Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Republica împlinește opt ani de existență. Vă mulțumim că ne sunteți alături în această călătorie prin care ne poartă bunul simț, nevoia unei dezbateri de calitate și dorința pentru un loc mai bun în care să ne spunem ideile.

Învierea de acasă

Învierea de acasă

Foto: Guliver/ Getty Images

În fața ecranului nu miroase a tămâie. Pereții nu sunt pictați în sfinți. Geamurile nu au culoare și chip. Cântările nu se revarsă cu ecou mistic direct în suflet. Vocile nu au profunzime. Trăirea poate nu are adâncime. Dar lumânarea pâlpâie la fel, avidă de speranță. Gândurile străbat istoria, urcă pe Golgota, mor răstignite în durere și renasc la o nouă viață într-o simplă sufragerie de acasă. 

Misterul capătă o aură domestică, lângă jucăriile uitate de copii prin casă, în miros de miel și de pască. Taina pusă pe „pauză“ pentru a răspunde la întrebarea „opresc friptura?“ decade în mult prea omenescul nostru. 

Nu e nimic sacru în încăpere, dincolo de o cruce de lemn așezată lângă ecran, pe „altarul“ simbolic al izolării și al singurătății noastre. Și totuși, misterul sacrificiului suprem, trăit în intimitatea căminelor noastre, are mai multă relevanță ca niciodată. Însingurați, înțelegem mai bine renunțarea. Înstrăinați, percepem mai autentic durerea. Nesiguri, ne iertăm mai ușor rătăcirile. 

Avem voie să fim oameni: speriați, fragili, vulnerabili. Ucenici în misterele vieții. Tâlhari de speranță. Avem voie să greșim, fără să ne spânzurăm ca Iuda, în grădină. Avem voie să ne îndoim ca fariseii, să șovăim ca Petru, până cântă de trei ori cocoșul. Nimeni nu ne-a cerut vreodată să fim perfecți, liniari, previzibili. Avem voie să ne confruntăm demonii și slăbiciunile, să ne lovim de obstacole și de nesiguranță, să ne pierdem și regăsim credințele pentru ca la final să devenim cea mai bună versiune a noastră. Din această traiectorie, din această evoluție, se nasc personaje autentice, credibile, vii nu doar în ficțiune, ci și în viață.

În umbra crucii, se ridică o singură condiție, cea mai simplă și mai umană: iubirea. Iubirea salvează lumea de inerție, indolență, egoism și răutate. Iubirea ne salvează de noi înșine, decăzuți în disperare. Gestul ultim al Iubirii, retrăit ritualic de Paște, transformă într-un bun universal „dreptul la speranță“, menționat în noaptea de Înviere de Papa Francisc.

Nimeni nu ne-a pregătit pentru neprevăzut, dar după 2000 de ani, liniștea și singurătatea acestui Paște sunt gestul nostru asumat de iubire și de speranță. Singuri, îngenuncheați în fața unui ecran, dragostea în vremea pandemiei are nevoie mai mult ca niciodată de imaginație. Imaginație că să rămâi alături de părinți și frați aflați la mii de kilometri depărtare. Imaginație ca să primești lumina dintr-un băț banal de chibrit aprins într-o bucătărie. Imaginație ca să strigi de la geam singur în noapte: „Cristos a înviat!“, fără frica de a fi judecat de ceilalți.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Alti formatori de opinie
    • Like 0


Îți recomandăm

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult