Vineri, chiar de ziua mea, făcând curățenie prin casă, am găsit sub canapea un caiet cu coperțile pline de urme de lăbuțe. „Ah, Lizy, maimuțo, și p-ăsta l-ai ciordit, nu-ți mai ajung mingiuțele și maimuțoaiele pe care le plimbi prin toată casa, până le faci franjuri”, mi-am spus. Dădusem caietul dispărut cu multe săptămâni în urmă, când îl căutasem ca să notez una – alta în el.
M-am așezat pe canapea și l-am deschis, ca să văd dacă mai e bun de ceva. Chiar atunci, dintre pagini a căzut un creion ronțăit cu migală de jur-împrejur, de m-am și mirat cum de a rămas încă într-o singură bucată. L-am examinat câteva secunde, l-am pus pe masă și am conchis: e opera indiscutabilă a lui Lizy.
Nici nu am deschis bine caietul cu foile încă umede și pline de pete de carne de vită, că am dat peste o pagină acoperită de rânduri înșirate cu o caligrafie desăvârșită, un scris plin de înflorituri cum nu mai văzusem de pe vremea când trăia tataie, cu literele înclinate spre dreapta, oprindu-se la un centimetru de marginea paginii.
Pentru câteva momente, am crezut că am luat-o razna: cum e posibil să găsesc într-o casă dintr-o suburbie a Londrei un caiet ce ar fi trebuit să fie neînceput, în care să dau peste o pagină scrisă de bunicul meu care a trecut în lumea celor drepți cu 30 de ani în urmă? Aceleași majuscule arcuite și înflorite, ca niște mici opere de artă izvorâte din mâna unui scrib medieval, aceeași atenție la distanța dintre cuvinte, aceleași codițe urmând a-urile, j-urile și f-urile, asemenea unor brațe de candelabre minuscule.
Dacă n-aș fi început să citesc, aș fi jurat că numai tataie ar fi putut să fie autorul. Am fost nevoit să recitesc de câteva ori primele paragrafe, după care am pus caietul pe masă și m-am lăsat moale pe canapea, simțind cum mă iau amețeala și o ușoară durere de cap.
Așa ceva nu era posibil și totuși, la nici un metru de mâinile mele se afla un caiet cu coperțile pline de urme de lăbuțe, din care tocmai citisem o jumătate de pagină așternută cu scrisul magnific al bunicului meu care murise în 1994, dar exprimând nu gândurile lui tataie, nici ale unei alte ființe umane, ci, și de-aici amețeala și durerea de cap ce mă copleșiseră, ale unui cățel. Și nu gândurile și pățaniile oricărui cățel, așternute sub forma unui jurnal, ci ale cățelușei mele, Lizy.
Știu că acum vă scărpinați în cap și vă întrebați: „de unde dracului scoți prostiile astea, măi nene? Poate că ar fi timpul să consulți rapid un psihiatru, că nu-i a bună. Cum să știe un cățel să scrie, pe deasupra și cu înflorituri iar ca să fie treaba oablă, să țină și un jurnal în toată regula? Hai, las-o jos, că măcăne și du-te să-ți iei pastilele, că nu te vedem bine!”
Și totuși, asta am văzut, asta vă spun. Nu vă cer să mă credeți, ci doar să aveți un minimum de respect pentru Lizy. Ca să ne înțelegem, este o fetiță de șase luni din rasa Cane Corso, ai cărei strămoși păzeau vilele somptuoase ale senatorilor în Roma antică. Lizy, asemenea înaintașilor ei, este un cățel inteligent și sensibil, cu o personalitate mai puternică decât coloanele Panteonului și nu de puține ori, surprinzătoare.
Până la urmă, dacă e să ne gândim bine, de ce nu ar fi capabil un câine ai cărui strămoși au fost contemporani cu Cicero și Marcus Aurelius, să știe să scrie? Știu că pare incredibil și nu vă ascund că și mie mi-a fost greu să accept lucrul ăsta, dar chiar sunt convins că Lizy și nimeni altcineva este autorul acelor rânduri din caietul plin de urme de lăbuțe și pete de sos de vită. Cum și de ce s-a apucat să scrie un jurnal, n-aș putea să vă spun. Cel mai probabil, a scris noaptea, când noi dormeam bine – mersi.
Parcă o și văd sub masa din sufragerie, ghemuită deasupra caietului, printre maimuțoaiele ei hărtănite, rozând creionul în căutarea inspirației, în timp ce noi sforăiam în dormitorul de la etaj. Cred că a folosit o lanternă sau ceva ori poate că vederea cățeilor e atât de bună, încât pot scrie pe întuneric. N-am de unde să știu și nici nu mă interesează.
Important e că prima pagină a fost urmată de o a doua, apoi de o a treia și tot așa. În total, peste 30 de pagini de scris înflorit, înclinat de la stânga la dreapta, cum numai tataie era în stare pe vremea când eram copil și admiram încârligăturile unei caligrafii venite parcă dintr-un alt secol. Am citit jurnalul lui Lizy pe nerăsuflate, cu ea defilând pe lângă mine, frecându-se de picioarele mele și mai apoi, ghemuindu-se pe canapea și scufundându-se într-un somn asezonat cu sforăituri de om răpus de oboseală.
În tot timpul cât i-am citit jurnalul, Lizy a făcut pe proasta, ca și cum n-ar fi avut idee ce caut eu acolo, cu caietul ei în brațe. Doar de vreo două ori m-a privit cu atenție, ca și cum ar fi vrut să-mi citească în ochi reacțiile. Până la urmă, orice scriitor e curios să vadă cum îi este primită opera de către cititor, chiar dacă nu a avut vreodată intenția să o facă publică.
Nu știu dacă Lizy ar fi de acord cu ce fac eu astăzi, dar îmi asum riscul: o să vă ofer spre lectură o pagină din jurnalul ei. Vă spun de pe acum, nu o judecați prea aspru și nici pe mine să nu mă acuzați prea tăios pentru indiscreție. Mă gândesc că ar fi păcat să țin doar pentru mine o asemenea extraordinară dovadă că și câinii pot scrie.
În fond, hai să fim onești și să recunoaștem deschis: este oare primul animal care o face? Nu cred, având în vedere că zilnic citim tot felul de măgării și maimuțăreli pe rețelele sociale și nimeni nu se mai miră. Iertați-mi credulitatea, dar dacă un măgar știe să scrie, de ce nu ar putea să o facă foarte bine și o cățelușă Cane Corso ai cărei strămoși își petreceau timpul în compania împăraților și filozofilor?
Dar destul cu explicațiile, cred că m-am făcut cât de cât bine înțeles și că v-am spulberat o parte din îndoieli. Mai bine vă las să citiți jurnalul lui Lizy, e cu siguranță mai interesant decât orice v-aș putea spune eu despre el. Vă atenționez că n-am schimbat o virgulă, rândurile de mai jos sunt copiate cuvânt cu cuvânt din jurnalul unei cățelușe de la care m-aș fi așteptat la orice, numai la asta nu.
7 septembrie 2023
Am ajuns în casa asta de zece zile, dar parcă aș fi aici de un secol. Îmi amintesc cum m-au ales stăpânii mei, preferându-mă celorlalți cinci frați și surori care mai aveau un pic și se omorau unii pe alții. Numai eu stăteam cuminte într-un colț, încercând să mă abțin pe cât posibil să nu-mi înfig colții într-unul dintre frățiori. Măcar pentru câteva minute era imperios necesar să fac pe sfințișorul ca să-i conving pe potențialii mei noi stăpâni că doar un cerculeț de lumină îmi mai lipsea deasupra urechilor.
Sigur, mă mânca în funduleț ca pe Zambilica să sar prin grădină și să mă încaier cu ceilalți, dar m-am abținut. Am stat frumos pe fundulețul meu, am făcut niște puppy eyes de toată frumusețea și am așteptat să fiu remarcată. Nimeni nu vrea să cumpere un cățel de 15 kilograme care curând o să ajungă la peste 50 și care mai e și al dracu'. Oamenilor le plac puișorii cuminți, cu un temperament cumsecade.
Numai privindu-mă, îți inspiram duioșie nemărginită. Doamna care m-a crescut și vândut mi-a mai și pus un nume care și azi mă face să râd: Angel. Înainte să vină noii mei stăpâni, doamna mi-a făcut cu ochiul și mi-a zis: „Azi te cheamă Angel, s-a înțeles?” Numai așa m-a strigat când au ajuns noii stăpâni în grădină, în mijlocul hărmălaiei iscate de frățiorii mei: „Angel, Angel!” Îmi venea să și râd, dar nu sunt așa proastă. Am tăcut mâlc, mi-am rotit ochișorii în cap cu drăgălășenie și, ca să vezi, curând noii mei stăpâni erau cu toate mâinile pe mine, masându-mi ceafa, scărpinându-mă după urechi și, în general, neștiind cum să mă mai răsfețe.
Strategia a dat rezultate, în nici două minute eu eram aleasa. Era însă prea devreme să-mi dau arama pe față, așa că am stat în continuare cuminte. Am făcut și eu ce am auzit că se face în astfel de împrejurări, când vrei să lași impresie bună. Am dat din codiță, le-am lins degetele, i-am pupat în bot, lucruri pe care le-am învățat la orele de drăgălășenie pe care ni le-a predat mămica imediat cum ne-a fătat.
Parcă o și aud: „Nu fiți cu coada pe sus, copii! Dacă vreți să o duceți bine în viață, faceți ce se așteaptă oamenii de la voi. Pupați-i, lingeți-i, luați moacele de căței dulci iar apoi o să puteți face ce vreți voi cu ei. Lăsați-i să vă ia acasă, să creadă cinci minute că ei sunt șefii iar apoi, pe nesimțite, urcați-vă în capul lor. Nu uitați, viața e o scenă, iar voi sunteți niște actori. Pupați-i în bot și luați-le tot!”
Deșteaptă mămica, ce să zic. I-am urmat sfaturile și, iată, câteva minute mai târziu eram în mașină, în drum spre noul meu cămin. Am dormit dusă până acolo, că mereu mă obosește când trebuie să mimez drăgălășenia. Nu-i ușor să fii de treabă. În fine, am ajuns în noua mea casă. Am dat o tură repede prin sufragerie, mi-am întins bine oasele, am căscat lung și am decis că destul am jucat teatru. Cineva trebuie să le arate ăstora doi, pe care înțeleg că-i cheamă Ana și Tavi, cine o să fie de acum șeful în casa asta.
Așa că n-am mai stat pe gânduri și am decis să transmit un semnal ferm încă de la începutul conviețuirii noastre. M-am proptit pe piciorușele din spate în mijlocul covorului lor alb simandicos, i-am mai privit o dată cu ochișorii mei blânzi de dramoletă și, înconjurată toată de dragostea lor pentru mine, pe care deja o mirosisem plutind în atmosferă, am făcut un răhățel semi-moale de toată frumusețea, de-mi venea să-mi trag un selfie cu el.
I-am văzut pe stăpânii mei cum își aruncă priviri disperate și m-am amuzat teribil urmărindu-i cum caută disperați șervețele, ținându-se cu degetele de nas. De, ce să le fac, după ce mănânci ca înecata carcasă de pui cu legume, nu faci caca cu miros de levănțică. Și ca să-i sperii și mai tare, m-am făcut că-mi mănânc răhățelul. Doamne, iartă și păzește, ce fețe au făcut! De atunci mi-am dat seama că o să mă distrez teribil în noua mea casă.
Nu e nimic mai amuzant decât să îți faci nevoile în sufragerie și să ai niște sclavi care strâng după tine. Ca să nu mai zic că așa-zisul meu stăpân Tavi m-a șters la fund cu hârtie igienică în primele zile, că așa credea el că trebuie să procedezi cu cățeii. Ce măscărici! Bine că nu m-a dus la bideu să-mi spele fundulețul și să mă dea la inghinal cu parfumul lu’ nevastă-sa, asta ne mai lipsea.
Așa am ajuns în noua mea casă, îmi amintesc fiecare detaliu de parcă ar fi fost ieri. Timpul ăsta, care trece inexorabil, mă face mereu să meditez asupra sensului existenței. De ce ajungem noi, cățeii, pe lume? De unde venim și încotro ne ducem? Oare există rai și iad? Și dacă există, în rai ne-or da mic dejun cu bobițe sau bufet suedez, să ne umplem noi bolul cu ce bunătăți vrem?
Nu știu alți căței cum sunt, dar pe mine mă frământă dileme existențiale ca astea, dar și multe altele. Că ce să tot faci și între singurele momente importante ale zilei - mic dejun, prânz și cină? Cum spunea un filozof pechinez: oasele sunt pentru trup, iar ideile pentru suflet și minte. Atât pentru azi, mă duc în dormitor lângă “stăpâni” să mă bășesc până dimineața în nasul lor. Pardon, să mă flatulez, uit mereu că sunt o domnișoară educată.
Așa se încheie prima pagină din jurnalul lui Lizy. O dulceață de cățel, nu alta. Câtă profunzime sub urechile alea pleoștite, câtă sensibilitate în cele 35 de chile pe care le are la momentul de față, câtă finețe cu dinți capabili să-mi smulgă, dacă Lizy ar avea chef, capul de pe umeri. Sunt impresionat, ce să mai zic. Nu oricine se poate lăuda cu o cățea – scriitor. O să mă fac în continuare că nu știu cu ce se ocupă, nu vreau să-i întrerup nobila ocupație.
Iar dacă v-a plăcut, s-ar putea să mai copiez niște pagini din jurnalul lui Lizy, ca să o fac celebră aici. Dar să rămână între noi, vă rog, că eu dorm cu ea în casă...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.