Le e frică de voi: în decembrie 2016, urna nu mai scapă turma

Una dintre lecțiile ultimului an și în special a alegerilor, atât cele locale, care au avut loc, cât şi cele parlamentare, care vor avea loc în curând, este că vechile partide se tem pentru existenţa lor. Mişcările politice şi mai ales oamenii noi reprezintă o ameninţare pentru sistem. 

Întrucât puterea de decizie se află încă tot la ei, aceştia au apelat la tot felul de tactici la limita democraţiei pentru a a-şi asigura monopolul. Prima tactică se numeşte “if you can`t beat them, join them”. 

Apariţia unor figuri din societatea civilă cu credibilitate pe listele diverselor partide reprezintă o poleială jalnică, menită să contracareze imaginea de partide corupte şi incompetente. Întocmai unui măr frumos, dar complet putred în interior.  

A doua tactică este “my house, my rules”. Şansele egale ale tuturor cetăţenilor de a fi aleşi sunt doar o vorbă în vânt şi nu o realitate. Legea electorală în vigoare este creaţia partidelor vechi cu un scop vădit: îngreunarea accesului noilor mişcări politice în zona de luare a deciziilor. În acest an, maşinăriile de partid vor influenţa nu doar şansele candidaţilor, ci însăşi existenţa lor. Potrivit legilor electorale, pragul absurd de semnături de susţinere, 1% din cetăţenii cu drept de vot, împiedică partidele noi cu mai puţine resurse să fie măcar pe buletinul de vot. Mai mult, partidele care nu candidează în cel puţin o circumscripţie electorală şi care nu au candidat în cel puţin 75 de localităţi la alegerile locale vor fi radiate. Concurenţa dispare aşadar „din pix”, aşa cum le place parlamentarilor noştri.

Pe lângă partidele noi, cei mai nedreptăţiţi sunt candidaţii independenţi. Discriminarea lor de către legislaţia electorală actuală este evidentă şi flagrantă. În primul rând, impunerea aceluiaşi prag de semnături atât pentru o listă de candidaţi, cât şi pentru un candidat independent este profund incorectă. În municipiul Bucureşti, de exemplu, un partid propune 42 de parlamentari şi are nevoie de circa 18.000 de semnături. Tot de atâtea semnături are nevoie şi un singur candidat independent. Aşadar, unui candidat de pe liste îi revin circa 450 de semnături pentru a fi legitim, iar unui independent toate cele 18.000. Altfel spus, cea mai mare organizaţie de partid din ţară are nevoie acelaşi număr de semnături cu un singur candidat.

Aceste prevederi discriminatorii relevă nu doar o teama partidelor vechi faţă de oamenii noi, ci şi o lovitură dată democraţiei din România. Dreptul tuturor cetăţenilor de a fi aleşi există doar “pe hârtie” pentru parlamentarii noştri. În fapt, este o lege făcută pentru ei, ca să se aleagă unii pe alţii, din nou și din nou și din nou. 

Toate acestea în contextul în care candidaţii independenţi nu au de cele mai multe ori resursele necesare pentru a avea la dispoziţie armate de oameni şi nici promovare din partea mass-media. O adevărată bătaie de joc este şi acordarea timpilor de antenă. Potrivit legii, candidaţii indepedenţi au dreptul la 5 minute de promovare electorală pe perioada întregii campanii!

Totodată, coeficientul electoral pe care aceştia trebuie să-l atingă pentru a accede în Parlament este foarte ridicat, fiind apropiat uneori apropiat de 10-15% la nivelul unei întregi circumscripții electorale – de exemplu, un județ. Concret, dacă un partid care prezintă liste de candidați își asigură un mandat cu doar 5% din voturi, un independent poate avea nevoie și de trei ori mai mult pentru a câștiga același mandat, în aceeași circumscripție electorală. Dincolo de toate acestea, revenind la vechea sintagmă cu „nu contează cine și cum votează, ci contează cine numără voturile”, candidații independenți nu au dreptul să aibă reprezentanți în secțiile de votare. Nu este de mirare că niciun independent nu a fost ales în Parlamentul României în ultimul sfert de veac.

Aceste prevederi discriminatorii relevă nu doar o teama partidelor vechi faţă de oamenii noi, ci şi o lovitură dată democraţiei din România. Dreptul tuturor cetăţenilor de a fi aleşi există doar „pe hârtie” pentru parlamentarii noştri. În fapt, este o lege făcută pentru ei, ca să se aleagă unii pe alţii, din nou și din nou și din nou. Singurii care o pot amenda sunt cetăţenii. Marea victorie a acestor alegeri parlamentare ar fi un vot de blam pentru partidele putrede și corupte. În mod special, alegerea unor independenți ar însemna cea mai mare lovitură aplicată sistemului și inclusiv un vot de blam dat partidelor politice și modului în care acestea aleg să facă politică pentru politicieni, nu pentru cetățeni. Alegerea independenților ar fi totodată expresia unei voințe clare a cetățenilor pentru sistemul uninominal de vot, la care s-a renunțat prea ușor în favoarea unor liste închise de partidele politice.

Un lucru e cert: alegerile de anul acesta operează pentru prima oară în ultimii 27 de ani după o nouă logică. Nu mai votăm Stânga vs. Dreapta, comunişti vs. anti-comunişti, opoziţie vs. putere. Votăm între vechea clasă politică şi cea nouă. Drumul este ireversibil. Tertipurile vechilor partide nu le salvează, ci doar le amână dispariţia.

Articol de Sebastian Burduja și Alin Iliescu. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp