- O bere?
- Merge o vișinată, că e cam frig, nu mai merge berea, ca astă-vară când murea porcu de zăduf. Numai covidu ăsta nu moare, nici de cald, nici de frig.
- De ce să moară? Că așa vreți voi? Că el este un virus mic și voi sunteți niște oameni mari?
- Păi, pentru că altfel ne omoară el pe noi.
- Nici vorbă. Voi vă omorâți pe voi. Unii dau în neștire cu viruși în stânga și-n dreapta, alții sunt pregătiți să-i ia în bot zbierând că virusul nu există. Virusache n-are de gând să omoare pe nimeni, el se așază unde i se oferă loc și nu face decât cum îi e felul.
- Esca spunea, după ce s-a îmbolnăvit, ea și familia ei, că virusu e nemernic, nemernicu ăsta de virus.
- Asta e o proiecție moral-afectivă. Omul face frecvent așa ceva cu lucrurile, cu animalele, cu plantele. Înjură motorul mașinii că nu merge sau îl roagă prietenește să pornească. Dă nume de om câinilor și florilor, și peștilor de acvariu. Ba chiar omenește și ideile, oricât de abstracte – blestemata absolutizare a ipseității, zice Nietzsche.
- Ce înseamnă…?
- Ipseitate? Ipso facto – prin însuși faptul, nosce te ipsum – cunoaște-te pe tine însuți, ipsațiune – procurarea plăcerii sexuale fără prezența în viu a unui alt corp uman. Ipseitate înseamnă o decupare, o izolare a unei ființări de restul Universului, o izolare întărită prin întoarcere în sine.
- Păi, da, că Esca n-a respectat izolarea, s-a dus la o paranghelie la mare.
- Da, în pandemie. Și fiindcă știa că a făcut o faptă nesăbuită, încerca să se apere subconștient, și absurd, dând vina pe virus.
Ăsta-i omul. Poate să prosopopească și o crăpătură murdară în peretele celulei. Îți amintești Naufragiatul, o variantă de Robinson Crusoe, cu Tom Hanks?
- Da, da parcă era cu Pităr Otul…
- Nu, ăla e Omul Vineri. În ăsta, Hanks se taie la mână din greșeală, dar își folosește sângele ca să picteze cu degetele niște trăsături omenești pe o minge de fotbal marca Wilson, adusă de ape. Îi pune obiectului numele Wilson și îi vorbește, se împrietenește cu el. Când încearcă în disperare să se salveze părăsind insula pe o plută, Hanks îl pierde pe Wilson, luat de valuri… Te întristezi și tu, spectator, te doare sufletul cu care ai înzestrat mingea vopsită de tine…
- Da, acu îmi amintesc, așa e, parcă mi-a dat ș-o lacrimă… Da ce e rău în asta? Eu zic că un om care plânge după singuru lui prieten, o minge, poate să nu fie rău cu animalele și cu oamenii.
- Așa îți închipui tu, ceea ce e tot o proiecție. Sunt destule cazurile de criminali în serie sau genocidari foarte tandri față de mici obiecte sau animale mici, șoareci, gândaci, peștișori. Deficitul afectiv imens, care le permite să omoare oameni fără să clipească, încearcă să-l compenseze subconștient astfel. Lucrurile și animalele au o mare calitate: foarte rar nu-ți fac pe plac. Dacă totuși se întâmplă, atunci nu mai e în regulă. Un mare pucistolog, pesedistolog, sereistolog și istoriozof se filmează pe net străduindu-se să mângâie o pisică. Felida e cât se poate de clar iritată de dezmierdările demonstrative ale personajului, care habar n-are că pisicilor nu le place să le îndoi urechile, trecându-le mâna pe cap, dar vrea să convingă privitorii ce legătură sensibilă poate să întrețină, el, nemilosul gândirolog, cu o biată pisică. Până la urmă renunță, îi dă drumul și animalul o zbughește ca din pușcă. „Lasă că vine ea mai târziu, și-o să mă roage s-o iau în brațe”, ni se dă o asigurare, pe care n-am cerut-o, ca să nu se creadă cumva că pisica nu e supusă.
De fapt, comportamentul ăsta vine din străvechiul animism al populațiilor primitive: a în-sufleți un copac, o piatră, o viețuitoare, un idol cioplit de tine. De ce? Ca să te convingi, tu pe tine, omul, că ai suflet. Dacă toată natura are suflet, atunci rezultă că și eu musai să am suflet. Și o țin unii gaia-mațu chifla asta logică și astăzi, când savanți serioși, cotrobăind prin creierul și inima omului, n-au dat de niciun strop de suflet, doar de un computer formidabil, făcut din gelatină și zgârciuri.
- Știi ce mă gândesc? Că e plin ceru de nume omenești: Calea Laptelui, Ursa Mare, aia Mică, Carul Mare și Mic, Vărsătoru, Câinii de Vânătoare, Lebăda, Capricornu… Oare nu tot de asta?...
- Ba da, bravo, ai înțeles perfect. Numai că ai pus Calea Lactee, care e o galaxie, lângă celelalte, care sunt constelații. Umanizarea stelelor și constelațiilor e făcută ca să vă autoamăgiți că sunteți și voi parte a Universului. Constelația nu este o grupare de stele reală, cum e galaxia, e aparentă: stelele din Săgetător, să zicem, nu sunt deloc situate în același plan, cum le vedem noi, sunt la distanțe diferite de Pământ și foarte mari în adâncime. Dacă numești o constelație Ciobanul cu Oile, deși e la mulți ani-lumină distanță, nu distanță, căci stelele nu sunt coplanare, cum am zis, poți spera că ești dintr-un sat cu ea, că într-o zi o să ajungi pe acolo… De fapt, știi care e marea aroganță din spatele toponimiei cosmice? Să crezi că Universul a fost creat pentru om. Că ontitatea asta meta, acest metamonstru pentru care există mereu un dincolo, un deasupra, un după, este ca să apară omul în… IT. Îi zic IT, în engleză, că nu pot să zic El. Sau Ea. Și să glăsuiască la o vișinată cum că nu există coronavirus.
- Unii zic că nu există, alții că a fost făcut în niște laboratoare și i s-a dat drumu în lume.
- Ambele sunt simptome ale plinătății de sine, ale egolatriei umane. Căci ce e în spatele lor? Trufia că nu poate un nemernic, un nenorocit, un răhățiș de virus, o virgulă, la urma urmelor, să pună în genunchi un om, și mai ales nu pe mine, care sunt deștept. Virusul îi îmbolnăvește doar pe proștii care cred în el. Adică, de ce-ți e frică, de aia nu scapi.
Și mai adânc, găsim aici întâlnirea cu Diavolul. Credința că dacă refuzi, în ciuda faptului că îl vezi cu coarne, cu coadă și copite, și simți mirosul de pucioasă, atunci el n-are ce să-ți facă. Satana are putere asupra ta numai dacă îl validezi ontologic, dacă intri în relație cu el. Ceea ce e tot o formă de îngâmfare a omului. Dacă ești bun cu mine, atunci existența ta e independentă de mine și te numesc Dumnezeu, bunul Dumnezeu. Dacă ești rău cu mine, atunci pot să te declar inexistent, o fantasmă a minții mele, Diavole.
- Păi, atunci, poate că n-ar trebui să stau de vorbă cu tine?
- Uite că stai. Pentru că te gândești că ești singurul în situația asta, că ești Alesul. Iar o aroganță.
- Nu. Mai mult mă gândesc că e destul rău și urât în mine ca să vorbesc cu tine.
- Ha. Îmi amintești de un ins care îi spunea nevesti-sii, după niște ani de căsnicie și scandaluri: „Ar fi trebuit să-mi dau seama cu cine am de-a face, de atunci, de când te-ai dat în bărci cu unul ca mine”. Tu ai vrea să scapi de răul și urâtul care zici că sunt în tine?
- Păi, da…
- Păi, nu. Minți și te minți. E răul tău, e urâtul tău, proprii și personale. Ce vrei, de fapt, nu este să scapi de ele, ci să ți le accepte ceilalți, pentru că, altfel, ești foarte tare, ai valoare. Aveți voi un scriitor, propus la Nobel, care zicea că oameni de treabă sunt ratații, marii scriitori trebuie să fie trufași, cinici, duplicitari, meschini, vanitoși, cu cât mai mari, cu atât mai ticăloși, că dacă nu, atunci nu sunt mari scriitori. Noica o zice și el, scurt și îndesat: „Naturile etice nu au geniu”.
E un criteriu tare, dacă i-l aplici lui Eminescu rezultă că e doar un scârța-scârța pe hârtie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
