„Am văzut-o pe doamna Cristescu, era în față la magazin”. Două întâmplări (aproape) suprarealiste din Paștele cu mască

sursa foto: Profimedia

În ultimii ani, îmi tot amintesc de întâmplările pe care urmează să vi le povestesc și cred că singurul motiv pentru care nu le-am pus pe hârtie până acum este faptul că au avut loc în pandemie. O perioadă bulversantă pentru toți, pe care nu am știut cum să o abordăm, de la care nu-mi vine să cred că au trecut șase ani și la care, bineînțeles, nu mă întorc cu mare plăcere. Așadar, Paștele acela cu mască, în care am stat acasă și în care lumina a venit ea la noi, în loc să mergem noi după ea la biserică.

În drum spre mama, am văzut-o pe cealaltă parte a străzii pe doamna Cristescu, una dintre vecinele ei, ceea ce m-a surprins puțin: prin bloc, nu mă mai întâlnisem cu ea de vreo doi ani și mă întrebam de ce a ieșit la plimbare tocmai când bântuie coronavirusul. Nu văd eu prea bine la distanță, dar sigur era ea: păr alb lung, prins în coadă, ochelarii fumurii tip muscă, statura gârbovită și nelipsitul cărucior de piață – acela care urcă și coboară scările. Ce-i drept, purta mască acum, care îi acoperea restul feței.

I-am povestit mamei, i s-a părut ciudat și ei, dar am tras amândoi concluzia că probabil plecase „după lumină”. De altfel, după salata de boeuf, ouă, cozonac și alte asemenea, am primit și eu aceeași misiune. „Mergi mai întâi la doamna Voicu, stă un etaj mai jos, în stânga liftului, parcă”, mi-a zis mama. Așa am făcut: cobor, sun la sonerie și după câteva zeci de secunde deschide doamna Voicu. „Sărut mâna, aveți cumva lumină?”, întreb. „Nu, dar hai până la mine să-ți dau candela, să-mi aduci și mie dacă găsești”, răspunde. După care închide ușa, face câțiva pași pe holul blocului și intră în apartamentul din dreapta liftului, care era deschis.

„Nu locuiți dincolo?”, întreb eu nedumerit. „Nu, eu aici stau, dar eram în vizită la vecina care nu se poate deplasa”, răspunde doamna Voicu și îmi întinde o candelă. Eu încă mă miram de o asemenea coincidență, dar nu am lăsat să se vadă. „O să merg să întreb și la doamna Cristescu, am văzut-o mai devreme în față la magazin, poate a luat ea lumină de undeva”, îi zic. „Doamna Cristescu e moartă de doi ani!”, vine replica aproape suprarealistă a vecinei. Nu mai știu cum s-a încheiat dialogul, probabil am dat vina pe dioptriile mele cu minus, dar ce știu sigur e că deja mă bufnea râsul și încercam cu greu să mă abțin.

Puneți-vă și voi în locul meu: odată reajuns la mama, am anunțat-o mai întâi că doamna Cristescu, pe care o „văzusem” mai devreme, e moartă de doi ani. Apoi, că am bătut la ușa unui apartament în care nu stă doamna Voicu și totuși mi-a răspuns doamna Voicu. Ca să nu mai vorbim de faptul că mersesem să iau lumină și m-am întors cu o candelă stinsă. De altfel, acum realizez că și următorul drum a fost la fel de bizar: am plecat pe fugă, în șlapi și fără mască, spre biserica din apropiere, gândindu-mă că sigur mă întâlnesc cu cineva cu o lumânare aprinsă.

Ușa bisericii era însă închisă cu lacăt, luminile stinse și nimeni în jur. Iar, în loc de vreun enoriaș sau preot, din depărtare au apărut doi polițiști tineri, un el și o ea. Le-am zis de ce eram acolo, oricum bănuiau și ei deja, și m-au trimis înapoi spre casă. La intrarea în bloc, am zis să bat la prima ușă și, spre surprinderea mea, am primit lumină de la vecina de la parter. Următoarea dilemă: dacă urc la doamna Voicu să-i las candela, la care apartament să mă duc întâi? L-am ales tot pe cel „greșit”, din stânga liftului, mi-a răspuns, i-am dat lumină și ne-am urat sărbători fericite.

Întors în sfârșit la mama, am ciocnit ouă roșii și ne-am urat „Hristos a înviat! / Adevărat a înviat”. După câteva secunde, am început să mustăcesc și am ținut să adaug o glumă proastă: „Spre deosebire de doamna Cristescu, care nu a înviat”. Pe drum spre casă, deși părea că toate întâmplările paranormale s-au consumat deja, am început să râd singur pe stradă. De ce? Pentru că tocmai treceam prin față pe la magazin, cu o lumânare la piept, și nu am putut să nu remarc ironia momentului.

Sigur, cele povestite mai sus au explicații banale: pur și simplu am confundat-o pe „doamna Cristescu”, iar apoi s-a potrivit ca doamna Voicu să fie în vizită la vecina ei, către care fusesem direcționat greșit. Însă faptul că aceste lucruri s-au petrecut în pandemie, o perioadă care oricum a fost ca o nebuloasă, adaugă o aură de mister și amuzament evenimentelor. Asta e și explicația pentru care îmi sunt atât de proaspete în minte, chiar și după șase ani – când or fi trecut?!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp