Foto: Guliver/ Getty Images
În fața ecranului nu miroase a tămâie. Pereții nu sunt pictați în sfinți. Geamurile nu au culoare și chip. Cântările nu se revarsă cu ecou mistic direct în suflet. Vocile nu au profunzime. Trăirea poate nu are adâncime. Dar lumânarea pâlpâie la fel, avidă de speranță. Gândurile străbat istoria, urcă pe Golgota, mor răstignite în durere și renasc la o nouă viață într-o simplă sufragerie de acasă.
Misterul capătă o aură domestică, lângă jucăriile uitate de copii prin casă, în miros de miel și de pască. Taina pusă pe „pauză“ pentru a răspunde la întrebarea „opresc friptura?“ decade în mult prea omenescul nostru.
Nu e nimic sacru în încăpere, dincolo de o cruce de lemn așezată lângă ecran, pe „altarul“ simbolic al izolării și al singurătății noastre. Și totuși, misterul sacrificiului suprem, trăit în intimitatea căminelor noastre, are mai multă relevanță ca niciodată. Însingurați, înțelegem mai bine renunțarea. Înstrăinați, percepem mai autentic durerea. Nesiguri, ne iertăm mai ușor rătăcirile.
Avem voie să fim oameni: speriați, fragili, vulnerabili. Ucenici în misterele vieții. Tâlhari de speranță. Avem voie să greșim, fără să ne spânzurăm ca Iuda, în grădină. Avem voie să ne îndoim ca fariseii, să șovăim ca Petru, până cântă de trei ori cocoșul. Nimeni nu ne-a cerut vreodată să fim perfecți, liniari, previzibili. Avem voie să ne confruntăm demonii și slăbiciunile, să ne lovim de obstacole și de nesiguranță, să ne pierdem și regăsim credințele pentru ca la final să devenim cea mai bună versiune a noastră. Din această traiectorie, din această evoluție, se nasc personaje autentice, credibile, vii nu doar în ficțiune, ci și în viață.
În umbra crucii, se ridică o singură condiție, cea mai simplă și mai umană: iubirea. Iubirea salvează lumea de inerție, indolență, egoism și răutate. Iubirea ne salvează de noi înșine, decăzuți în disperare. Gestul ultim al Iubirii, retrăit ritualic de Paște, transformă într-un bun universal „dreptul la speranță“, menționat în noaptea de Înviere de Papa Francisc.
Nimeni nu ne-a pregătit pentru neprevăzut, dar după 2000 de ani, liniștea și singurătatea acestui Paște sunt gestul nostru asumat de iubire și de speranță. Singuri, îngenuncheați în fața unui ecran, dragostea în vremea pandemiei are nevoie mai mult ca niciodată de imaginație. Imaginație că să rămâi alături de părinți și frați aflați la mii de kilometri depărtare. Imaginație ca să primești lumina dintr-un băț banal de chibrit aprins într-o bucătărie. Imaginație ca să strigi de la geam singur în noapte: „Cristos a înviat!“, fără frica de a fi judecat de ceilalți.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.