Foto: Inquam Photos
Recent s-au sărbătorit cu fast și ceva festivism 100 de ani de la adoptarea Constituției României Mari. În 1923, aceasta venea să ofere un sistem constituțional unei țări care își dublase teritoriul și populația după încheierea Primului Război Mondial și ale cărei probleme nu numai că se dublaseră, dar deveniseră mult mai complexe. Răspunsul elitei politice de atunci a fost, mas o menos, tragerea de pelteaua constituției din 1866 astfel încât să acopere noile fruntarii, dar și promisiunile de împroprietărire și dreptate socială făcute de Ferdinand I în tranșeele anului 1917.
Deși textul acelei constituții nu ar trece testul niciunui think-tank al secolului 21 în materie de democracy, sistemul electoral având drept principal scop legitimarea post-factum a oricărui partid aflat la putere și care organiza alegerile, la timpul său totuși, față de realitățile bucolicei, dar prea ruralei Românii a anilor 20, se poate considera că nici ultima în materie de protecție a drepturilor și libertăților cetățenești în Europa nu era.
Astfel că, până prin 1938 când prea înfierbântatul rege Carol al II-lea a cedat presiunilor zeitgeist-ului și a impus adoptarea prin plebiscit a unei noi constituții, Constituția din 1923 a permis armonizarea și integrarea noilor provincii cu Vechiul Regat, realizând pe repede înainte o osmoză care în realitate ar fi trebuit să dureze nu decenii, ci secole.
Chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp după Al Doilea Război Mondial, Constituția din 1923 a fost repusă în vigoare (1944-1948), aceasta nu a avut darul de a opri tăvălugul buldozerului bolșevic de transformare atât a societății, cât și a „omului” în unele noi, nemaivăzute și nemaiîntâlnite, sfârșind prin a fi trimisă în cărțile de istorie ale perioadei comuniste unde era catalogată ca fiind „instrumentul de opresiune al burghezo-moșierimii”. (Unde am mai întâlnit recent marota asta cu oprimarea?)
Fast forward în 1991, o nouă constituție este adoptată de la zero, comisia însărcinată cu redactarea fiind alcătuită din autori erudiți, dar nutrind o dragoste frizând incestul față de sora noastră mai mare, Republica Franceză. Rezultatul acestui demers, adoptat printr-un referendum de un popor care nu avea nici cele mai mici noțiuni de democrație, echilibru al puterilor sau sisteme politice, a fost practic o copiere a constituției din 1958 a celei de-a cincea republici a lui De Gaulle. Dar, ca toate formele fără fond, nici această copiere nu s-a făcut temeinic, studentul român înțelegând să mai bage și de la el, să nu se prindă profesorii că a copiat.
Așa că, în loc de „monarhia republicană” a lui De Gaulle, unde după alegeri măcar se știe cine este regele, în sistemul constituțional de Dâmbovița s-a strecurat și un șef al Guvernului cu putere autonomă, divizând practic puterea executivă în cazul în care Președintele ar face greșeala să desemneze un premier care să nu împărtășească întru totul viziunea sa politică.
Or, această acvilă cu două capete a produs destule crize în primii ani de aplicare ( să ne reamintim de cazul Radu Vasile și Emil Constantinescu), cel puțin până la momentul revizuirii din 2003. Faptul că în practică s-a găsit un modus vivendi care să permită sistemului să funcționeze, târâș-grăpiș, nu a fost meritul mecanismului constituțional, ci al oamenilor în carne și oase care, prin grupuri de influență și înțelegeri de sufragerie, al amenințării „balaurului” de la Bruxelles și al MCV. Dar este clar pentru toată lumea că acest provizorat nu mai poate dura la infinit. Cum spunea foarte plastic Jaroslav Hasek despre ultimele zile ale imperiului austro-ungar, „încercați să pompați glorie într-un porc, să vedeți ce-o să iasă”.
O dezvoltare interesantă pentru practicieni, și din ce în ce mai resimțită de publicul larg, este intrarea în arenă a Curții Constituționale, care prin deciziile sale a influențat jocul politic fie într-un sens, fie în celălalt. Din păcate sau din fericire, nici această dezvoltare nu este o noutate, primul pas fiind făcut tot de Franța, prin celebra lege Pleven din 1972, când uluitul Giscard d’Estaing este pus la locul său de un președinte al Consiliului Constituțional numit de De Gaulle și care marchează astfel intrarea arbitrului în joc.
De-atunci, atât în Franța dar și în Europa cât și pe aiurea, judecătorii constituționali și nu numai au încercat să-și depășească statutul de arhierei ai legii, care doar o tâlcuiesc pentru poporul neștiutor, urmărind chiar a scrijeli pe table noi legi și înclinând balanța către o parte sau alta, în funcție de partidul/ gruparea care i-a pus în fotoliu sau cea care încerca să-i bage la răcoare.
Chiar și recentele reforme încercate de Bibi Netanyahu în Israel și care au provocat furia străzilor din Tel Aviv au la bază exact această miză – cât și dacă se poate permite puterii judecătorești să influențeze politica și executivul.
Detractorii implicării arhiereilor în robă în jocul politic susțin că acestora din urmă le lipsește un element esențial într-o democrație, și anume legitimitatea conferită de votul popular, respectiv încrederea cetățenilor acordată ca urmare a unei convingeri, percepția externă fiind aceea că se încearcă eludarea jocului democratic prin influențarea indirectă a rezultatului acestuia.
În cazul României, cârpeala prin revizuirea actualei constituții (în limitele permise de aceasta) ar provoca și mai multă nesiguranță, soluția fiind aceea demnă de un adevărat hub al IT-ului mondial, și anume apăsarea butonului de RESTART. Pe scurt, o a Treia Republică.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.