Jocurile de culise și impertinența la vedere în politica românească

Foto - gov.ro

Ni s-a oferit în zilele din urmă o reeditare a unui eveniment politic major de acum peste 20 de ani, și anume, acela al admiterii României în NATO. Acest eveniment îl putem plasa „cu un grano salis” în proximitatea entuziastă provocată de „relaxarea” Austriei în procesul primirii României în spațiul Schengen. Conform unor anunțuri din mass media interne și din afara României, se pare că țara noastră a primit un sprijin important în acest sens din partea lui Ronald Lauder, președintele Congresului Mondial Evreiesc, important om de afaceri și fost ambasador al SUA în Austria în timpul lui R. Reagan. Trebuie, totuși, să ne amintim că drumul spre lobby-ul organizațiilor mondiale evreiești a fost deschis de președintele K. Iohannis prin relații cultivate, de cele mai multe ori, prin strategii de culise.

Aceste relații au fost valorificate, însă, cu multă dibăcie de Marcel Ciolacu, care a simțit cu viclenie, impertinență și oportunism că trebuie să profite în mod personal de bunăvoința din partea Austriei în cazul Schengen. În acest sens, Ciolacu „a țâșnit” într-o vizită în SUA, vizită în care l-a umilit, dar mai ales, l-a anihilat pe omul lui Iohannis, adică pe țeposul și înfumuratul ambasador A. Muraru. Cred că această marginalizare a lui A. Muraru la întâlnirile lui Ciolacu cu autoritățile americane își poate avea explicația în tendința buzoianului „mâineprezident” de a-și adjudeca merite în cazul Schengen ca un adevărat „viclean copil de casă”. De la sluga umilă a lui Omar Hayssam, la omul vâslă a lui Liviu Dragnea și până la întâlnirea cu înalți oficiali americani este un parcurs plin de „succesuri” și mereu ascendent ca al unui adevărat Dinu Păturică.

Toată această „panaramă” politico-ridicolă, așa cum am menționat, este un déjà vu similar cu episodul intrării României în NATO. Astfel, drumul direct spre NATO a fost netezit de guvernarea CDR, începând cu anul 1997, an când s-a produs și vizita președintelui Bill Clinton la București. Atunci s-a jalonat definitiv accesul țării noastre în organizația euro-atlantică. Se știe că un moment de mare importanță în acest parcurs l-a avut anul 1999, când președintele E. Constantinescu și guvernul român au aprobat survolarea spațiului aerian românesc de către avioanele NATO în acțiunea de pedepsire a Serbiei rebele. În acel moment, triburile pesediste și peremiste s-au isterizat și au reacționat deosebit de violent împotriva președintelui și guvernului CDR pentru că, vezi doamne, s-a distrus prietenia tradițională cu Serbia și Iugoslavia. Ulterior, aceiași strigători în disperare și-au modificat complet comportamentul, după 2001, și au devenit cei mai devotați susținători ai NATO.  

Plini de ipocrizie și amușinând la avantajele afilierii la NATO, acești trepăduși politici s-au călcat în picioare pentru a fi mai vizibili la solemnitatea de la Praga din 2004 prilejuită de admiterea României în NATO. Mă îndoiesc de convingerile acestora, ferme și nesmintite față de valorile euroatlantice atât timp cât în mijlocul lor, pe alocuri, colcăie discursuri suveraniste și antioccidentale. Mai mult decât atât, în spiritul vechilor năravuri și instincte comuniste și uteciste și-au dus cu ei propriile progenituri, elevi și studenți, care să stea smirnă în primele rânduri la liturghia aderării la NATO. Astfel, au fost recompensați țuțerii pesediști pentru fidelitatea și servituțile aduse complexului politic pesedisto-comunist. Vorba lui Caragiale : „curat ipocriți, Coane Fănică !”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp