Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Interceptări. Moarte bună, Gică Kant și mersul pe jos

CT Popescu

- Nu te cărăbănești și tu undeva? Pe vremea Ciumei Mari, a Morții Negre, nobilii și orășenii mai înstăriți fugeau la țară, pe la moșii, ca să scape cu viață. Și mătăluță ești în categorie de risc, bătrânelule...

- Păi, ăia puteau, că erau avuți. Eu trebuie să muncesc ca să trăiesc, aci, la oraș. Foamea nu știe de covid.

- Ha. Așa e, covidul încungiură, foamea dă de-a dreptul. Dar să știi că se muncea și-n izolarea de ciumă. Ca și acuma, se muncea de-acasă. Tinerii nobili și signorinele lor își spuneau istorisiri de amor în vila de lângă Florența unde se ascunseseră de molimă. Și Boccaccio le punea pe hârtie. I-a ieșit o carte care se vinde foarte bine și azi, după aproape 700 de ani.

- Da, am citit-o. Mi-a plăcut mult povestirea cu Alibec, virgina care se face pustnică îndrumată de un călugăr, ca să-l bage pe Dracu în Iad, să nu mai facă atâtea rele prin lume. Eu îl am pe Dracu în mine, care scoate capul, tu ai între picioare Iadul, măi, fată. La început, Alibec s-a cam strâmbat, dar pe urmă îi zicea călugărului, părinte, să-l mai băgăm pe Dracu în Iad, că doar de aceea am ales calea sihăstriei întru Domnul. Și călugărul, hrănit mai mult cu ierburi, sufla cam greu...

- Ha. Boccaccio e primul care face o bășcălie cruntă de oamenii Bisericii și de sfințenia lor așa-zisă. Sunt destui pe la noi care și astăzi își fac cruce și nu vor să asculte așa ceva.

- Știu, cum dracu... Dar ce vreau să te întreb, m-am gândit de multe ori, de ce o cheamă pe fata lui Boccaccio din secolu paișpe ca pe fotbalistu ăla de la Slobozia, sau de la Giurgiu, Denis Alibec?

- Grea întrebare... Ce legătură să fie între numele feminin Alibec din Florența la 1350 și numele fotbalistului de acum? Cel mai probabil, Alibec în românește vine de la Ali Beg, din turcă, înseamnă prințul Ali. Hai să-l rupem în două și pe Alibec. Ali... era un nume cunoscut în Italia pe vremea lui Boccaccio? Ce zici?

- Păi, nu știu... Intraseră turcii în Europa?

- Încă nu, abia luaseră Gallipoli de la bizantini, în 1354. Dar Ali e un nume arab, nu osmanlâu. E numele vărului-ginere al Profetului, urmașul legitim al lui Mahomed pentru șiiți. Ali înseamnă „Sublimul Exaltat”. Boccaccio avea de unde să-l ia, cum să nu, de la maestrul lui, Dante. În Infern, Ali, și chiar Profetul Mahomed însuși, sunt spintecați de diavol cu sabia în formă de cruce, căci Dante considera Islamul o erezie plecată din creștinism, iar Șiia lui Ali o divizare în Islam. Prin urmare, erau pedepsiți potrivit păcatului lor, cu tăierea perpetuă în două.

- Așa. Și bec?

- Bec, probabil, de la beccare, a mânca aidoma unei păsări, a ciuguli. Carevasăzică, Alibec, păsăruica înfometată de sublima exaltare, adică ciugulește orgasme pe pâine!... Hai, că-i tare, să-nnebunești!

- Păi, da, că și Alibec ăsta am auzit că o ține mai mult cu femeile, decât cu antrenamentele... Un ceai, vrei?

- Ce ceai, un prosecco n-ai?

- N-am, bre, m-am lăsat de băutură, nu mai pun strop în gură. Dar o să-ți iau pentru data viitoare.

- Bine faci că nu mai bei. Ai sărit de 60. Brâncuși zicea că bărbatul e bine s-o termine cu băutura după 60 de ani.

- Ce-i drept, mi-am cam făcut suma, până acum am băut o Dâmboviță și-o Prahovă...

- Mai știu un boșorog ca tine, altfel băiat deștept, care zicea: nu beau vin roșu, că-mi crește tensiunea și mi se umflă guta, nu beau vin alb, că-mi cauzează la diabet, așa că mă concentrez pe rozé! A mierlit-o înainte să-l ia covidul...


                                     (porțiune din înregistrare ininteligibilă)


- Așa, frățicule, ia uite ce frumusețe de butelcă, brut rozé prosecco, vinul poeților!

- Da, rozé, că tot vorbeam...

- Da, o să vorbim, și-o să bem. Fiindcă nu poți numai să vorbești, trebuie să mai faci ceva. De ce?

- Păi, e mai bine așa, decât pe uscat...

- De ce e mai bine? Că aici nu e vorba de a ingurgita niște lichide, alcool sau ceai. Asta poți s-o faci și fără să vorbești.

- Poți, da nu-i a bună dacă ai ajuns să bei singur.

- Problema e că dacă doar vorbești, dacă n-ai nicio funcție, nu ești într-o ședință, atunci, oricât de bou ai fi, te încearcă senzația pălăvrăgelii. A faptului că nu faci nimic, doar vorbești. Și că vorbele tale, în afară de a pune aer în vibrație, nu vor însemna nimic în această lume. Pe când, dacă bei, dacă fumezi, dacă ronțăi ceva, asta îți dă un aer de sprezzatura, adică de șmecher natural. Mai exact, nonșalanță. De ce vrea lumea la cârciumă și se dau de ceasul morții că nu-i lasă guvernul din cauză de covid?

- Eu, c-am fost de meserie, cred că e pe dos, bre. Omu vrea să bea, dar îi e târșă oareșcum să bea și-atât, trăncăneala e un motiv ca să te chitrofonești cu conștiința împăcată.

- E posibil și asta. Uite, noi de ce stăm la o masă? De ce nu discutăm plimbându-ne printr-un parc? Aristotel și învățăceii lui a rămas că așa făceau, peripatetizau, vorbeau mergând împreună pe aleile Liceului.

- Chiar, de ce nu ne plimbăm? Să facem așa data viitoare.

- De ce nu chiar acum?

- Din cauză că mi-e lene.

- Ha. Lenea, da, lenuța, poate că ăsta-i viciul cel mai tare. Dar să-ți mai spun ceva. Ai auzit expresia asta: ăla gândește cu picioarele, treaba e făcută cu picioarele. Sau: e făcută pe picior. Sau: îmi bag picioarele. Prost ca o ciubotă. Unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul. Nu e o distanță atât de mare între creier și picioare pe cât pare prin poziția noastră bipedă. Orice patruped, dacă nu se ridică pe picioarele din spate, are creierul mai aproape de labe, de copite, decât omul: ipotenuza e mai mică decât suma catetelor. Comparația cu picioarele înjosește creierul. Ceea ce nu e corect. Mersul ajută gândirea, o limpezește, o întărește. Nu degeaba se plimba de colo-colo Aristotel când ținea un curs. Nietzsche umbla și 8 ore pe zi: „Toate gândurile mari se nasc în mers”, așa zicea. Kierkegaard, la fel. Rousseau: „Nu pot gândi decât mergând. Mintea mea nu funcționează decât odată cu picioarele”. La Kant era invers: se plimba ca să-și odihnească creierii, la aceeași oră, pe același traseu, prin Koenigsbergul de care nu s-a îndepărtat niciodată mai mult de o sută de kilometri. O singură dată se zice că s-a abătut din drum, ca să afle de la trecători breaking news despre Revoluția Franceză în desfășurare.

- Nici când era mai tânăr?

- Ba da, în tinerețe mai mergea alăturea cu drumul, cu orice drum, când se îmbăta serios cu vin roșu.

- Da, da cred că ăștia mergeau singuri, nu câte doi. Că dacă ar fi umblat doi sau mai mulți filozofi din ăștia mari, se simțeau înghesuiți și pe un bulevard cât Victoria Socialismului la unu noaptea, în pandemie.

- Corect, s-ar fi criticat unii pe alții până la îmbrânceală. Kant, mai ales, că el era cu critica. Și totuși, Kant ăsta, care a criticat tot ce i-a căzut sub ochi, știi care au fost ultimele lui cuvinte?

- Nu știu, de unde să știu, ce, eram lângă el când a dat ortu popii?!

- A zis: „Es ist gut”.

- Asta înseamnă că e de bine.

- Da, adică asta, faptul că mor, nu e rău, cum cred toți, e bine. Moartea e bine. De fapt, murirea e bine.

- O fi zis așa ca să-i liniștească pe ai lui, care îi stăteau la căpătâi: nu sufăr, nu doare, e bine...

- Posibil, dar pot fi și alte explicații. Kant își pierdea rapid memoria în ultimul an de viață, poate o fi avut Alzheimer, așa că atât a mai putut să producă creierul lui în clipa aceea: es ist gut. O propoziție simplă, aproape copilărească. Însă, dacă mai raționa, nu cred că un filozof al moralei ca el nu o încărca, de fapt, cu un sens profund. În conștiința umanității, moartea e Răul Absolut. Poate că nu s-a gândit numai la îngrijorarea celor din jur față de suferința lui, poate că s-a gândit și la frica lor personală de moarte. Și a vrut să le facă un ultim dar, în momentul accesului său la transcendență: „Nu vă fie teamă, prieteni, Marele Rău nu e rău, e bine”. Mor de moarte bună. Ca și cum ar fi mângâiat pe cap niște copii speriați.

- Păi, și nu se întâlnește aici cu Hagi? Că Hagi a zis, i-adevărat, despre viață, nu despre moarte, să fie bine, ca să nu fie rău?

- Ha. Nu știam că ești așa de microbist. Da, marile spirite ajung întotdeauna să se întâlnească. Lumea râde de Gică pentru că, în prostia ei, crede că Gică e prost. De fapt, e cât se poate de profund. „Să facem să fie bine, ca să nu fie rău”. Așa sună citatul exact. Ia să ne gândim. Hagi spune că Răul este imanent acestei lumi. Ca Kant.

- Nu știu ce înseamnă imanent.

- Imanent e ceva ce ține de natura, de esența unei entități și acționează din lăuntrul ei. Moartea, de pildă, e o imanență a viului, e scrisă în structura lui interioară. Tot ce e viu, o să piară, indiferent de condițiile exterioare. În fiecare clipă, în natură mor mii de ființe vii, fără lumânare, cruce sau înmormântare. Omorâte sau nu de om.

- Am văzut o știre despre o meduză care nu moare, și ia mereu viața de la început.

- Turritopsis nutricular, așa se numește. Trăiește în Mediterana și în Marea Japoniei. Afirmația că e nemuritoare nu-i decât o îngroșare de senzație. Celulele din care este alcătuită, când îmbătrânesc, sunt înlocuite cu unele tinere, imature sexual. Adică tot mor, dar mormântul nu e în exterior, e chiar corpul meduzei.. Ea cade pe fundul apei și se transformă într-o gelatină informă, din care răsar apoi polipi noi. Când moare un om, e îngropat în pământ, putrezește, materia lui vie îngrașă solul, din care răsar plante, mâncate de animale, mâncate la rândul lor de oameni pentru a da naștere altor oameni. La celenterata asta ciclul se petrece în ea, e cum ziserăm, imanent. Ca și cum dintr-un om mort ar crește muguri de om. Să fii propriul tău mormânt

Carevasăzică, imanența Răului. El se naște și crește mereu în tot ce e Viață. Poate și în Neviață există Rău. A black hole, o gaură neagră să fie mai rea decât o pisică albă. Cine știe?

- Păi, nu știi tu, care le știi pe toate?

- Ba da, dar zic și eu de dragul conversației. Hagi spune, foarte însuflețit, fă să fie Bine că altfel vine Răul peste... peste... peste ce?

- Tine. Peste tine.

- N-ai găsit altă rimă. Nu, vine peste noi, nu numai peste tine. Deci, dacă nu faci Binele, consecința nu e că nu se întâmplă nimic, ci că Răul crește și va ajunge să copleșească lumea. Prin analogie cu legea creșterii entropiei, se poate formula o lege a creșterii Răului în univers. Ea poate fi frânată doar prin a face Binele. Atenție, nu a face bine, a face Binele.

- Ce diferență este?

- Un chirurg trebuie să facă bine, adică să opereze performant. Când taie, nu trebuie să se gândească la binele celui de pe masă, nu trebuie să fie simțitor, iubitor de oameni, trebuie să fie bine, foarte bine ce face. Dacă e plin de foarte binătate pentru umanitate, poate să-i tremure mânuța și pacientul se duce sulii de suflet. Dar și un chirurg care prelevează organe de copii furați poate să facă operațiunea asta bine, foarte bine. Făcând, în același timp, Răul. Deci, poți să faci bine, fără să faci, fără măcar să vrei Binele. Poți să fii un virtuoz, și deloc virtuos.

Asta s-ar fi putut înțelege dacă Gică Hagi spunea doar să facem să fie bine. Continuând însă aparent redundant, ca să nu fie rău, marele nostru fotbalist impune cosmic morala dincolo de techné, de artă și meșteșug.


P.S.

În urma analizării Interceptărilor precedente, doctorul Coroiu a emis la Antena3 un diagnostic cu privire la numiții Eminescu și Cristian Tudor Popescu, poate cel mai memorabil din câte am auzit: „Omu` e bolnav... Dar măcar Eminescu, înainte de-a ajunge la balamuc, scrisese Luceafărul, Cristian Tudor Popescu n-a scris nimic pân-acum”.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Angajat dându-și demisia

Atunci când vorbim despre costul pierderii unui angajat, avem două categorii de costuri: există costurile hard, respectiv costurile soft. Costurile hard sunt în general cele care se referă la cheltuieli vizibile, directe și tangibile, lucruri care se pot măsura material foarte ușor, lucruri pe care le identificăm cu toții foarte ușor. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

e.on - energie

În viața de zi cu zi, când spunem energie, ne referim la lucrurile mici pe care le facem în mod uzual, fie că aprindem un bec, deschidem televizorul, gătim sau dăm drumul la centrală pentru a ne încălzi. Aceste acțiuni au devenit atât de uzuale, încât nu mai stăm să ne gândim cum a fost produsă energia respectivă - dacă vorbim despre energia electrică - sau de unde provine ea - dacă vorbim despre gazele naturale.

Citește mai mult