Învățăminte pentru România dintr-o lucrare de premiul Nobel: „De ce eșuează națiunile”

foto: Inquam Photos / George Călin

Timp de mai bine de două decenii România a fost între performerii creșterii economice nu doar în domeniul PIB pe locuitor unde am trecut de la 39% din media Uniunii Europene, la paritatea puterii de cumpărare, la 78% în anul 2024. Numeroși indicatori confirmă această evoluție spectaculoasă, de la creșterea numărului de kilometri de autostradă, la îmbunătățirea semnificativă a speranței de viață a românilor. A fost un adevărat galop de sănătate, care se vede în cum arată localitățile țării, ce consumă românii, unde merg în vacanță, care sunt salariile astăzi față de cele din anul 2000.

În ultimii ani însă, creșterea economică s-a domolit, iar în ultimii doi ani am fost chiar în pragul recesiunii. Nu o dată am pus această stare de lucruri pe seama faptului că, la actualul nivel de dezvoltare al economiei românești, este necesară o schimbare calitativă semnificativă pentru a evita ceea ce literatura denumește “capcana venitului mijlociu”. Această aserțiune, chiar dacă adevărată, trebuie completată cu o analiză care să își extragă liniile directoare dintr-o lucrare științifică intitulată “De ce eșuează națiunile”, scrisă de Daron Acemoglu și James A. Robinson, care a fost răsplătită cu premiul Nobel pentru economie în anul 2024.

Spre deosebire de multe alte lucrări de specialitate care se fundamentează pe un bogat instrumentar matematic, cartea celor doi profesori își bazează demonstrația liniei lor de gândire pe incontestabile date din istoria, mai veche sau mai recentă, a planetei. Autorii arată că nu geografia, nici bogățiile naturale, nici inteligența/educația conducătorilor nu sunt explicațiile reale ale succesului sau eșecului unei țări. Ci instituțiile. Iar aici autorii identifică două tipuri de instituții, politice și economice, de care depinde succesul unei țări. Dacă instituțiile sunt inclusive, adică promovează drepturi sigure de proprietate, aplicarea imparțială a legii, competiție corectă, alegeri, politice și economice, libere, mecanisme de “checks and balances” asupra puterii, succesul va veni.

Instituțiile inclusive

Îndrăznesc să afirm că viteza cu care s-a dezvoltat țara noastră după anul 2000 s-a datorat faptului că, în linii generale, instituțiile au avut un caracter preponderant inclusiv.

Astfel, legislația țării a fost adaptată pentru a răspunde standardelor Uniunii Europene, pentru a asigura aderarea la aceasta, iar apoi adaptarea întregii societăți la noile exigențe. Regimul politic pluripartit a funcționat în condițiile alternanței la putere începând din 1996. Existența unui nivel minim de 5% din voturi pentru ca un partid să acceadă la parlament a limitat pericolul fărâmițării forțelor politice și a pavat calea pentru stabilitate politică.

În plan economic, lucrurile au stat chiar mai bine decât în plan politic. Convertibilitatea deplină a monedei naționale, inclusiv pentru tranzacțiile de capital începând din 2006, alinierea regimului vamal la standardele Uniunii Europene, libera circulație a persoanelor, care a permis românilor să aleagă liber unde doresc să trăiască și să muncească, regimul suficient de favorabil pentru investitori – toate acestea au făcut parte din ceea ce puteam numi dezvoltare instituțională inclusivă. Nu este de mirare nici faptul că, într-un asemenea cadru, intrările de capital au ajuns la valori amețitoare, contribuind astfel la o dezvoltare pronunțată a economiei. De asemenea, s-a putut produce și “distrugerea creatoare” de care vorbește lucrarea citată, întrucât au putut fi eliminate rămășițele unei economii falimentare, construite după criterii strict ideologice, pentru a face loc unor ramuri dezvoltate cu fața la cererea pieței (faptul că în lumea “post adevăr”, în care ne afundăm tot mai mult, se face o apologie deșănțată economiei muribunde construită în anii comunismului nu face această apologie mai puțin zănatică).

Apartenența la Uniunea Europeană este o binecuvântare nu numai pentru sumele uriașe care au fost pompate în economia României, ci și pentru faptul că instituțiile s-au dezvoltat după regulile care guvernează Uniunea. Pot fi aduse critici modelului Uniunii Europene. Nu de puține ori, birocrația este excesivă, unele obiective ale Uniunii, cum ar fi eliminarea motoarelor cu combustie internă până în 2035, sunt cel puțin discutabile. Dar, și așa, acest model este la ani lumină de ceea ce am fi putut obține printr-o modificare după ureche a modelului societal moștenit de la regimul de tristă amintire.

Aș vrea să exemplific aici cu o instituție care s-a dezvoltat practic de la zero după 1990: Banca Națională. Legislația bancară din 1991 a urmărit cele mai avansate standarde în privința funcțiilor și a modului în care acestea sunt îndeplinite de către banca centrală. Se poate spune că rezultatele nu au fost cele mai bune în privința obiectivului fundamental al băncii, care este stabilitatea prețurilor. Inflația cu 3 cifre, care a dominat prima jumătate a anilor ’90, ca și depășirea nivelului obișnuit în țările Uniunii Europene din ultimii ani, ar putea fi considerate îndepărtări de la rolul băncii centrale? Cred că, în realitate, cauzele profunde nu se regăsesc la banca centrală. În prima parte a anilor ’90, dezechilibrele structurale ale economiei făceau imposibilă o rată a inflației moderată, și de altfel, toate țările fost comuniste au trecut prin episoade inflaționiste: foarte pronunțate (cazul Bulgariei, care a fost nevoită să treacă la consiliu monetar pentru a combate hiperinflația); mari în Polonia și România, care ambele au tăiat câte patru zerouri din coada monedei naționale; sau mai moderate, cum a fost cazul Cehiei și al Ungariei – ambele cu dezechilibre mai puțin pronunțate în economie la căderea regimurilor comuniste din țările respective.

Alinierea ratei inflației din țara noastră la nivelurile obișnuite în țările dezvoltate a fost un succes în vremea în care politicile macroeconomice au fost echilibrate. Nu doar banca centrală şi-a făcut treaba, ci şi guvernul. După ce derapajul fiscal a ajuns la cotele amețitoare din ultimii ani, inflația nu a mai putut fi stăvilită, chiar dacă a rămas în teritoriul cu o singură cifră anual.

În primii ani post-comuniști, legislația bancară nu a fost destul de puternică pentru a evita fraudele din sistemul bancar, chiar dacă nivelul minim al capitalului pentru a înființa o bancă nu a scăzut sub echivalentul a 5 milioane de dolari, iar asta într-o vreme în care o întreprindere putea fi deschisă cu un capital minim de 100 de lei. Abia după prăbușirea unor bănci, precum Dacia Felix și Credit Bank, legislația bancară a fost adaptată adecvat, iar după anul 2000 nu au mai existat cazuri de bănci a căror închidere să genereze vreo cheltuială de bani publici sau vreo pierdere pentru clienții. După părerea mea, acesta reprezintă un succes al organizării băncii centrale în România, după cele mai avansate standarde în materie; altfel spus, banca centrală este o instituție inclusivă.

Alunecarea lentă spre instituții extractive

Alternativa la instituțiile inclusive o reprezintă instituțiile, economice și politice, care au un caracter extractiv. Acestea urmăresc bunăstarea unei elite în defavoarea majorității, concentrează puterea pentru a perpetua inegalitatea de șanse și extragerea de rente în favoarea grupului favorizat. Toate țările care eșuează în asigurarea unui progres de durată al societății sunt acaparate de instituții extractive (pentru a evita orice confuzie: noțiunea “extractiv” nu se referă la industriile care se ocupă cu mineritul, ci doar la instituțiile care urmăresc extragerea de rente în favoarea unei minorități). Lucrarea lui Acemoglu și Robinson oferă din abundență dovezi care arată efectul devastator al instituțiilor extractive pentru dezvoltarea sănătoasă a unei țări. Las plăcerea celor interesați să exploreze volumul citat, care este disponibil pe internet în varianta în limba engleză și poate fi găsită în librării traducerea în limba română. În cele ce urmează voi analiza în ce măsură instituțiile din România se îndreaptă sau nu spre caracterizarea drept instituții extractive.

Creșterea pronunțată a PIB pe locuitor, a salariilor, a bunăstării, în general, a condus la nesesizarea faptului că, atât în privința zonei economice, dar mai ales în aceea politică s-a produs o tot mai accentuată alunecare spre instituții cu caracter extractiv.

În plan politic, semnalul declanșator l-a reprezentat, după părerea mea, alegerea într-un singur tur a primarilor. Argumentele legate de reducerea costurilor care să justifice o asemenea aberație democratică, încearcă să escamoteze faptul că cei aflați la putere vor să se eternizeze acolo. Într-adevăr, primarul în funcție are puține șanse de a fi înlocuit printr-un vot într-un singur tur, întrucât simpla fărâmițare a voturilor altor candidați îl favorizează pe primarul în funcțiune. Un calcul simplu arată că fie și numai 25% din voturile exprimate (ceea ce poate să însemne sub 10% din numărul electoratului) poate fi suficient pentru realegerea vechiului primar; am avut chiar situații în care primarul reales fusese deja condamnat penal, și nu pentru abateri în traficul rutier. Această stare de lucruri sădește germenii unei imobilități politice la nivel local, adică prima treaptă pentru instituții extractive.

La nivel central, coaliția dintre cel mai mare partid declarat de stânga și cel mai mare partid declarat de dreapta este tot o formă de a urmări menținerea la putere pe termen nedefinit. Ca urmare, cel mai mare câștig al democrației, alternanța la putere, este serios pus sub semnul întrebării. Această stare de lucruri a dus la orientarea cu totul irațională a electoratului spre partide care se declară “anti-sistem”, dar care nu reprezintă altceva decât o stagnare, dacă nu cumva un regres considerabil în plan politic.

În plan economic, alunecarea către instituții cu caracter extractiv este chiar mai pronunțată. Primul exemplu care îmi vine în minte pornește tot de la un element cu caracter politic, dar repercusiunile economice sunt mult mai pregnante: organizarea administrativ teritorială. Toate țările fost comuniste au realizat reorganizări, mai ample sau mai puțin ample, pentru a reduce risipa de resurse, cheltuielile de administrare a statului și a fructifica oportunitățile tehnologiilor informatice. Noi am rămas înțepeniți în cele 41 de județe și circa 3200 de localități, așa cum au fost ele lăsate din anul 1968. Iar o analiză a evoluţiei cheltuielilor primăriilor pune în lumină o creştere exponenţială, mai ales în ultimii ani, în care caracterul extractiv al administraţiei publice locale s-a accentuat.

Toate analizele arată că această situație nu poate fi susținută financiar. Nu doar că sunt menținute localități cu câteva sute de locuitori, orașe care de-abia au populația unei comune și așa mai departe; dar toate acestea au cheltuieli tot mai mari, concomitent cu îngustarea bazei de venituri proprii, ca urmare a depopulării şi a nivelului anemic al investiţiilor productive. În loc să eliberăm resurse pentru mai multă eficiență economică, pentru reducerea ocupării forţei de muncă în administraţie, o parte însemnată a clasei politice pare încremenită în anul 1968, dar cu o tot mai insaţiabilă nevoie de resurse financiare. O prăpădită de reducere cu 10% a costurilor de funcționare a administrației locale, cu totul insuficientă de altminteri, reprezintă singurul obiectiv pe care, poate, îl vom vedea legiferat în 2026, ceea ce va duce la economii cu totul marginale în cheltuirea banului public şi fără vreo modificare de substanţă a caracterului extractiv al filosofiei de funcţionare a sistemului.

Situația rămâne la fel de incertă, pentru a nu spune dramatică, în cazul întreprinderilor cu capital majoritar sau integral de stat. În momentul de față, acestea sunt în număr de peste 1400, totalizând cam 6% din valoarea adăugată brută și din forța de muncă. Unele dintre acestea reprezintă monopoluri extraordinare (Hidroelectrica, Romgaz, Centrala Nuclearo-Electrică Cernavodă), care nu au cum să nu înregistreze profituri semnificative, dar este greu de spus în ce măsură administrarea lor se face după “criterii capitaliste”. Dar tot „la stat” avem adevărate găuri negre, precum CFR și Tarom, entități care drenează de decenii resurse financiare ample, cu un dublu efect pernicios: distorsionează direct alocarea resurselor și obligă la colectarea de impozite și taxe pentru a le echilibra financiar: adică, definiția directă a entităților extractive.

Deși subiectul întreprinderilor cu capital de stat ar trebui să fie unul de maximă importanță, el este ocolit cu gingășie de clasa politică, una din explicații fiind aceea că întreprinderile respective reprezintă un culcuș foarte călduț pentru rudele, prietenii, colaboratorii şi partenerii de afaceri ai puternicilor zilei.

O trăsătură inconfundabilă a societăților cu caracter extractiv o reprezintă incapacitatea statului de a asigura aplicarea legilor în vigoare, chiar dacă acestea sunt corecte și raționale. Aici îmi vin în minte trei exemple cu mare semnificație. Primul este incapacitatea statului de a colecta impozitele și taxele legale. Numai din neplata TVA pierderea teoretică la buget este de peste 10 miliarde de euro anual. România are o rată de necolectare a TVA de peste 30%. Media Uniunii Europene este pe la 6-7%. Instituțiile publice ridică din umeri, dar evită cu obstinație adoptarea măsurilor care să atragă reducerea evaziunii fiscale.

Al doilea exemplu îl reprezintă prescrierea pe bandă rulantă a jafului din bani publici. Sunt peste 10 mii de cazuri cunoscute, în care prescripția a dus la oprirea oricărui demers pentru a-i sancționa pe cei vinovați și a recupera prejudiciul. Unele cazuri din această categorie depășesc imaginația lui Orwell sau a lui Kafka. Astfel, o judecătoare care a recunoscut că a primit mită și a fost condamnată în primă instanță, inclusiv cu confiscarea sumelor obținute ilegal, a “beneficiat” în final de salvarea prin prescrierea faptelor. Așa că doamna și-a primit banii confiscați, salariile neîncasate ca judecător timp de câțiva ani, cât a stat acasă, și evident că a fost promovată în funcție.

Al treilea exemplu îl reprezintă concediile medicale și pensiile de invaliditate. Și aici lucrurile merg foarte rău. Sistemul actual îl obligă pe cel care nu are o mână sau un picior să fie verificat periodic de o comisie de specialitate, care să certifice că nu i-a crescut alt picior sau altă mână; certificare care înseamnă o corvoadă imensă pentru un invalid și un cost absurd pentru stat. În același timp, concediile medicale sunt acordate de mult prea multe ori fără o rațiune medicală – și nimeni nu este sancționat pentru așa ceva. Încă și mai gravă este situația pensiilor de invaliditate. Raportat la numărul populației, avem de departe cel mai mare număr de invalizi din Europa. Unii dintre aceștia sunt nevăzători, deci au privilegii fiscale și ajutor pentru însoțitor, dar în timpul liber conduc liniștiți vehicule. Oare ce altceva putem face decât să ridicăm din umeri, nu?

Nu mai e o joacă. Pensiile speciale se apropie de 1% din PIB: 5 milioane de români vor munci până la 65-70 de ani, iar alții 250.000 vor ieși la pensie la o vârstă la care pot deveni părinți 

Instituția pensiilor speciale este altă formă prin care resursele sunt drenate din economie pentru satisfacția maximă a unor privilegiați. După părerea mea, privilegiul cel mai mare și mai absurd al pensiilor speciale îl reprezintă vârsta de pensionare. Nicio țară civilizată nu trimite la pensie oameni înainte de a împlini vârsta de 50 de ani, cu pensii care le permit un trai opulent, cel puțin o dată și jumătate mai îndelungat decât câți ani a muncit persoana în cauză. Pentru situația specială a magistraților, dacă președintele Dan va promulga legea trecută de parlament, stridențele actuale vor fi corectate; încet-încet, în 15 ani, dar e mai mult decât nimic.

Numărul pensionarilor speciali depășește 200 de mii, iar pensiile speciale se apropie la 1% din PIB. Nu mai este o joacă. Rezolvarea echilibrată a acestei situații ar avea nevoie de luciditate politică și, să spun o vorbă mare, bun simț. Dacă nu rezolvăm această situație spinoasă, vom avea o falie dramatică în mijlocul societății, pentru că 5 milioane de persoane vor munci până la 65-70 de ani, iar alții 200-250 de mii, poate și mai mulți în câţiva ani, vor duce un trai tihnit, de la o vârstă la care pot să se gândească să devină părinți. Aici nu mai este vorba doar de instituții extractive, ci și de fracturi sociale greu de surmontat.

Situațiile descrise mai sus explică într-o măsură relativ importantă derapajul fiscal pe care l-a înregistrat țara noastră în ultimii ani, dar cu precădere de la pandemie încoace. Când am intrat în Uniunea Europeană datoria publică totală a României se ridica la 12,4% din PIB. Anul trecut am depășit bariera de 60% din PIB, care este importantă nu numai prin faptul că ultimul criteriu pentru aderarea la euro nu mai este îndeplinit, dar costul datoriei publice devine tot mai apăsător. Anul trecut am plătit în contul dobânzilor 10 miliarde de euro, sumă care va crește în fiecare an, până când vom reuși echilibrarea bugetară la un nivel care să poată să fie susținut (acesta este de sub 3% din PIB, dacă creșterea economică de la un an la altul depășește nominal acest nivel). Până atunci, însă, plata dobânzilor la datoria publică reprezintă un factor extractiv de dimensiuni apreciabile. Și, mai rău decât atât: cu cât plățile în contul datoriei publice sunt mai mari, cu atât condițiile de refinanțare devin mai puțin favorabile, mai cu seamă în cazul în care politicile guvernamentale nu sunt suficient de credibile pentru a-i liniști pe creditori. Datorită lipsei de credibilitate a autorităţilor, ponderea în PIB a plăţilor de dobânzi la datoria publică este mai mare decât în Franţa, bunăoară, ţară a cărei datorie raportată la PIB este dublă!

Putem ieși din chingile instituțiilor extractive?

Timp de mulți ani, creșterea economică relativ susținută a oferit suficient spațiu de manevră pentru ca problema instituțiilor extractive din societate să poată fi trecută cu vederea. Investițiile străine, sumele repatriate de românii de peste hotare, dezvoltarea cu precădere a unor ramuri industriale cu valoare adăugată mai ridicată (construcția de mașini are o valoare adăugată net superioară industriei textile, de exemplu) au reprezentat tot atâţia factori care au atenuat impactul caracterului extractiv al unor politici publice.

Nu mai suntem acolo. În ultimii doi ani economia a crescut cu 0,8% și, respectiv, 0,6% din PIB, foarte departe de un nivel mulțumitor. O țară cu care ne-a plăcut să ne comparăm, Polonia, cu care de altminteri ne-am asemănat în bună măsură la căderea regimului comunist din cele două țări, a avut în 2025 o creștere economică proiectată la 3,3%, după 3% în 2024. Dar Polonia a rezolvat demult problema reorganizării administrativ-teritoriale, iar pensiile speciale, atâtea câte sunt, nu sunt nici pe departe la fel de „generoase”.

La noi, nevoia ca la nivel politic să fie înțeleasă gravitatea situației îmi pare imperioasă. Din păcate, aproape niciuna din temele pe care le-am ridicat mai sus nu par să își găsească vreun loc în agenda publică. Alegerile în două tururi de scrutin la nivel local nu sunt nici măcar în faza de fata Morgana. Reorganizarea administrativ-teritorială nu este deloc considerată în mod serios, deși 2026 și probabil prima jumătate a anului 2027 ar fi perioada în care ar putea fi soluționată această problemă pentru alegerile din 2028. Nici măcar în cazul municipiului București, singura capitală din lume care are 7 primării, nu pare a se ține seama de referendumul care a spus un “da” clar soluției raționale ca orașul să aibă un singur primar care să se ocupe de cheltuirea banului public. La nivelul guvernului par să existe unele planuri de restructurare a întreprinderilor cu capital majoritar sau integral de stat, dar nu am auzit nici măcar o vorbuliță despre singura soluție posibilă pentru marea majoritate a acestora: privatizarea.

Legea responsabilității fiscale prevede măsuri specifice de reducere a deficitului public în momentul în care datoria publică depășește praguri de la 45% în sus. Aplicarea acestei legi pare să fie cu totul facultativă, ceea ce permite discuții nestânjenite legate de noi și noi cheltuieli publice. Dacă așa stau lucrurile cu 3 ani înainte de alegeri, mă întreb cum vor sta ele în 2028?

După părerea mea, domeniul care ar permite o ameliorare mai rapidă îl reprezintă colectarea veniturilor statului, în general, și a TVA, în special. O posibilitate în acest sens ar fi reluarea unui program de genul celor pe care le-au avut Bulgaria și alte țări, care acum au o rată de necolectare a TVA apropiată sau chiar mai jos decât media Uniunii Europene. O alternativă la acestea ar fi mecanismul taxării inverse a TVA, pentru care militează destui experți în materie din țara noastră, dar care este evitată cu obstinație de autoritățile publice. Am putea colecta cel puțin 7 miliarde de euro în plus doar din încasări suplimentare la TVA. Subiectul însă nu pare a fi pe agenda guvernamentală, în schimb este vânturată una dintre cele mai proaste alternative – trecerea la impozitarea progresivă a veniturilor, care ar atrage o birocrație infernală, cu rezultate pentru veniturile statului mai mult decât îndoielnice. Oare satisfacerea obsesiilor stângii, de a-i taxa la sânge pe cei care muncesc, merită o asemenea discuție? Am mari îndoieli.

Pentru anul în curs, cred că ar exista resurse pentru o anumită ameliorare a rezultatelor din economie. Inflația mai redusă, în special în a doua jumătate a anului, debutul scăderii ratelor dobânzilor, reducerea deficitului public cu încă 1,5 puncte procentuale față de 2025, destul de probabila finalizare a măsurilor încă în curs pentru a permite aderarea la OECD – toate reprezintă câștiguri pentru funcționarea mai bună a economiei și pentru o creștere economică, dacă nu grozavă, cel puțin mai bună decât în ultimii 2 ani. Aș adăuga aici efectul multiplicator al sumelor pe care contăm de la Uniunea Europeană, precum și îmbunătățirea condițiilor pentru comerț, ca stat Schengen și cu mai mulți km de autostrăzi de la un an la altul.

Dar după asta? Nu există alternativă la transformarea mai viguroasă a instituțiilor extractive în instituții inclusive. Reducerea substanțială a birocrației publice, cu tot ce înseamnă ea – de la hățişul de dosare cu șină pentru orice relație dintre stat și persoane fizice sau juridice, la dispariția unor instituții care sunt doar frâne în funcționarea piețelor. Îndeplinirea funcțiilor de control al plății obligațiilor fiscale va trebui să treacă de la protejarea unor mari debitori, la tratament decent aplicat debitorilor de bună credință. Nu va fi chiar ușor de ajuns la aşa ceva…

Cred că societatea va trebui să exercite presiuni pentru a demara reforma administrativ-teritorială și a avea măcar orizontul unei restructurări semnificative a acesteia. Aș aștepta ceva rezultate palpabile și în sectorul întreprinderilor de stat, deși am firave speranțe că se va ajunge la privatizarea sau închiderea celor neviabile, într-un orizont de timp rezonabil.

Dacă aceste lucruri nu se vor întâmpla, alternativa este teribilă: întărirea funcției extractive a instituțiilor să se auto-alimenteze, iar România să se scufunde în sărăcie și irelevanță. Asta dorim? Eu nu cred așa ceva. Dar societatea în ansamblu și clasa politică trebuie să se trezească.

Articol publicat anterior pe contributors.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp