poate să fie adevărată la un moment dat, sau să nu fie adevărată, dar musai să fie rațională și să implice întreaga existență.

-Păi, deci, rezultă că există lucruri care pot să fie rationale, dar nu și adevărate.

-Așa e. De pildă, chiar paradoxurile lui Zenon, de care vorbeam: demersul este rational, nu irational, nu magic, mistic sau religios, și afectează întreaga noastră ființare în lume, o lume ce rezultă că s-ar afla în stază, nemișcătoare. Nu este și adevărat, în raport cu realitatea observabilă, dar și cu regulile logicii.

-Cu regulile logicii, nu ale matematicii?

-S-a încercat rezolvarea paradoxului Ahile și al Dichotomiei, în secolul XIX, prin utilizarea noțiunii de serie convergentă. Într-adevăr,1/2+1/4+1/8+1/16+… este convergentă către suma 1. Deci, Ahile ajunge broasca și paradoxul e desființat? Nu, pentru că suma unei serii infinite e un număr finit, dar care nu este atins, distanța față de el poate fi infinit mica, dar nu 0 – nu ieșim din paradox.

Soluția stă în definirea termenului „distanță”. Avem fenomenul observabil că Ahile o rupe la fugă, depășește broasca și câștigă cursa. Zenon zice însă că Ahile trebuie să parcurgă mai întâi distanța până unde era broasca. În natură, nu există distanțe. Ca să vorbim de distanță, trebuie să vorbim de măsură; distanța, ca să existe, trebuie măsurată – din ochi, cu rigla, sau cu satelitul. Astfel, Zenon mută discuția din planul real, în planul conceptual, procesul de măsurare petrecându-se în psihicul uman, fără corespondent în natură. Există în natură 1 metru? Nu. Există în natură o jumătate? Asta înseamnă două părți egale. Există în natură două cevauri egale? Nicidecum. Oricât de precis am despica un măr cu laserul, să zicem, cele două „jumătăți” nu vor fi „egale” decât până la precizia de măsurare. Dincolo de ea, nu mai știm. Măsurarea, operațiune umană, este întotdeauna aproximativă. Ea suportă divizarea la infinit. Să zicem că luăm o unitate de măsură foarte mică pentru a măsura distanța Ahile-locul unde era broasca. Întotdeauna va exista o unitate de măsură și mai mică, dar diferită de 0, pentru că atunci nu mai măsurăm nimic, care aproximează și mai bine punctul respectiv. Zenon transferă faptul adevărat al aproximației infinite în procesul măsurării, din plan abstract psihic în planul real, unde el e fals, pentru că în realitate lucrurile sunt, nu se măsoară.

E aceeași eroare ca în cazul silogismului fals „Lumea este mare. Mare este un adjectiv/nume predicativ. Deci, lumea este un adjectiv”. Or, „lumea” e substantiv. Falsul apare când trecem din sfera caracterizării lumii ca parte a naturii, „este mare”, în sfera gramaticală, artificială. Ca să nu ducă la paradox, un silogism e bine să fie exprimat în aceeași sferă logică. Ceea ce Zenon n-a respectat, știind probabil foarte bine ce face pentru iubitul său Parmenide.

-Scopul scuză mijloacele!

-Nu. Nici gând. Să nu te mai aud cu asta! E un machiaverlâc, o înșelătorie. Scopul nu scuză nimic. Zicerea asta e un permis pentru orice crimă. Machiavelli nici n-a scris așa ceva. Citatul original sună așa: „Lasă principele să-și asume o faptă, pentru că mijloacele vor fi considerate mereu oneste. Poporul este întotdeauna convins de aparențele lucrurilor și de rezultatele finale”. Deci, nu scopul, ci poporul scuză mijloacele, și nu în funcție de scop, care poate fi oricât de nobil sau bicisnic, sau crud, ci de ce se obține, finalmente, în realitate, pentru el, pentru popor, de către principe. Poporul nu judecă etic, ci pragmatic, interesat, după rezultat, spune Machiavelli.

Dacă vrei să legi scopurile de mijloace într-o formulare etic corectă, atunci spui: „Scopul asumă mijloacele”. Adică, atunci când acționezi, te gândești bine ce faci, ești perfect conștient de consecințe, care pot fi și foarte rele, și ești pregătit să fii nu glorificat pentru ce ai întreprins, ci detestat, înjurat, condamnat, eventual ucis. Dar tu consideri că scopul merită, și o faci.

Dar să revenim la Aletheia. Thales spunea că Universul e alcătuit din apă, ca element primordial, deci reducea varietatea amețitoare a lumii la Unu. La fel face Anaximene cu aerul. „Precum sufletul nostru, care este aer, ne stăpânește pe noi, tot astfel și întregul Univers este cuprins de suflare și aer”. Anaximandru recurge la o și mai mare abstracție: lumea e făcută din apeiron, substanță eternă și nemărginită. Pitagora ridică până la mistic numerele ca bază a tot. Iar Anaxagora, după ce afirmă că natura e alcătuită din părți foarte mici, invizibile cu ochiul, adaugă, nici mai mult nici mai puțin decât că impulsul initial al lumii este nous, Rațiunea superioară.

Ce spun toți aceștia? Că furtuna de forme ale existenței pe care o percepem cu simțurile nu e atât de diversă cum pare, că poți avea, pe cale rațională, Aletheia de a o vedea unitară; cam cum vor fi 2000 de ani mai târziu portretele Anotimpurilor și Elementelor, ale lui Arcimboldo, compuse din legume, fructe, cărți, animale, obiecte care privite altfel apăreau ca ființe omenești. Ce altceva decât Aletheia este ieșirea din peștera platonică a celor care nu văd decât umbrele pe perete ale adevăratei lumi, de afară?

-Auzi, e un film, Planeta Maimuțelor, care se termină cu imaginea Statuii Libertății, măcinată de timp, pe jumătate prăbușită, pe țărmul oceanului…

-Da, domnule, este Aletheia. Astronautul, plecat de mult de pe Terra prin vârtejurile spațio-temporale ale Cosmosului, crede că planeta pe care a coborât forțat nava lui, unde maimuțele domnesc și oamenii sunt sclavi, e o altă planetă. Când dă cu ochii de ruina Statuii Libertății își dă seama că e pe Pământ, că n-are unde să mai fugă…

Alt exemplu, să zicem pe dos, tot din cinema, e finalul Solaris-ului. Mult diferit de romanul lui Lem, Solaris-ul lui Tarkovski se încheie cu imaginea unei case rusești de țară, în pragul căreia astronautul îngenunchează în fața tatălui său. Apoi, aparatul se retrage și se ridică, vedem, printre fâșii de ceață, împrejurimile casei, balta de lângă ea, drumul, câmpul și, dintr-odată, Oceanul, imensul ocean nepământean al planetei Solaris care înconjoară bucata de Pământ creată de el din amintirile astronautului. Invers decât în Planeta Maimuțelor – acolo iluzia este că-i o planetă străină, și inocultarea că e chiar pământul, în Solaris, aparența e pământeană, realitatea – extraterestră…

Ovid S Crohmălniceanu are o Istorie Insolită, în care ideea centrală e o superbă Aletheia: Istoria Umanității este parte a Istoriei Viului pe Pământ, dar Istoria Viului este văzută ca un stadiu din Istoria Neviului. Materia nevie nu se putea structura și construi pe sine, și atunci a generat materia vie, care a ajuns până la om. Noi suntem uneltele inconștiente, cei care facem acum să evolueze materia nevie, construind computere, inteligențe artificiale din ce în ce mai complexe. La un moment dat, poate nu foarte îndepărtat, Neviul se va putea reproduce singur, nu va mai avea nevoie de oameni, se va descotorosi de ei. Sună SF, dar, ia vezi, poți s-o infirmi pe cale rațională, logică?

-Adică noi suntem niște mașini vii, produse de o materie fără viață, dar inteligentă?...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult