Ce aș răspunde dacă un copil ar veni la mine și m-ar întreba despre lumea de mâine: „O să fie mai bine?”

sursa foto: Profimedia

„These are dark times, there is no denying.”

Cine s-ar fi gândit că o frază din Harry Potter ar sumariza atât de bine situația în care se află România (și nu numai)?

Aș fi ignorant dacă aș spune că nu îmi e frică. Foarte frică, chiar.

Conflictele par că se intensifică fără oprire, iar cei care au fost aleși de oameni pentru a-i reprezenta și apăra (chit că, uneori, alegerea este cel puțin îndoielnică) debitează și duc retorica într-o direcție bizară. Cel mai bun exemplu este Trump, de care s-a dovedit recent, odată cu lansarea misiunii Artemis II, că nu poți scăpa nici măcar la aproximativ 400.000 de kilometri distanță.

Referitor la cei care ne reprezintă pe noi, românii, ar fi păcat să nu amintesc că o sumedenie de oameni încă îl consideră pe Călin Georgescu un model demn de urmat, un posibil președinte. După toate scandalurile, toate controversele, toate dovezile, unii încă îl venerează, când deja de mult timp ar fi trebuit să fie dat uitării și luat doar drept un exemplu de „asta nu trebuie să se mai întâmple”.

În același timp, inteligența artificială a ajuns să înlocuiască gândirea critică. De fapt, am putea spune că a ajuns să înlocuiască gândirea. ChatGPT, Grok, Claude ș.a joacă, mai nou, rolul unor icoane pentru persoanele care nu înțeleg utilitatea lor. În punctul în care întrebi un asemenea model lingvistic ce să mănânci, ce să crezi sau ce diagnostic ai, ar trebui să îți iei un moment de respiro și să te gândești dacă nu cumva „sensul” s-a pierdut pe drum.

Desigur, acestea sunt motivele de suprafață ale fricii amintite. Ele sunt frunzele unor ramuri, ramuri ale unor copaci extrem de stufoși.

Dacă un puști ar veni la mine și m-ar întreba „O să fie mai bine?”, mi-ar fi rușine să îi răspund, cu certitudine, „Da, puștiule, sigur o să fie mai bine, rezistă.”

Cu riscul de a-l demoraliza, i-aș răspunde: „Te rog să mă ierți.”

Am să vorbesc la general; într-o societate, fiecare om participă activ sau pasiv, fie prin implicare sau prin indolență — undeva, cândva, am eșuat ca societate. Poate am eșuat când am plâns după vremurile întunecate. Poate am eșuat când am promovat și am venerat tot felul de nulități și, desigur, am eșuat când nu am făcut nimic activ pentru a trage un semnal de alarmă împotriva lor. Am eșuat când am refuzat să ne informăm mai bine. De asemenea, am eșuat când am permis intensificarea dezinformării.

Pe scurt, da, am eșuat de prea multe ori și vom continua să eșuăm, dar nu este atât de important pe cât credem.

Este important ce facem, ca societate, după ce eșuăm.

Pare, din păcate, că folosim aceeași formulă apocaliptică.

Pusă-n cuvinte și detașată de gânduri săltărețe, următoarea frază pare scoasă dintr-o comedie de slabă calitate:

„Societatea venera un profet lipsit de calități și competențe. Cetățenii acoliți amenințau și erau pregătiți să agreseze sub orice fel și formă pe cei care nu făceau parte din gloata lor. Cu scopul de a-și proteja profetul, care arunca cu parabole obscure, care mai de care mai veninoase și mai ambigue, acoliții își sabotau societatea pe care jurau s-o protejeze și s-o „redobândească” de la adversari, anume cei nevinovați.”

Nu există o „formulă-cheie”. O rezolvare secretă. Existăm noi, partea din societate care poate face mai mult.

Și-ar fi păcat ca răspunsul meu pentru acel puști să devină realitate în aproximativ 5-10 ani.

Desigur, fiecare om trage concluzia.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp