INTERVIU. Heather Morris, autoarea bestsellerurilor „Tatuatorul de la Auschwitz”, „Călătoria Cilkăi” și „Trei surori”: Supraviețuitorii atrocităților așteaptă de la noi să îi ascultăm, fără să îi judecăm

Când erau mici, Cibi, Magda și Livia, trei fetițe dintr-o localitate din Slovacia, i-au promis tatălui lor că vor rămâne împreună, indiferent ce s-ar întâmpla. Câțiva ani mai târziu, la vârsta de 15 ani, Livia este trimisă în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Cibi, care avea atunci 19 ani, își amintește de promisiunea lor și o urmează pe Livia, hotărâtă să-și protejeze sora. Magda, în vârstă de 17 ani, reușește să se ascundă o vreme, dar până la urmă ajunge și ea în lagăr.

Cele trei frumoase surori se reunesc astfel și, deși traumatizate de experiențele lor, fac o nouă promisiune: că vor trăi. Împreună, ele luptă pentru a supraviețui unor cruzimi și greutăți de neimaginat.

„Trei surori”, romanul scris de Heather Morris, este o poveste emoționantă despre speranță în cele mai grele vremuri și despre încrederea în forța dragostei, chiar și după pierderi devastatoare.

Heather Morris, autoarea bestsellerurilor „Tatuatorul de la Auschwitz”, „Călătoria Cilkăi” și „Trei surori”, vândute în peste 15.000.000 de exemplare în întrega lume, a fost în această vară la București, unde s-a întâlnit cu publicul, în cadrul a două evenimente. Scriitoarea s-a declarat norocoasă că în spatele volumului „Trei surori” se află o poveste. Se afla în Africa de Sud, când a primit un email de la un bărbat care i-a spus că a cumpărat un exemplar din „Tatuatorul de la Auschwitz” în aeroportul din Toronto, să citească în avion, în drum spre mama sa, Livia, în Tel Aviv. Pe coperta cărții în Canada este o imagine ce înfățișează mâinile lui Lale și Gita, cu numărul tatuat. El a lăsat cartea pe măsuța de cafea a mamei sale, care, văzând numărul de pe brațul tatuat al fetei, a spus – asta trebuie să fie despre Lale și Gita. Numărul de pe brațul fetei de pe copertă este cu trei cifre mai mic decât al ei. Fuseseră împreună în unitatea 21 de la Auschwitz.

La două zile după ce a primit emailul, Heather Morris a vorbit la telefon cu Livia, care a invitat-o in Israel, unde avea să afle povestea surorilor Meller, supravieţuitoare ale lagărului Auschwitz-Birkenau. Cea mai mare dintre ele, Cibi, a murit în 2015, dar Livi și Magda, nonagenare, trăiesc în Israel și au vrut să își spună povestea, o poveste celor trei surori unite pe viață de iubire și devotament printr-un legământ făcut în copilărie.

Într-un interviu acordat Republica.ro, Heather Morris vorbește, între altele, despre experiența din spatele romanelor ei care descriu suferința celor care au trecut prin experiența lagărului Auschwitz, dar și  despre ce ne învață poveștile din perioada Holocaustului, care este perspectiva asupra dramei victimelor războiului din Ucraina.

Au trecut 80 ani de la Holocaust. De ce trebuie spuse poveștile din acea perioadă și ce ne învață ele acum?

În unele privințe, ele nu ne învață prea mult. Dacă o fac, nu ascultăm și nu învățăm. Cu siguranță nu învățăm despre noțiunea de a nu ajunge să-ți ataci vecinul - ceea ce se întâmplă acum lângă România Și înțeleg asta. Dar pot să vă spun un lucru pe care oamenii din Ucraina îl învață din Holocaust. Am fost contactată de persoane dintr-o universitate și a fost organizat un eveniment live. Una dintre participante și cu mine ne uitam la modul în care această țară se poate pregăti chiar acum pentru a avea grijă de supraviețuitorii ei. Mi-a spus: „Nu vrem să se întâmple cu supraviețuitorii de aici, din Ucraina, ce s-a întâmplat cu supraviețuitorii Holocaustului - să fie ignorați, să li se spună să își vadă de viața lor”.

Așadar, ei se pregătesc pentru supraviețuitorii care au plecat și doresc să se întoarcă, supraviețuitorii care au rămas acolo și, desigur, supraviețuitorii care au fost ignorați pentru prea mult timp. Și acestea sunt femei și fete care au fost abuzate sexual și violate. Aceasta este una dintre lecțiile pe care le învățăm. Sau nu.

Ați asistat la suferințe umane inimaginabile pe parcursul documentării cărților despre Holocaust. Având această experiență, care este perspectiva asupra războiului din Ucraina și asupra dramei poporului ucrainean?

Diploma mea universitară este în științe politice și, în special, în relații internaționale. Întotdeauna mi-am dorit să înțeleg aspectul geopolitic al lumii, nu doar local. Și nu pot înțelege de ce continuă acest conflict. Nu pot înțelege de ce binele mai mare nu poate opri acest lucru. Este o indignare dincolo de cuvinte... . Am citit tot ce se poate, ceea ce nu este întotdeauna spre binele meu. Dar trebuie să știu.

În Australia, vorbesc cu nepoții mei, cu permisiunea părinților lor, despre ce se întâmplă (în Ucraina – n.n.). Cred că măcar asta pot face.

Volumele pe care le-ați scris despre Holocaust se bazează pe viața reală, pe oameni reali. Ce credeți că i-a făcut să vă împărtășească experiența pe care au trăit-o?

În cazul lui Lale (Lale Eisenberg, eroul din „Tatuatorul de la Auschwitz”), a avut legătură cu faptul că i s-a refuzat să vorbească despre Holocaust de către soția sa, Gita, timp peste 60 de ani. Ea nu voia să vorbească despre asta. Și când ea a murit, el a vrut să găsească pe cineva căruia să-i poată spune povestea, cineva care nu era evreu. Și mi-a zis: Spune lumii despre această fată, al cărei braț l-am ținut și pe care am marcat numere. Era îmbrăcată în zdrențe și era rasă pe cap, dar m-am îndrăgostit de ea imediat. El a fost ceea ce el a numit un playboy. Era un bărbat de 26 de ani, care nu intenționase niciodată să se stabilească la casa lui sau să se îndrăgostească. Este povestea de dragoste spusă de el, care era tatuatorul din lagărul morții.

În cei trei ani în care l-am cunoscut, până a murit, el a avut încredere în mine tot mai mult, pentru a-mi împărtăși povestea lui, iar eu i-am promis că voi face tot ce pot pentru a o face cunoscută.

În ce le privește pe surori, Livia și Magda au citit cartea - „Tatuatorul de la Auschwitz” - și mi-au zis: Lale a avut încredere în tine. Ai redat cu fidelitate povestea lui și nu este nimic, în modul cum ai scris povestea lui, care nu este adevărat. Nu ai scris lucrurile altfel de cum s-au întâmplat, nu ai spus lucruri care ar fi trebuit să fie spuse diferit. Așa că asta le-a determinat, cred, să aibă încredere în mine, pentru a face același lucru.

Cum v-ați simțit când le-ați ascultat pe Livia și Magda?

A fost diferit cu fiecare. Cu Livia, cu care am petrecut mult mai mult timp, pentru că are o engleză foarte bună, eram complet absorbită de ceea ce spunea ea. Cu ea am petrecut mult timp făcând jigsaws și vorbind despre nepoți, iar povestea ei a ieșit la iveală în mici părți de genul ăsta. Când sunt cu Magda, din clipa în care o văd, mă așez și aproape că încep să plâng. Simt nevoia să îmi pun brațele în jurul ei și să-i spun: Este în regulă, spune-ți povestea, este un lucru frumos. Dar Magda mă face să plâng. Și e foarte sensibilă. Era copilul grijuliu, sensibil. Așa cum a fost când era copil, așa este acum, când este o femeie de 98 de ani, cu mine. 

Ce credeți că le-a făcut pe surorile Meller să supraviețuiască? 

Sunt foarte clare cu privire la asta. În cei doi ani și jumătate în care au fost la Auschwitz împreună, au trebuit să supraviețuiască, pentru că promisiunea față de tatăl lor fusese încălcată. Așa că și-au promis să supraviețuiască în orice fel pot, întotdeauna cu noroc. Magda, acea femeie frumoasă, mi-a spus că a trebuit să supraviețuiască, pentru că ea a dormit în patul ei, în timp ce surorile ei se aflau în acel loc oribil și diabolic. Ea nu știa asta la acea vreme, dar a aflat, în momentul în care a ajuns acolo, cât de rău este. Asta a fost pentru ele dragostea de surori. Totul se reduce pur și simplu la dragostea dintre surori și o promisiune făcută de cele trei fete tatălui lor.

Cum credeți că au reușit să aibă o viață lungă și împlinită, în ciuda traumei prin care au trecut în copilărie?

Cred că aceasta este o întrebare pentru medici. Cred că sfidează logica medicală faptul că acești oameni, ca adolescenți și tineri adulți, atât de lipsiți de nevoile și dorințele umane de bază, să aibă apoi vieți foarte lungi și sănătoase – 96 de ani și respectiv 98 de ani. Deci, sincer, nu știu. Poate că explicația este puterea pe care au căpătat-o după ce au supraviețuit unei asemenea perioade, probabil că dacă supraviețuiești unei asemenea experiențe, apoi poți supraviețui oricărui lucru.

Oamenii tind să uite istoria și să o repete. Cum îi faceți pe oameni să le pese de ceva care s-a petrecut foarte departe în timp și spațiu?

Cred că acesta a fost succesul cărților mele. Nu știam asta la vremea respectivă. Istoria a fost spusă, desigur, de către academicieni și istorici. Am ales să spun poveștile mele pe baza amintirilor oamenilor care au fost acolo. Cred că oamenii sunt capabili să se raporteze la o persoană pe care a trebuit să o raportăm la 6 milioane de oameni. Acel număr, pe care l-am auzit în educaţia mea despre Holocaust, a fost prea abstract şi prea greu de înţeles. Nu a însemnat nimic. Este un număr. Și da, toate aceste lucruri oribile s-au întâmplat cu 6 milioane de oameni. Am aflat despre ce s-a întâmplat cu un bărbat sau trei fete tinere. Și îmi place să cred că asta umanizează istoria un pic mai mult. Asta e tot. Dar mai avem nevoie de acei academicieni și istorici. Și poate există o modalitate de a lucra împreună aici.

Ce așteaptă supraviețuitorii atrocităților să facem noi, cei care aflăm aceste fapte?

Să îi ascultăm fără să îi judecăm. Să nu încercăm să spunem: Nu aș fi făcut asta în acele circumstanțe. Pentru că este prea mult. Într-adevăr, tot ce au vrut să spună este să le ascultăm povestea și să nu îi judecăm pentru deciziile pe care le-au luat în acele împrejurări.

Aţi ascultat mărturiile atâtor supravieţuitori ai Holocaustului. Care dintre acestea v-au tatuat memoria?

În unele privințe, mărturiile surorilor Meller, pentru că era vorba despre tinere fete. În cazul lui Lale, el era o persoană în vârstă de 26 de ani când a fost deportat la Auschwitz, era educat și se considera un om al vremurilor. Avea toate acele calități care să-l ajute să supravieţuiască. Dar auzind experiența celor trei fete, care nu își părăsiseră niciodată orașul natal... nu îmi puteam scoate asta din cap. Și faptul că apoi s-au dus acasă (în Slovacia) și au fost respinse când au ajuns acasă și apoi au avut curajul să facă un alt pas și să meargă într-un alt ținut și să facă parte dintre acei tineri care au creat statul Israel. Au mers să încerce să găsească un loc sigur pentru a-și continua viața.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp