Lecția despre regii României, predată la liceu de profesorul de istorie Dan Solcan: „Al doilea nume al comunismului este Minciună”

Începutul exilului Regelui. 5 ianuarie 1948, gara din Budapesta. Foto: Keystone-France/Gamma-Keystone via Getty Images

Copiii ar trebui să știe despre Regele Mihai I al României câteva adevăruri simple, crede profesorul de istorie Dan Solcan de la Colegiul Național „B.P. Hasdeu” din Buzău. 

Foto: Proiectul Merito

„De pildă, trebuie să știe că, intrând în grevă, Regele a făcut un gest neobișnuit și curajos. Trebuie să știe că abdicarea sa a fost una forțată, recurgându-se inclusiv la un șantaj cinic. Trebuie să știe că, în urma abdicării, republica ne-a fost îndesată pe gât după model sovietic, fără ca poporul român să fie consultat. E nevoie ca ei să înțeleagă că regimul împotriva căruia a luptat Regele era unul profund inuman – nu degeaba s-a spus că ”în secolul XX, diavolul a vorbit rusește”. În fine, e nevoie să înțeleagă că Regele Mihai nu a fost un martir, ci un om care a încercat să-și îndeplinească, atât cât a putut de bine, misiunea. A făcut-o cu decența care l-a caracterizat întotdeauna, cu curaj, cu iubire pentru români”, spune el. 

Un lucru îi este însă foarte greu să le explice elevilor săi: felul în care Regele Mihai I a fost tratat după 1989.

În comunism, s-a găsit de cuviință ca și primul om din Europa să fi apărut în România (mai precis în Oltenia, zona natală a lui Ceaușescu) – așa a fost „descoperit”, se pare, „Australanthropus Olteniensis”.

Cum era predat capitolul referitor la Regele Mihai pe vremea comunismului, când dumneavoastră erați elev? Ce vi se spunea atunci?

Nu exista pe vremea aceea un astfel de capitol. De fapt, nu doar Regele Mihai, ci toți regii României erau puși la index. Ideologia comunistă dezvoltase o teorie delirantă care făcea din Ceaușescu încununarea supremă a istoriei noastre. Altfel spus, poporul a trudit două milenii, dar nu zadarnic, căci produsul final a fost El – „mărul de aur al istoriei românești”. Era vorba, în fapt, de o încercare de legitimare a lui liderului comunist, înfățișat drept continuatorul marilor conducători: Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza... Ba chiar, pentru a se merge și mai mult în trecut, s-a găsit de cuviință ca și primul om din Europa să fi apărut în România (mai precis în Oltenia, zona natală a lui Ceaușescu) – așa a fost „descoperit”, se pare, „Australanthropus Olteniensis”.

Or, într-o astfel de filiație, regii României nu și-au găsit niciodată locul. Păcătuiau de două ori: erau „străini” și erau „dușmani de clasă”. Așa se explică faptul că figura Regelui Mihai a fost fie estompată până la dispariție (mai ales în manualele școlare), fie deformată. De pildă, Regele „dispărea” din cursul evenimentelor de la 23 august 1944 – în care a avut un rol covârșitor –, iar actorul principal în înlăturarea de la putere a lui Antonescu devenea „o formație de luptă patriotică, condusă de fruntașul comunist Emil Bodnăraș”. Greva regală era descrisă ca un eșec lamentabil: „s-a stins ca urmare a lipsei de sprijin în mase”, ceea ce nu era deloc adevărat, dacă ne gândim fie și numai la explozia de simpatie la adresa Regelui din acel teribil 8 noiembrie 1945, ziua „Arhanghelilor însângerați”. În fine, înlăturarea forțată a monarhiei în 30 decembrie 1947 era văzută, în inconfundabila limbă de lemn, cam așa: „un mare pas înainte, care devenise imperios necesar și obiectiv posibil”. Cum bine s-a zis: al doilea nume al comunismului este Minciună.

Războiul comuniștilor cu personajul istoric, făcut să dispară sau caricaturizat, a fost prelungit, în ultimii 27 de ani, de războiul unei bune părți a populației și a politicienilor României cu Regele Mihai - omul, cel care s-a încăpățânat să supraviețuiască atâta vreme.

Cum este astăzi predat în școală capitolul referitor la Regele Mihai?

Din punctul meu de vedere, abordarea personajului istoric Mihai I este, astăzi, una normală. Asta înseamnă că rolul său într-un eveniment sau altul este prezentat corect – uneori cu o tentă de simpatie (firească, fie și pentru simplul fapt că s-a opus instaurării comunismului). Așadar, cred că după 1989, istoria de manual (și nu numai) a făcut dreptate, în linii mari, Regelui. Doar că marea problemă pare să fie alta. Războiul comuniștilor cu personajul istoric, făcut să dispară sau caricaturizat, a fost prelungit, în ultimii 27 de ani, de războiul unei bune părți a populației și a politicienilor României cu Regele Mihai - omul, cel care s-a încăpățânat să supraviețuiască atâta vreme.

E nevoie de timp pentru ca lecția din manualul de istorie să fie învățată, iar generațiile mai vechi au prins, cum ziceam, altă istorie. Mă gândesc adesea că, iată, comuniștii ar avea de ce să fie mândri de propaganda lor. Inclusiv pentru spectacolul dezumanizant al celor care îl plâng azi pe Rege, după ce l-au urât atât de multă vreme și atât de sincer.

Ce le spuneți dvs. copiilor despre Regele Mihai I? Ce ar trebui să știe copiii de astăzi despre ce s-a întâmplat atunci?

Copiii ar trebui să știe câteva adevăruri simple. De pildă, trebuie să știe că, intrând în grevă, Regele a făcut un gest neobișnuit și curajos. Trebuie să știe că abdicarea sa a fost una forțată, recurgându-se inclusiv la un șantaj cinic. Trebuie să știe că, în urma abdicării, republica ne-a fost îndesată pe gât după model sovietic, fără ca poporul român să fie consultat. E nevoie ca ei să înțeleagă că regimul împotriva căruia a luptat Regele era unul profund inuman – nu degeaba s-a spus că „în secolul XX, diavolul a vorbit rusește”. În fine, e nevoie să înțeleagă că Regele Mihai nu a fost un martir, ci un om care a încercat să-și îndeplinească, atât cât a putut de bine, misiunea. A făcut-o cu decența care l-a caracterizat întotdeauna, cu curaj, cu iubire pentru români.

Cel mai greu îmi e să le explic copiilor cum a fost posibil ca Regele să fie tratat așa cum a fost tratat după prăbușirea comunismului. Povestea acestor episoade a fost mult mediatizată în ultimele zile, așa că întrebările sunt numeroase. Unul dintre copii spunea ieri: „Am înțeles că Regele a vrut să se reîntoarcă, dar noi nu l-am primit!” (”noi”...). Și atunci trebuie să le explici cum, după decembrie ‘89, bucuria, candoarea, speranța, nerăbdarea de a construi ale unor români s-au izbit, ca de un zid imens, de ticăloșia, de interesele meschine și de ignoranța altora. Trebuie să le vorbești despre țara lui „Ceaușescu n-a făcut decât să întineze memoria Partidului Comunist Român”, a lui „Noi muncim, nu gândim!”, a lui „Nu ne vindem țara!”, a lui „S-au demascat!”, a lui „Voi n-ați mâncat, ca noi, salam cu soia!” O țară a lui „voi” și „noi” în care sper ca ei să nu trăiască, deși știu bine că există din plin acest pericol.

Dincolo de toate acestea, le zic copiilor o vorbă a bunicii mele: „Aveam acasă la părinții mei, pe perete, două lucruri: Icoana și fotografia cu Regele Mihai.” Și n-aș putea uita să le spun că, în minunatul discurs ținut în Parlamentul României postdecembriste, Regele Mihai a încheiat referindu-se la ei: „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp