La Campionatele Naționale de Natație, un copil l-a întrebat pe David Popovici, care tocmai câștigase două medalii de aur: „Crezi în Dumnezeu?”. Un copil, nu un jurnalist pus pe capcane. În fața inocenței, David și-a asumat un răspuns periculos: „Așa și așa”. Să spui asta unui copil care se uită la tine ca la Dumnezeu, să-i înrâurești astfel drumul în viață, poate să-ți împuțineze creștinofanii.
Pentru că orice credincios știe că El nu admite jumătăți de măsură. Credința în Tatăl ori e totală, ori nu e deloc. A o știrbi, fie și la un colț, înseamnă că nu ești cu adevărat credincios.
Am văzut nenumărați sportivi români, și nu numai, închinându-se și privind spre cer după o reușită. Crucile Simonei Halep victorioasă, adresate lui Dumnezeu ca adevăratul și marele ei antrenor, rămân de neuitat. De icoanele pupate în serie de Iordănescu nu vreau să-mi amintesc. Să ai curajul să răspunzi, în sportul și societatea românească, „cred în Dumnezeu 50%” înseamnă curaj, nu glumă. Și credința lui David Popovici că el însuși prin munca lui, echipa și părinții săi sunt cam jumătate din Dumnezeul Atotputernic care l-a făcut uriașul campion de azi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
