Foto: Guliver Getty Images
Vineri, Theresa May, prim-ministrul Marii Britanii, a anunţat că postul său devine vacant începând din 7 iunie, când îşi va prezenta oficial Reginei demisia. „Prea târziu”, au strigat în cor şi conservatorii, şi laburiştii, şi votanţii Brexit, şi susţinătorii rămânerii în UE. Îndată a început în toată presa britanică, şi cea de stânga, şi cea de dreapta, ca şi pe toate canalele de social media, o furie a demonizării doamnei May de ai fi zis că aceasta a fost cel mai malefic om politic de la Hitler şi Stalin incoace. De altfel, presa şi politicienii laburişti nici nu se sfiesc s-o numească cel incompetent prim-ministru din istoria ţării şi-i reproşează acesteia până şi lacrimile din finalul discursului de demisie, când Theresa May, vizibil emoţionată şi supărată din cauza insuccesului său politic, a avut un moment de slăbiciune. Personal, venind din România, unde politicienii, asemenea lui Caţavencu al lui Caragiale, nu se sfiesc să plângă cu foc pentru „ţărişoară” la orice ocazie, sunt mai greu impresionabil, dar, din punct de vedere uman, pot înţelege amărăciunea unui om aflat într-o situaţie delicată şi găsesc că este dezgustător să te bucuri de necazul cuiva care, orice s-ar spune, nu şi-a propus să facă rău ţării sale. Dar conservatorii nu se arată nici ei mai îngăduitori cu Theresa May: dacă laburiştii şi votanţii Remain o acuză că a fost prea conservatoare şi prea rigidă în abordarea negocierilor cu UE, conservatorii şi votanţii Brexit o acuză că nu a fost suficient de conservatoare şi că nu s-a arătat şi mai inflexibilă cu negociatorii UE. În faţa acestui val de ură şi de insulte la adresa unei femei deja căzute la pământ şi incredibil de singure am avut un sentiment, dacă nu de milă faţă de ea, măcar de dezgust faţă de detractorii ei, pe care nu îi găsesc cu nimic mai capabili profesional sau politic.
De ce a eşuat Theresa May?
Motivele insuccesului politic ale doamnei May sunt numeroase, dar ele ţin, în principal, de configuraţia politică actuală a Parlamentului britanic, pe de o parte, şi de incapacitatea / frica ei de a ţine în frâu o minoritate foarte vocală din interiorul propriului partid Conservator, aceea a adepţilor trântirii uşii în nas Europei cu orice preţ, pe de altă parte.
Mai întâi, luată de val şi bucurându-se de popularitatea de care are parte orice premier la început de mandat, Theresa May a decis organizarea de alegeri anticipate în 2017 în speranţa obţinerii unei majorităţi zdrobitoare împotriva laburiştilor. O campanie neobişnuit de slabă a conservatorilor, precum şi o mobilizare fără precedent în ultimii ani a electoratului laburist, au spulberat însă iluziile lui May, care, de la o majoritate relativ confortabilă moştenită de la David Cameron, s-a trezit în situaţia penibilă de a nu mai putea forma guvernul singură, ci de a fi nevoită să recurgă la sprijinul politic al partidului ultranaţionalist DUP din Irlanda de Nord. Membrii DUP, care, împotriva voinţei majorităţii electoratului din Irlanda de Nord, sunt adepţii unui Brexit hardcore şi ai unor politici sociale extrem de dubioase pentru secolul al XXI-lea, aliindu-se cu tabăra conservatorilor radicali din Marea Britanie, au început să-i pună condiţii imposibile în negocierile purtate cu UE. Practic, aceştia au sabotat cu bună ştiinţă orice încercare raţională a guvernului Theresei May de a stabili un acord de separare a Regatului Unit de UE, ameninţând cu retragerea sprijinului politic la cea mai mică tentativă de menţinere a Irlandei de Nord într-un acord comercial sau vamal cu Republica Irlandeză, faţă de care DUP manifestă o ură nedisimulată. Ajungând în cele din urmă la un acord care ar fi menţinut vagi legături între Irlanda de Nord şi Republica Irlandeză pentru evitarea reinstituirii graniţei din perioada tulbure a conflictelor politice din zonă, Theresa May s-a confruntat cu refuzul Parlamentului de a-i ratifica acordul. Cum nu avea majoritate parlamentară, a încercat să-i convingă pe laburişti s-o susţină, ceea ce le-a dat acestora din urmă şansa de a-şi bate joc, în mod legitim, de fragilitatea ei politică şi i-a înfuriat şi mai tare pe unii conservatori, care au văzut în ea o trădătoare a partidului.
Dar fragilitatea doamnei May s-a datorat în mod special inabilităţii ei de a-şi conduce propriul partid şi de a ţine în frâu aripa radicală a adepţilor unui Brexit hardcore, care este controlată de personaje suspecte, dar populare ca Jacob Rees-Mogg şi Boris Johnson. Şantajată şi batjocorită literalmente de fanaticii antieuropeni din partid, care o trimiteau la Bruxelles nu să negocieze civilizat, ci să bată cu amândoi pumnii în masă, May a avut o misiune imposibilă: limitarea dezastrului economic al Brexit-ului şi încheierea unui acord cât de cât acceptabil cu UE.
Umilită de multe ori de către politicienii europeni, care pricepeau prea bine dificultatea în care se afla, nu de puţine ori de către conservatorii înşişi, dispreţuită de opoziţie şi de presa de ambele orientări, lăsată singură în confruntarea cu un Jeremy Corbyn, lider al laburiştilor, egal de incompetent şi lipsit de viziune, dar ţâfnos şi plin de sine, Threresa May a fost nevoită, în ciuda stoicismului ei proverbial, să se declare înfrântă, vărsând o lacrimă amară la sfârşitul unor eforturi sisifice.
Partidele tradiţionale, aflate în criză existenţială
Plecarea lui May pe 7 iunie nu rezolvă însă cu nimic situaţia politică exasperantă din Marea Britanie. Parlamentul rămâne politic blocat, ceasul ameninţător al Brexit-ului continuă să bată, alarma fiind setată de Bruxelles pe 31 octombrie, iar consevatorii, în loc să se concentreze pe găsirea unui compromis, încep luptele pentru preluarea puterii în partid. Favoritul pare a fi Boris Johnson, fostul primar al Londrei, cel a cărui ambiţie de a ajunge prim-ministru a şi dus, în bună măsură, la Brexit şi care a şi făcut parte, la un moment dat, ca ministru de externe, dintr-unul din guvernele lui May. El s-a şi poziţionat, de altfel, de la bun început ca un jucător dur, care nu e dispus să accepte absolut nicio condiţie pusă de UE. Totuşi, el a mai fost favorit şi după demisia lui Cameron de acum trei ani şi nu a reuşit să-şi convingă colegii că merită să-i conducă, iar performanţa lui ca ministru de externe a fost una submediocră, deci prea multe calităţi care să-l recomande pentru funcţia de premier în afară de propria ambiţie nu are. Ceilalţi posibili candidaţi sunt Dominic Raab, Andrea Leadsom, Matt Hancock, Sajit David, Priti Patel, Liam Fox, Jeremy Hunt, mai toţi având în comun o poziţie dură împotriva UE. De altfel, Partidul Conservator pare a nu avea de ales: deşi nu toţi parlamentarii şi politicienii conservatori susţin un Brexit hardcore şi deşi electoratul lor educat şi urban înţelege dificultatea unei ieşiri fără acord, votanţii lor tradiţionali, sătui de conservatorismul moderat şi neoliberal de tip David Cameron, par a transmite mesajul că nu îşi doresc nimic altceva decât o ieşire grabnică, fără niciun acord şi cu orice preţ, din UE. De fapt, hemoragia votanţilor tradiţionali în favoarea Partidul Brexit al lui Nigel Farage a şi împiedicat-o pe doamna May să-şi urmeze instinctul de a negocia un Brexit soft, ceea ce ar fi fost pe placul majorităţii parlamentare britanice şi a UE. Partidul Conservator, care se bizuie în mod fundamental pe votanţii eurosceptici, nu-şi mai poate permite ignorarea lor de dragul electoratului liberal urban şi eurofil.
În aceeaşi dilemă existenţială se află şi Partidul Laburist, care este, şi el, divizat între Brexit şi Remain. La fel ca şi May, dar cu ceva mai puţină presiune, Jeremy Corbyn încearcă să împace două tabere diametral opuse ca interese, valori, background cultural şi educaţional şi, nu în ultimul rând, status financiar. Partidul, care la origini a fost fondat, aşa cum spune şi denumirea lui, pentru a reprezenta interesele clasei muncitoare şi ale celor dezavantajaţi social, şi-a schimbat mult structura în anii 2000 sub Tony Blair, care a înţeles că pentru a învinge doctrina ultraconservatoare a doamnei Thatcher trebuie să deplaseze ideologic partidul de la o stângă radical-comunistă spre o zonă relativ mai de centru. Aceasta a dus la captarea unui electorat modern, intelectual, educat, cu valori sociale foarte liberale şi cu o viziune economică moderat de stânga, dar, în timp, a dus şi la alienarea votanţilor tradiţionali ai partidului, care s-au văzut trădaţi şi economic, şi social de Noul Partid Laburist şi şi-au găsit un refugiu iluzoriu în braţele unui Nigel Farage populist şi oportunist. Corbyn, care este instinctiv de partea tradiţionalistă, comunistă a partidului şi care este el însuşi un eurosceptic declarat, se găseşte în imposibila dilemă dacă să asculte glasul votanţilor tradiţionali ai laburiştilor, care îşi doresc, şi ei, cei mai mulţi din ignoranţă, Brexit cu orice preţ, sau al celor educaţi, liberali şi bine plătiţi, care văd în Brexit o opţiune catastrofală şi care deja, sătui de ezitările lui Corbyn, dezertează în număr mare la liberal-democraţi şi la Verzi. Opţiunea nu este uşoară, dar, dat fiind că Partidul Conservator cel mai probabil se va situa de partea Brexit-ului fără acord, laburiştilor nu le rămâne decât alternativa Remain, dureroasă pentru susţinători tradiţionali, dar posibil câştigătoare pe termen mediu sau lung.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Trecand peste greselile flagrante de context, usor de evitat de altfel cu ajutorul lui Google, circumstantele atenuante pentru May nu exista. Merita cu varf si indesat sa plece de mult timp. Singura ei "calitate" e ca a reusit sa tina cu dintii de functie pana in ultimul moment, si nu pentru ca ar avea cine stie ce competente ci pentru ca pur si simplu nimeni nu vrea sa fie in pozitia ei. Pentru ca, facand o paralela cu jocul de poker, mana ce i-a fost data e una pierzatoare din orice pozitie am analiza. Ce a facut in schimb cu acea mana e manifestarea unei imcompetente rare. Seria de esecuri incepe cu declansarea articolului 50 fara o pozitie clara de negociere si fara o minima intelegere a UE si a pozitiei acesteia. Apoi cu declansarea alegerilor anticipate bazate doar pe un avantaj in sondaje, avantaj care s-a evaporat rapid datorita scoaterii la rampa a Maybot, care a dovedit mai mult ca oricand ca nu intelege nimic din nevoile electoratului. Apoi, daca ne uitam la negocierea cu UE, observam ca nu are absolut nici o treaba cu arta negocierii, nu intelege "adversarul", daca ne uitam la propuneri si la discursurile ei si la reactiile de dupa, se observa acest fapt cat se poate de clar. May nu are absolut nici o calitate care sa o recomande pentru postul pe care l-a ocupat, nu are nici un fel de compasiune si intelegere perntru nimeni si nimic in afara de propria ei cariera de care s-a tinut cu dintii pana in ceasul al 12-lea. Sa nu uitam ca ea a lasat mostenire la Home Office o serie de abuzuri absolut revoltatoare la adresa solicitantilor de azil, la adresa generatiei Windrush, la adresa chiar a cetatenilor europeni, la adresa unor studenti, abuzuri care continua si azi.
In concluzie, May nu merita nici un fel de compasiune. Nu a reusit sa faca in cei doi ani si ceva de mandat nimic, dar absolut nimic pozitiv pentru nimeni. Iar domnului autor al articolului, data viitoare o documentare mai temeinica relativ la tema abordata nu ar strica. Hai ca nu-i greu.
Teresa May merită tot ce i se întâmplă și încă e prea puțin. Un politician mincinos, absurd și cu o aroganță teribil de enervantă.
Numai cine a urmărit-o de-a lungul întregului ei mandat de prim ministru poate înțelege de ce este lumea atât de pornită împotriva ei. Eu am văzut discursul ei de la Birmingham imediat după ce a preluat funcția de la Cameron și nu mi-a trebuit mult să întrezăresc eșecul dezastruos pe care l-a înregistrat.
Lacrimile de la final sunt cele de crocodil și tocmai de aceea nimeni nu o iartă și nu o crede.