Lecția celor 100 de zile ale lui Bolojan

Foto: Profimedia

Știu că azi e ziua în care ar trebui să vorbim mai mult de Nicușor Dan, devenit și oficial președintele României, dar eu simt nevoia să scriu câteva cuvinte despre Ilie Bolojan. Pentru că mie Bolojan nu mi-a plăcut deloc înaintea celor 100 de zile de interimat. Și uite că exact Bolojan m-a învățat ceva foarte important în lunile astea. 

După cum spuneam, cu toată onestitatea, pe mine Bolojan m-a enervat încă de la începutul perioadei lui de stat sub lumina reflectoarelor. Prea era prețios, prea avea aere vestice, prea părea scrobit și plin de o importanță pe care i-o dădea o mitologie despre sine, pe care, însă, nu toți orădenii o confirmau. 

Pe scurt, eu n-am avut deloc încredere în Bolojan. Și nu m-a dat pe spate nici gestul lui de a anunța disponibilizarea unor pile de partid încadrate ca personal contractual la Parlament. Mi s-a părut un gest populist, genul de gest pe care îl mai putea face și Piedone. Tot în fața camerelor de luat vederi. 

Numai că părerea mea a început să se schimbe aproape imediat după desemnarea lui drept președinte interimar al României. Poate și pentru că eram obișnuită cu Iohannis, nu mai vedeam în președintele țării un factor real de influență. Mi se părea că președintele e acea plantă, acel ficus de birou, care aduce un pic de stil unei încăperi. Și atât. 

Ani de zile, Administrația Prezidențială nu a comunicat nimic cu nimeni, n-a răspuns la întrebări, n-a dat socoteală pentru nimic. Și vine acest Bolojan și face conferințe de presă. Vine acest Bolojan și răspunde la întrebări. Vine acest Bolojan și se implică în salvarea imaginii internaționale a României. Activ. Alergând dintr-un loc într-altul. Dar nu ca să facă vacanțe. Ci ca să spună lumii că România există. Și în conferințe despre securitatea europeană, și în întâlniri cu partenerii din regiune, și la înmormântarea Papei. Efectiv Bolojan mi-a amintit care este rolul unui președinte de țară. 

Și omul vine dintr-un județ al țării. N-are experiența administrației centrale. Dar cumva a reușit să arate tuturor, inclusiv mie, că nu trebuie să ai experiența centrului ca să știi să te comporți ca un om normal, care își iubește țara.

Ilie Bolojan a ajuns, în cele din urmă, să fie unul dintre oamenii politici pe care eu chiar îi pot privi cu respect. 

Motivul respectului meu pentru el e și mai important decât toate cele pe care vi le-am scris mai devreme. Căci adevărata lecție pe care a dat-o acest om multora e aceea că oamenii cu adevărat puternici nu aleargă după funcții. Până la urmă, Bolojan a refuzat să candideze la prezidențiale pentru că și-a dat cuvântul că nu va lăsa țara la greu și pentru că era nevoie de el ca interimar. 

Un om care-și pune cuvântul deasupra interesului personal e un om care merită privit cu mai multă considerație. Iar lui Bolojan nu-i trebuie puterea. Nu asta dată de funcții și de aplauze. Bolojan nu e disperat după putere. Nu îi e sete și foame să fie văzut și ascultat. Și exact asta e definiția puterii autentice. Lecția celor 100 de zile ale lui Bolojan e, din punctul meu de vedere, o lecție despre cum arată puterea adevărată. Aia pentru care nu trebuie să faci decât efortul de a fi la locul potrivit în momentul în care e nevoie de tine.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp