Kafka la ghișeu. Nouă autorizații pentru construirea unui gard, în cinci ani

Foto Inquam Photos / Octav Ganea

Bănuiesc că toată lumea știe ce este acela un gard. Pentru cei perfecționiști și riguroși care vor să știe definiția exactă a acestui cuvânt, dar și etimologia lui, vă prezint mai jos un extras din DEX cu înțelesul principal al acestui cuvânt:

GARD sn - Construcție de lemn, de metal, de zidărie, din împletituri de nuiele sau ostrețe, de spini, bolovani sau târși care împrejmuiește o curte, un teren, o grădină etc. El provine din albaneză: gardh, dar și din slava veche: gradŭ 

Existența acestui cuvânt, aparent banal, în limba română, datează de cel puțin câteva sute bune de ani, dacă nu chiar mai mult. În momentul în care acest cuvânt devine termen, atunci lucrurile se complică radical și definiția menționată mai sus capătă o completare de natură legislativă și care sună cam așa: „Gardul este .... și care necesită o mulțime de aprobări și avize pentru a fi proiectat, construit și amplasat”.

Trecând de acestă introducere morfologico-semantică, vreau să vă povestesc pățania unui amic de-al meu pus în situația de a vrea să instaleze și el un gard pe un teren ce-i aparține. Norocul lui a fost că îl citise cu mulți ani înainte pe Kafka, așa că tot ceea ce i s-a întâmplat în legătură cu acel gard l-a ferit de consecințe medicale nedorite.

Terenul pe care s-a dorit amplasarea acelui gard provenea de la socrul său, care la rândul lui îl obținuse în baza legii privind drepturile veteranilor de război și a văduvelor acestora, ca un act de recunoștință a statului față de acei oameni care și-au oferit viața de tineri, foarte mulți chiar pierzând-o, pentru apărarea pământului strămoșesc.

Acel teren era un loc de casă de 500 de metri pătrați, ce poate fi considerat mic de către potentații parveniți ai zilei, cu reședințe de dimensiuni faraonice ce rivalizează cu clădirile unor mari instituții publice, dar suficient și normal de către toți ceilalți.

Bătrânul veteran de război nu a mai apucat din păcate să facă nimic cu acel teren, pentru că acel act de recunoștință a venit prea târziu. El săvârșindu-se la o vârstă înaintată, dar cu mulțumirea interioară că totuși statul s-a gândit să-i fie recunoscător cumva, fie și după 50 de ani, pentru sacrificiul său din tinerețe.

Acum acel loc de casă a fost moștenit de către cei doi copii ai săi în cote egale, fiecăruia revenindu-i câte 250 de metri pătrați. Deci mergea pentru două locuri de casă mai modeste, dar la fel cum sunt multe altele în țara asta. Acel loc se află amplasat într-o zonă a orașului ce a devenit între timp un cartier rezidențial înfloritor, în care s-au ridicat multe construcții, care mai de care mai făloase și impresionante.

Unul dintre copii a decis în perioada boom-ului imobiliar să-și vândă partea sa, crezând că astfel va face o mare afacere. S-a dovedit însă,  în scurt timp, că a făcut o mare prostie.

Celălalt copil, soția amicului meu, a decis să-l păstreze și, pentru că nu avea banii necesari ridicării unei case, s-a gândit să-l împrejmuiască cu un gard, în ideea de a-l securiza și lăsa și ei la rândul lor moștenire copiilor lor, sperând că aceștia vor fi mai norocoși financiar decât ei și vor ridica mult visata casă.

Am uitat să vă spun că nici amicul meu nu mai este tânăr de mult. În momentul în care s-a decis să împrejmuiască locul cu un gard, pentru că el a fost întotdeauna un om cu frica lui Dumnezeu și cu respect față de lege, oricât ar părea de ciudat în ziua de azi, a început să facă demersurile legale necesare pentru realizarea acestui obiectiv. Ei bine, atunci a început aventura kafkiană prin desișul stufos al birocrației românești.

Pe scurt, această aventură a început în anul 2015, adică acum cinci ani, și s-a finalizat cu recepția gardului acum câteva zile, deci în 2020. Vi se pare mult, vi se pare puțin? Mie mi se pare revoltător și stupid. Păi da, cum să mi se pară altfel, ca pentru un banal gard din plasă metalică, fixat pe niște piloni metalici înfipți în niște mici gropi betonate, ce are un rol temporar până la construirea unuia permanent ce se va ridica odată cu casa, să fie nevoie de atât timp, efort, bani dați aiurea și reziliență nervoasă pe care trebuie să le îndure un om în secolul XXI, într-o țară ce se pretinde modernă, democratică, membră a UE și NATO.

A fost nevoie de documente, aprobări și avize de la nouă instituții și organizații private sau de stat. Acestea au fost: 

1. De la o firmă de arhitectură autorizată

2. De la oficiul de cadastru și carte funciară

3. De la una dintre companiile furnizoare de internet și televiziune prin cablu

4. De la regia locală de apă și canalizare

5. De la Agenția de mediu

6. De la biroul de iluminat public

7. De la compania de distribuție gaze

8. De la una dintre companiile de furnizare a telefoniei fixe

9. De la Ministerul Culturii (?!)

Aproape tot atâtea câte sunt și poruncile biblice. Bine că nu s-au mai cerut avize și de la Agenția Spațială Americană, Oficiul pentru Refugiați al Organizației Națiunilor Unite sau premierul Ungariei, care este specialist în garduri, desi sunt puternic convins că pe acestea le-ar fi obținut mult mai ușor decât pe cele nouă menționate anterior.

Pentru obținerea tuturor aprobărilor și avizelor a fost nevoie de sute de drumuri făcute și de ore de așteptare pe la tot felul de ghișee unde te întâmpinau tot felul de funcționari aroganți și acri, fiecare având șefii și subșefii lor, la fel de aroganți și zeflemitori. Aceste aprobări si avize nu au putut fi obținute toate odată, ci pe rând, unele dintre ele fiind condiționate de obținerea altora. Tot așa unele dintre ele având valabilitate limitată, la un moment dat expirau si atunci procesul trebuia reluat. Exact ca în Kafka.

Instalarea gardului a respectat întocmai tot tipicul legal, de la proiectul de execuție efectuat de un arhitect (bineînțeles autorizat!), autorizația de construcție eliberată de primărie, ce includea și un panou indicator ce trebuia montat la fața locului, angajarea unei firme de construcții care să ridice efectiv gardul, la recepția efectuată de proiectant, dar și recepția finală efectuată de primărie. Ufff! Când omul meu credea că s-a terminat tot acest calvar, mai vine o chestie. Trebuia și întabulat. Ce? Gardul, bineînțeles. Asta deși terenul este deja întabulat. Așa ceva?! Da, chiar așa ceva!

Gândiți-vă cum ar fi fost dacă amicul meu voia să-și facă gardul din târși sau ostrețe, așa cum există posibilitatea descrisă de definiția lui din DEX!

Și tot referendu-mă la definiție, vă dați seama că noi nici nu am fost în stare să inventăm sau să creăm acest cuvânt, în schimb odată ce ne-am văzut cu el, ne-am priceput al naibii de bine să-l umplem de sensuri, termene și condiții, încât și autorii lui s-ar cruci, dacă ar fi creștini.

Vreau să vă mai spun că strada ce trece pe lângă gardul nostru din povestire, trama stradală vreau să spun, aceasta nu există. Este în stadiul de proiect, adică este ca la țară, de pământ. Înțeleg că anul trecut s-ar fi modificat această lege ce reglementează regimul de autorizare a construcțiilor, în sensul simplificării procedurii, dar amicului meu i s-a spus că el trebuie să meargă înainte cu procedura pe legea veche. Doar dacă vrea un alt gard va urma procedura nouă, care deși pare mai simplă, nu este garantat de nimeni că ea va și fi mai ușoară pentru cetățean. 

Acesta cu gardul a fost un exemplu banal. Aș putea să mai vin cu încă unul la fel de banal, cum ar fi modificarea treptelor scărilor de acces în blocul de locuințe, pentru construirea unei rampe pentru persoanele cu dizabilități sau mamelor cu copii mici în cărucior. Încercați numai să aflați din curiozitate, cam câte avize și aprobări vă trebuie pentru aceasta.

Pentru cei care se mai întreabă de ce nu merg lucrurile în țara asta, iată răspunsul. Unul dintre ele. Dacă pentru lucruri simple si banale se petrec lucrurile în acest mod, atunci ce să mai spunem de cele importante sau de anvergură. De-aia nu avem autostrăzi, pentru că se blochează în toanele unui gândac sau ale unui șoarece de câmp, ce sunt deranjați de trecerea mașinilor în viteză. La fel și multe alte lucruri.

În schimb, zeci de blocuri și clădiri apar precum ciupercile după ploaie, prin parcuri sau în spațiul dintre unele blocuri existente, de poți schimba, cu telecomanda ta, postul tv la care se uită vecinul de la blocul din față. Pentru acelea cum au reusit să obțină așa repede toate aprobările necesare? Știu și răspunsul. Pentru că nu aveau garduri! 

Aș vrea să pot râde si vă fac și pe voi să râdeți, dar din păcate, nu e nimic de râs, ci de plâns. 

Închei cu o întrebare: voi credeți că se vor schimba vreodată lucrurile și la noi, încât să simțim și noi că trăim intr-o țară europeană normală și că putem spera la un viitor normal, demn de vremurile în care trăim? Ar exista trei variante de răspuns în opinia mea: ori ne complacem mioritic cu ceea ce este, ori ne schimbăm țara, ori pe cei care ne conduc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp